Sven Hassel
Bătrânul se apropie de noi cu mersul său legănat, atât de caracteristic, şi ordonă pe un ton sec:
— Grăbiţi-vă cu înţolitul în hanţele lui Ivan şi pregătiţi cele două T-34. Plecarea într-o oră!
N-au fost nici surle, nici tobe, pur şi simplu am dispărut, cenuşii şi trişti. Muţi, coman danţii de car ne priveau de la înălţimea turelelor. Bătrânul ridică o mână în semn de adio şi cu asta se încheie totul.
— N-o să-i mai revedem niciodată, spuse un locotenent de la compania a 4-a. Dacă Ivan pune mâna pe ei, urmează ştreangul în cinci minute, iar dacă încearcă să se întoarcă în liniile noastre în uniformele pe care le poartă şi cu T-34-urile astea, se va trage în ei ca în ciori.
Şi scuipă cu amărăciune.
— Iarăşi suntem în rahat! comentă Micuţul, încercând să lărgească, folosind talpa cizmei, căciula prea strâmtă.
Tancul trudea din greu urcând panta, şenilele scrâşneau, ţevile de eşapament împroş - cau scurte flăcări albastre. Porta acceleră. Mugetul motorului se repercută de coastele munţilor. Barcelona-Blom, care, de regulă, nu se gândea decât la livada sa de porto - cali pe care-o va avea după război, deschise unul din obloane şi scrută noaptea. Crivăţul aduna peste tot troiene uriaşe.
— Munţi şi iarăşi munţi.
— Da, iar printre ei, Ivani şi iarăşi Ivani, completă Bătrânul.
— Am şi trecut de liniile lor? se interesă Porta, ambalând motorul.
— Demult, murmură Bătrânul, sprijinindu-şi fruntea de rama de cauciuc a periscopului şi străduindu-se să străpungă noaptea prin sticla groasă, armată cu sârmă de oţel.
— Barem să nu nimerim peste mine! gândi el cu glas tare.
Legionarul chicoti, sarcastic. Micuţul renunţase să mai lărgească prea-strâmta căciu - lă, pe care de altminteri o şi expediase în decor, şi acum trona cu melonul gri pe căpăţână, melonul care, alături de jobenul galben al lui Porta, provocase nenumărate accese de turbare diverşilor superiori.
— Băi Legiune, zise el ajustându-şi melonul, crezi c-aş putea intra în grădina lui Allah? Ştii, cu religia nu m-am descurcat niciodată prea bine.
— Închină-te şi roagă-te lui Allah şi el te va ierta, îl povăţui Legionarul.
— Nici un fel de iertare pentru gorila asta! izbucni Porta. Fărădelegile lui depăşesc chiar şi puterea lui Allah!
— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva înseamnă că şi SS Himmler şi-ar găsi acolo adăpost, ceea ce e cu neputinţă! Allah n-ar trebui să accepte aşa ceva!
— Destul! le-o reteză Legionarul. Puţin îi pasă lui Allah de nişte jigodii ca voi, dar asta nu înseamnă că nu-i datoraţi respect.
Strigătul înăbuşit al Bătrânului ne trezi la realitate şi într-o clipită redevenirăm ceea ce eram: fiare. Porta frână brutal şi izbuti să nu dea peste o coloană de infanterişti sovietici. Soldaţii agitară braţele, strigară ceva acoperit de duduitul motorului, apoi dispărură îndărătul nostru, înghiţiţi de vârtejurile de zăpadă stârnite de şenile.
Spre marea noastră uşurare, apăru şi celălalt tanc, învolburând la rîndu-i zăpada, nimeni nu găsise nimic suspect în apariţia acestor două T-34 cu stea roşie pe turelă.
Glasul Bătrânului răsună, alterat, în căşti:
— Păstrează distanţa între vehicule.
Celălalt tanc încetini, deveni o umbră, apoi pieri în noapte, doar paraziţii din căşti îi mai trădau prezenţa.
— Dora unu către Dora doi, şoptea Bătrânul prin laringofon. Unghi de marş 216, viteza 30, indicativ 16. Terminat.
Paraziţii dispărură.
— Crăp de frig, am gemut.
— Dă-te jos şi fă un cros pe lângă noi, mă luă peste picior Porta. Ai putea chiar striga „Heil!" Atunci să vezi ce cald o să ţi se facă!
— N-aş zice că-i o plăcere să rulezi aşa, printre Ivani, făcu Julius Heide, scuturându-se. Dacă ar bănui ceva...
— ...s-ar termina cu noi în doi timpi şi trei mişcări, îi continuă Bătrânul gândul. Şi nimeni pe lumea asta nu le-ar putea reproşa că ne-au căsăpit: încălcăm cu neruşinare legile războiului.
— Şi atunci, de ce n-am zis nu? strigă Micuţul. De fiecare dată când m-au înhăţat cei de la Kripo, de tot atâtea ori au pretins că am încălcat legea!
— Pentru că, dacă refuzam, tot ştreangul sau glonţul ne aştepta: neexecutarea ordi - nului pe câmpul de luptă.
— Nu mai pricep nimic, făcu, îmbufnându-se, Micuţul.
— Atunci execută şi nu mai pune întrebări! conchise Legionarul.
Întreaga noapte am rulat pe drumuri troienite, înfundându-ne în zăpadă şi patinând. Brusc, Bătrânul scoase un strigăt îngrozit.
— Ce s-a mai întâmplat? mugi Micuţul.
Nu-i răspunse nimeni, doar Legionarul avu un râs amar:
— Sfârşitul, băieţică, asta s-a întâmplat.
— Pregătiţi-vă de luptă! ordonă Bătrânul.
— Zi-i mai degrabă de un corp-la-corp! rectifică Porta frânând.
Legionarul armă pistolul-mitralieră, eu înhăţai o grenadă, Barcelona îşi lipi ochiul de ocularul periscopului. În lumina palidă a zorilor ce abia mijeau se distingeau contu - rurile imprecise ale unor tancuri oprite pe un drum lateral. Lângă blindatul nostru se agita un tip, probabil un ofiţer, care răcnea ceva în ruseşte. Bătrânul întredeschise chepengul şi-i răspunse, amestecând alandala cuvinte letone, ruseşti şi lituaniene. Între timp, apăru şi cel de-al doilea T-34, care frână cu întârziere şi ne tamponă zdravăn. Ofiţerul se porni pe înjurături şi, har Domnului, în limba lor sunt destule.
— Luaţi-vă după tancurile care vin! ordonă el, sărind pe blindaj.
Era un ofiţer din trupele NKVD, poate chiar un comisar, cu o căciulă albă de blană şi petliţe verzi a căror simplă vedere ne îngheţă sângele în vine. Bătrânul, cu capul scos din turelă, încerca să se înţeleagă cu el în vorbirea lui stâlcită.
— Eşti din ţările baltice? îl întrebă rusul.
— Îhî!
— Se vede după cum vorbeşti. După victorie, să faci bine şi să înveţi limba noastră cumsecade!
Ne nimerirăm în capul unei lungi coloane de tancuri. Peste tot enkavedişti în unifor - mă, care zbierau şi se agitau, străduindu-se să pună în mişcare coloana.
— De unde dracu veniţi? întrebă ofiţerul enkavedist, oferindu-i Bătrânului tabachera sa cu mahorcă.
Bătrânul îndrugă ceva în legătură cu o misiune specială — ceea ce nici măcar nu era o minciună —, dar, spre fericirea noastră, atenţia comisarului se concentră asupra învălmăşelii care se produsese pe şosea şi care bloca înaintarea. Sărind de pe blindaj, se îndreptă în fugă spre agenţii de circulaţie, cerând prioritate pentru cele două tancuri ale noastre, de fapt pentru el, deoarece era în mod vădit grăbit şi noi îi slujeam drept mijloc de transport. Răcnetele lui, înjurăturile şi ameninţarea cu Siberia dădură rezultatul scontat şi ni se făcu loc.
— Mai repede! Mai repede! comandă el, sărind la loc pe blindaj.
Pe drum, îl complimentă pe Porta pentru modul magistral în care conducea masto - dontul de oţel şi-l întrebă pe Bătrânul dacă, la o adică, n-ar vrea să i-l cedeze ca şofer. Bătrânul îi promise că va vorbi cu comandantul unităţii noastre. După vreun sfert de ceas, comisarul, care îngheţase bocnă stând afară, a cerut să i se facă un pic de loc în interior. Bătrânul se înghesui în Heide şi prin chepengul deschis apărură cizmele cu carâmbi lungi ai ofiţerului, apoi ateriză şi el cu un „buf" sonor pe planşeul de oţel.
— Ce bordel mai e şi aici! exclamă el, dând un şut raniţei Micuţului. Aveţi ceva vodcă, pui de căţea?
— Este, răspunse Bătrânul, întinzându-i bidonul.
La următoarea răspântie, alt baraj. Un sergent din trupele NKVD ne cere parola.
— Papali turnant nad rekoi3, răspunse prompt comisarul „nostru".
— Tancurile fac parte din Regimentul 67 Blindate? îl chestionă sergentul
— Niet, răspunse comisarul. Misiune specială.
Sergentul ne rugă să aşteptăm, fiind vorba de o misiune specială, trebuia să raporteze şefilor săi.
— Ei fir-ar să fie! înjură comisarul, sărind din turelă. Ne grăbim!
Bombănind, se luă după sergent şi se îndreptă spre un brad, sub care un maior, tot de la NKVD stătea de vorbă cu alţi câţiva ofiţeri. L-am văzut pe comisar prezentându-şi actele, maiorul izbucni în râs şi-i spuse ceva comisarului, arătând spre un automobil tras puţin mai încolo. La rându-i, comisarul râse şi el, era clar că i se propusese un mijloc de locomoţie niţel mai confortabil decât un T-34.
Sergentul reveni şi-i întinse Bătrânului câteva foi de hârtie.
— Iată noile ordine de liberă-trecere. Pe alea vechi le puteţi rupe. Se pare că ticăloşii de fascişti s-au strecurat cu nişte tancuri în spatele liniilor noastre, dar le venim noi de hac! D-aia se şi schimbă liberele-treceri şi parolele. Aveţi cumva un strop de vodcă?
Bătrânul întinse bidonul Micuţului. Conţinutul dispăru fulgerător, mai abitir ca roua dimineţii sub razele soarelui de vară. Sergentul icni mulţumit şi zgomotos.
— Iată şi noua parolă pe care nici un neamţ n-o va putea rosti cum se cuvine şi pe care voi, balticii, ar fi bine s-o pronunţaţi corect fiindcă la cea mai mică zbârceală se trage fără somaţie. Reţineţi: Rastvetali iabloni i gruşî. Răspunsul e: Şumnaia uliţa4. Sper că ştiţi că asta-i strada pe care e sediul NKVD-ului din Tomsk! Nici un neamţ n-are de unde şti chestia asta. Cu un chicotit răutăcios, se căţără pe blindaj ca să-i expli ce Bătrânului itinerariul: Te îndrepţi în direcţia Sadovoie, dar nu intri în localitate că acolo-i toată divizia a 14-a. O iei spre sud, către Krasnoie. Kommandatura de acolo îţi va da noua parolă. Te prezinţi apoi la unitatea specială din Elisa, unde ţi se va încre - dinţa ce o să ţi se încredinţeze. Panimaieşi, tavarişci?
— Îhî, mormăi Bătrînul.
Amicul de la NKVD ne făcu semn să-i dăm drumul.
Ore în şir am rulat către sud, căutând să ocolim toate aşezările ivite în cale, ne-am încrucişat, de câteva ori, şi cu coloane în marş, dar nimeni nu ne-a cerut vreodată parola. Pe seară, am ajuns în inima munţilor. Tancurile au fost camuflate sub crengi de brad, atât de iscusit încât nu le vedeai de la un metru. Bătrânul ridică antena staţiei radio şi stabili legătura cu statul-major al Corpului de armată. Ordinul nu întârzie: „Misiunea continuă în direcţia Tuapse".
— Tuapse? făcu Bătrînul, strângându-şi calabalâcul. Zău că ştabii noştri nu duc lipsă de imaginaţie!
— Dac-am avea bafta să dăm peste un bordel al tătucăi, ce faptă bună am putea face, se lăsă Micuţul pradă visării.
— Şi cam ce faptă bună ai putea face? îl întrebă batjocoritor Barcelona.
— Să aducem bietelor fete un pic de fericire. O partidă de craci în aer cu Micuţul e mai ceva decât sărutatul inelului Prea Sfântului Papa de la Roma pentru un credincios.
— Încetează să mai amesteci lucrurile sacre cu porcăriile tale! se stropşi Legionarul. Ţi-am mai spus-o o dată! Priceput?
— Da' n-am zis nimic de Allah al tău, băi şarpe al nisipurilor!
— E acelaşi lucru. Există un singur Dumnezeu, chiar dacă poartă nume diferite. Bagă-ţi asta în căpăţână şi să nu te mai aud hulind!
Heide, nazistul fanatic, deschise gura să riposteze, dar, întâlnind privirea aceea speci- ală a Legionarului, preferă să tacă. O ştiam şi noi şi destui purtau pe trup diverse cicatrice făcute de pumnalul micului caporal în cadrul unor discuţii pe teme religioa - se. Nimeni nu-l uitase pe SS-istul care trăgea la ţintă într-un crucifix. Legionarul îi tăiase beregata de la o ureche la alta, după care,ca de obicei, dăduse vina pe partizani.
Duduind din uriaşele lor motoare, tancurile porniră spre sud-vest.
— Carburantul e pe terminate, anunţă Porta.
— Asta-i bună! sări imediat Micuţul. Doar n-o să mergem pe jos. Maică Prea-Curată din Kazan! Am bătături şi sufăr de hemoroizi!
Bătrânul aruncă, batjocoritor:
— Nu uita să le-o spui şi celor din escortă când te vor încolona direcţia minele de plumb din Ural!
Mânaţi din urmă de nori burduşiţi cu zăpadă, am reluat marşul spre apus. Munţii deveneau tot mai abrupţi, mai sălbatici. Drumul, care pe hartă apărea ca o şosea largă, se îngusta întruna, mastodonţii de oţel patinau pe poleiul format şi era nevoie de întreaga măiestrie a mecanicilor noştri conductori, Porta şi Steiner, ca să nu se rosto - golească în prăpastie. Sticla vizoarelor se acoperise cu un strat gros de gheaţă, trebuia să mergem cu obloanele deschise, dar crivăţul spulbera în asemenea hal zăpada că nu vedeam nici măcar unde se termină ţeava tunului.
Pe neaşteptate, tancul condus de Steiner derapă şi se propti cu botul în coasta muntelui. Am coborît cu toţii şi l-am prins cu două cabluri zdravene de oţel de tancul nostru. La prima tracţiune, cele două cabluri, groase cât braţul, s-au rupt ca şi cum ar fi fost o biată sforicică. Atunci, am recurs la lanţul cel mare. Treptat, tonele de oţel au prins să se aşeze pe direcţia dorită, dar, brusc, vehiculul lunecă şi nu se opri decât pe buza prăpastiei, mai, mai să tragă şi tancul nostru după el.
Steiner sări din maşină, înşfăcă un baros cât toate zilele şi se apucă să bată în disperare cu el în cârligul de remorcare. Ni s-a tăiat pur şi simplu respiraţia când am văzut că şi tancul nostru e tras spre genune. Porta a accelerat brutal, jerbe de scântei au ţâşnit de sub şenile, dar exact în momentul în care credeam că totul e pierdut, cârligul a cedat şi tancul lui Steiner s-a prăvălit, cu zgomot sinistru, în vidul negru, ducând cu sine, coşciug de oţel, pe micul Müler, radistul-mitralior. De ce nu părăsise şi el blindatul? Nimeni n-ar fi putut-o spune...
— Cât carburant mai avem? a întrebat Bătrînul.
— Cât să spălăm în el izmenele Micuţului, răspunse Porta.
— Păi, atunci sunt câteva sute de litri, interveni Heide. Izmenele Micuţului sunt mai împuţite decât o groapă de vidanjare!
— Încetaţi cu tâmpeniile voastre, se stropşi Bătrânul. Vreau să ştiu exact câtă motorină ne-a mai rămas!
— Joja e la zero. Hai să zicem c-ar mai fi vreo cinci litri pe fundul rezervorului, comunică Porta.
— Stingerea-a-a! psalmodie Heide, imitând trompetul şi aruncând un bulgăre de zăpadă în prăpastie.
— Bine, decise Bătrînul. Îi facem vânt în prăpastie. Demontaţi închizătoarele tunului şi ale mitralierelor, luaţi tot ce poate fi transportat şi amintiţi-vă că muniţia e mai preţioasă decât vodca! Sunt vreo cinci, şase sute de kilometri până la poziţiile germane.
— Ai stofă de sportsman! se hlizi Porta. Un fleac de plimbărică de cinci, şase sute de kilometri!
Şi se porni să fredoneze:
„Sunt o păsărică plimbăreaţă,
care zburdă-n voia ei..."
— Am bătături! se tângui Micuţul.
— Gura! porunci Bătrânul. Dacă vă ordon s-o faceţi pe pifanii e pentru că asta-i singura şansă de a ajunge la ai noştri.
— Ne-au şters demult din controale, fii sigur, convinşi că ne legănăm cu toţii atîrnaţi de o cracă, spuse în silă Heide.
Legionarul aruncă prin oblonul frontal raniţa sa şi trei pistoale-mitralieră şi se uită la Porta care se sprijinea de blindaj.
— Facă-se voia lui Allah, murmură el.
Tancul fu golit de tot ce putea fi necesar, după care Porta puse levierul schimbătorului de viteză în poziţia „marşarier", blocă acceleraţia şi sări afară cu sprinteneala unei maimuţe. Peste câteva clipe, colosul cenuşiu dispărea în prăpastie.
— Hai, eroilor, direcţia vest, spuse râzând Steiner şi-şi aruncă pe umăr Schmeisser-ul. Nu mă simt deloc la mine acasă în pustietăţile de-aici.
— Ce departe e Reeperbahnstrasse, numărul 26, murmură Micuţul. Maică Precistă, cât e de departe...
— Da' ce-i acolo de-i duci aşa dorul?
— Un bordel nemaipomenit cu nouă corvete durde şi ţâţoase. Slujeam acolo pe post de om-sandvici, racolam turiştii. Ce timpuri minunate!...
Cu priviri nostalgice, gorila urmărea sarabanda fulgilor de nea.
— Dacă asta te-ar putea consola, îl luă Legionarul peste picior, până la Irkutsk e şi mai departe, în schimb şansa de a ajunge acolo e mai mare decât la bordelul tău.
Pe seară, ne-am oprit să ne mai tragem sufletul.
— Ce viaţă de rahat! făcu Micuţul, scoţând din buzunar un pachet de mahorcă. Era unul din acele pachete turtite pe care le primeau soldaţii sovietici.
Cei care n-au făcut niciodată parte dintr-un comando, cei care nu s-au simţit părăsiţi şi, uitaţi în spatele liniilor inamice, aceia nu-şi pot da seama de valoarea acestei mahorci atât de hulite în alte împrejurări. Neomenescul frig e dat uitării, piere foamea care-ţi răscoleşte maţele, mădularele nu mai sunt ca de plumb... stai în zăpadă, bine proptit pe picioare şi tragi adânc în piept fumul puturos... Din timp în timp, câte un oftat de plăcere, un zâmbet care mijeşte... Avem mahorcă şi suntem liberi! Încă nu-i totul pierdut!
Porta se înviorase de-a binelea. Bidonul cu vodcă trecea din mână-n mână, râgâiam şi scuipam în prăpastie, văzută prin volutele de fum, situaţia nu mai părea atât de disperată.
— Ăia cinci sute de kilometri îi facem în doi timpi şi trei mişcări, se împieptoşă Barcelona. Cel mai mişto însă ar fi să găsim un hogeac de-al lui tătuca şi să aşteptăm acolo sosirea băieţilor lui Churchill.
— Ce ziceţi, o să-i spânzure pe Adolf şi pe Himmler de Poarta Brandenburg? se interesă Micuţul.
— Pentru nişte jigodii ca ei e bună şi o cracă din Grădina zoologică, ripostă, Steiner.
Mergeam şi sporovăiam la nesfârşit despre ce-o să fie după război şi despre proiectele noastre, amestec ispititor de golănii şi răzbunări. În cea de-a şasea zi am scăpat de munţi şi am dat de câmpie. În faţă păşeau Bătrânul, Steiner şi Barcelona Blom. Porta, Legionarul şi Micuţul rămăseseră mai în urmă şi se certau pe un codru de pâine, ulti - mul de altfel. Eu mă băgasem după un mărăciniş şi mă odihneam.
Brusc, răsună un strigăt, sfâşiind tăcerea ca o lamă de pumnal, un strigăt căruia dacă nu-i dădeai imediat ascultare, urma, invariabil, rafala:
— Stoi! Kto tam?5
Am sărit cu toţii în picioare, nevenindu-ne să credem ochilor.
Coborând coasta unui deal, se îndrepta în goană spre noi o sanie lungă, trasă de câini, erau acei câini siberieni, mici şi îndesaţi, capabili să alerge la nesfârşit. Sania efectuă un viraj larg în jurul Bătrânului, al lui Steiner şi al lui Barcelona, la fel de nemişcaţi ca nişte oameni de zăpadă.
— Stoi! Kto? strigară doi soldaţi cu petliţe verzi, în cojoace albe, cu picioare la fel de scurte ca şi cele ale câinilor. Schiuri, câte o balalaică de-a curmezişul pieptului, nelipsitul bici din fâşii de piele, denumit nagaika, prins sub epolet de o jurubiţă de culoarea spanacului.
Gestul de a cere actele la control e acelaşi pretutindeni, chiar şi-ntr-o stepă viscolită din Caucaz.
Unul dintre enkavedişti rămase în acoperire, cu arma aţintită spre noi. Celălalt se apropie. Câinii se culcară în zăpadă, cu limbile scoase, suflând aburi pe nări.
Rămăseserăm cu toţii ca hipnotizaţi. Aşa cum ne aflam, era imposibil să tragem fără riscul de-ai răni pe cei trei camarazi. Singur Legionarul, călit în atrocele lupte dintre dunele şi munţii nord-africani, se pricepu ce să facă, invizibil, aidoma cobrei şerpuind spre prada ochită, el se apropie de cei doi sovietici. Iată-l ajuns. Se ridică brusc într-un genunchi, cu pistolul-mitralieră pregătit, şi fluieră printre dinţi cuvântul cel mai temut în această ţară:
— Stoi!
Cei doi enkavedişti se răsuciră pe călcâie, fixând înspăimântaţi uriaşa cicatrice care brăzda obrazul Legionarului.
— Mes amis, pentru voi războiul s-a terminat!
Schmeisser-ul răpăi scurt. Unul dintre sovietici se prăbuşi, fulgerat pe loc, celălalt dădu să fugă, dar baioneta Micuţului îl ajunse din urmă împlântându-i-se între umeri.
Bătrânul se repezi spre câini, îl înşfăcă de ham pe înaintaş şi-l sili să rămână culcat, la început nervos, mârâind şi încercând să muşte, fiorosul dulău se potoli treptat.
Sania era plină de alimente şi muniţii. Dădurăm şi peste două canistre cu vodcă. Cât ai bate din palme, cei doi morţi fură dezbrăcaţi la piele, plăcuţele de identitate smulse de la gât şi în cele câteva minute cât ne mai foirăm, aranjându-ne lucrurile în sanie, cadavrele lor erau de acum îngheţate bocnă.
— O-ha! răcni Bătrânul, plesnind din nagaikă.
Câinele-înaintaş scoase un urlet prelung şi sania se smulse din zăpadă.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu