Picnic la marginea drumului (6)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Mă apropii de ei cu paharu-n mână. Cremă-de-ghete mă ia de scurtă, mă aşază la masă şi zice:
― Stai, măi Roşcovane! Stai jos, slugă a Satanei. Îmi place de tine, măi Roşcatule. Hai să plângem păcatele ome­neşti cu lacrimi amare.
―  Să  plângem,  îi  zic.  Să-nghiţim lacrimile păcatului.
― Şi va veni ziua ... anunţă Cremă-de-ghete. Deja calul palid e-nfrânat, iar călăreţul pune piciorul în scară. Degeaba se vor ruga cei care s-au vândut Satanei pentru că se vor salva numai cei care au fost împotriva lui. Vouă, copii ai omenirii, care vă jucaţi cu jucăriile Satanei, vouă, celor ispitiţi de bogăţiile Satanei, vă spun: orbilor! Dezmeticiţi-vă până nu e prea târziu şi călcaţi în picioare jucăriile diavolului!  (Aici tace de parcă ar fi uitat ce urmează.) Da' nu-mi dă nimeni să beau? continuă el, cu voce schimbată. Da' unde mă aflu? ... Ştii, măi Roşcovane, că iar m-au azvârlit din serviciu? "Eşti agitator roşu", mi-au zis. Le explic: "Veniţi-vă în fire, sunteţi orbi şi veţi cădea în prăpastie, iar în căderea voastră o să tra­geţi după voi alţi orbi". Încep să râdă. Atunci mă duc la şef şi îi trag un pumn în mutră, după care plec. Acum o să mă bage la zdup. Şi pentru ce?
Dick se apropie şi pune pe masă o sticlă.
― Azi plătesc eu, îi strig lui Ernest.
Dick se uită cam ciudat la mine.
― Totul e legal, zic. Bem premiul meu.
― Aţi fost în Zonă? întreabă Dick. Aţi adus ceva?
― Un "biberon" plin şi pantalonii la fel. Pui în pahare sau nu?
― Mama lui de "biberon", scrâşneşte amarnic Cremă-de-ghete. Pentru orice "biberon" să-ţi rişti viaţa? Ai rămas viu, dar ai adus în lume încă un lucru diavolesc. Şi cum poţi să ştii, Roşcovane, câte nenorociri şi păcate ...
― Vezi să nu te usuci, măi Cremă-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea şi fii vesel că m-am întors viu. Sănă­tate, măi băieţi!
A fost grozav pentru sănătate.  Cremă-de-ghete  s-a descleiat complet. Stă şi plânge şi îi curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, îl cunosc eu. Asta-i numai o etapă, atunci când plânge şi propovăduieşte că Zona este ispita diavolului, că nu ai voie să scoţi nimic din ea, iar ce s-a scos să se arunce înapoi; vom trăi ca şi cum Zona n-ar exista. Să-i dăm diavolului ce-i al diavolului.
Dar îl iubesc pe Cremă-de-ghete şi în general îmi plac oamenii aiuriţi. Când are bani, cumpără marfă de la ori­cine fără să se târguiască. Cât i se cere, atâta dă. Pe urmă, noaptea, cară înapoi în Zonă toată marfa şi o îngroapă. Doamne, ce mai plânge!
― Dar ce-i ăsta, "biberonul" plin? mă întreabă Dick. Pe ăla simplu îl ştiu, dar pe cel plin ... Aud pentru pri­ma dată.
I-am explicat. A dat din cap şi a plescăit.
― Mda, foarte interesant. Asta-i ceva nou. Cu cine ai fost?  ... Cu Kirill? Cu rusu' ăla?
― Da. Cu Kirill şi Tender. Ştii care ... laborantul nostru.
― Probabil că te-ai cam chinuit cu ei ...
― Ba deloc. Băieţii s-au ţinut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker înnăscut. Dac-ar avea mai multă experienţă şi nu s-ar grăbi copilăreşte, aş merge în Zonă cu el în fiecare zi.
― Şi-n fiecare noapte, nu? mă-ntreabă Dick, râzând prosteşte, ca unul pilit.
― Auzi? Lasă asta. Când glumim, glumim.
― Ştiu. Când glumim, glumim, iar pentru asta poţi să iei şi una peste bot. Consideră că-ţi datorez două labe ...
― Hmm ... Cui? Ce două labe? se trezeşte, Cremă-de-ghete. Care eşti bă, pe-aici?
L-am apucat de mâini şi abia l-am aşezat la loc. Dick i-a strecurat în gură o ţigară şi i-a aprins-o. L-am liniştit, între timp s-a mai strâns ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au şi ocupat. Ernest a chemat şi fe­tele, care aleargă de colo-colo: unii vor bere, alţii cocktail sau tărie curată. Mă uit şi observ că în ultimul timp au apărut în oraş mulţi necunoscuţi, majoritatea mucoşi, purtând fulare pestriţe  până  la  pământ.  I-am zis asta şi lui Dick, care m-a aprobat:
― Păi, cum crezi? Doar începe să se construiască masiv. Institutul ridică trei clădiri noi, iar Zona vor s-o împrejmuiască cu un zid, de la cimitir până la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker.
― Dar când a avut stalkerul vremuri bune? Mă gân­desc: Ia uită-te ce noutăţi!    Înseamnă    că    de-acum îna­inte nu voi mai putea "ciupi" nimic. Poate că-i mai bine aşa, tentaţii mai puţine. Am să merg în Zonă ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiaşi, dar, în schimb, va fi mai multă siguranţă ("galoşu"', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjează. De trăit o să trăiesc şi cu un salariu, iar la băutură am să mă duc numai de pre­mieri.
Şi, stând aşa, mă cuprinde o tristeţe groaznică. Fiecare bănuţ va trebui să-l socotesc: asta pot să-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare cârpă a Gutei va trebui să am răb­dare şi să pun ban peste ban ... la bar să nu merg, mai bine să mă duc la film ... Totul este cenuşiu, mohorât. Fie­care zi va fi la fel, fiecare seară, fiecare noapte.
Stau aşa, gândindu-mă, până când Dick îmi mormăie la ureche:
― Ieri, la hotel, am intrat în bar ca să-mi beau păhăruţu' înainte de culcare şi-am văzut nişte nou-veniţi. De la prima vedere nu mi-au plăcut. Vine unul din ei spre mine, se aşază şi începe să mă ia pe departe. Şi-mi dă de-nţeles că mă cunoaşte, ştie cine sunt şi unde lu­crez. Ar  plăti  gras  anumite servicii ...
― A, copoi d-ăia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar văzusem destui copoi.) Lasă că despre serviciile astea am auzit câte-n lună şi-n stele.
― Nu, dragul meu. Nu sunt copoi. Ascultă-mă cu aten­ţie, îl interesa câte ceva din Zonă, şi mai ales lucruri se­rioase. N-avea nevoie de baterii, "bâza", "stropii negri" sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci nu­mai mi-a sugerat.
― Şi ce vrea?
― "Piftia vrăjitorului", după cum am înţeles.
Se uită la mine cam ciudat.
― Oho? Îi trebuie "piftia vrăjitorului"? Dar de "lam­pa morţii", întâmplător, n-are nevoie?
― Şi eu l-am întrebat la fel.
― Şi?
― Închipuieşte-ţi că-i trebuie.
― Da? Atunci lasă-l să-şi facă singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sunt pline de "piftia vrăjitorului". Iei găleata şi o scoţi. Însă înmor­mântarea să şi-o plătească singur.
Dick tace, se uită la mine încruntat şi nici măcar nu zâmbeşte. Ce-o fi însemnând asta? Vrea să mă angajeze, sau ce? Şi dintr-o dată înţeleg.
― Stai puţin, zic. Cine zici că a fost? "Piftia" este interzisă pentru cercetare chiar şi-n Institut ...
― E adevărat, zice Dick fără grabă, tot uitându-se la mine. Cercetarea ei reprezintă un pericol potenţial pentru omenire. Acum ai înţeles cine a fost?
Eu tot nu înţelegeam nimic.
― Păi, cine să fie? Poate, vizitatorii?
Râde, mă bate pe mână şi zice:
― Hai mai bine să bem, suflet bun şi simplu ce eşti!
― Hai,  zic  eu,  dar  deja  m-am enervat. V-aţi găsit su­fletul simplu, deştepţilor! Bă, Cremă-de-ghete! Ajunge cu dormitu'! Hai să bem.
Nici o şansă. Şi-a pus mutra neagră pe masa de aceeaşi culoare şi-a adormit buştean, iar mâinile i-au ajuns până la podea. Am băut cu Dick şi fără Cremă-de-ghete.
― Aşa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipu' ăsta m-aş duce şi aş vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador poliţia, dar zău că m-aş duce şi l-aş reclama.
― Îhî. Şi-acolo la poliţie or să te-ntrebe: "Dar de ce tipu’ ăsta a venit tocmai la tine?" Ce zici?
Am dat din cap.
― Mi-e totuna. Măi, porc gras,  în  oraşul  ăsta  eşti de-abia de trei ani şi-n Zonă n-ai fost niciodată. "Piftia vrăjitorului" ai văzut-o numai în filme. Dar dacă ai fi văzut-o în realitate, şi mai ales ce face când prinde un om, ai fi făcut pe tine. Dragul meu, e un coşmar. Iar din Zonă n-ai voie s-o scoţi ... Ştii şi tu că stalkerii sunt oa­meni duri ... Vor cât mai multă "varză". Cu afacerea asta, însă, nici Slizniak din groapă n-ar fi de acord. Nici măcar Sterviatnik   Barbridge   ...  Mi-e frică doar să mă gândesc pentru ce şi cui îi trebuie "piftia".
― Da. Totul e aşa cum zici,  însă  înţelege  şi  tu  că  n-aş vrea ca o frumoasă dimineaţă să mă găsească în pat, sinucis. Nu sunt stalker, dar şi eu sunt un om dur, un businessman. Nu ştiu dacă mă-nţelegi, dar îmi  place  să  trăiesc.  Aşa  m-am obişnuit.
Ernest strigă de după tejghea.
― Domnule Nunan! La telefon!
― Drace! zice Dick cu răutate. Probabil, iar o reclamaţie. Ăştia mă găsesc oriunde. Scuză-mă, Red.
Se ridică şi merge la telefon, iar eu rămân cu sticla şi cu Cremă-de-ghete ca  şi  inexistent  acum.  Ce  să-i faci! Va trebui să mă lupt singur cu sticla. Dracu' s-o ia de Zonă! Nicăieri nu scapi de ea. Unde mergi, cu cine vorbeşti  ―  Zona,  Zona,  Zona ... Ce frumos vorbeşte Kirill. E băiat bun, nimeni nu spune că e prost, ba, din contră, toţi zic că e deştept. Despre viaţă, însă, nu ştie nici pe dracu'. Nu-şi poate imagina câtă mârşăvie este pe lângă Zonă. Poftim! Cineva are nevoie de "piftia vrăjitorului" ... O fi Cremă-de-ghete beţivan şi nebun religios, dar câteodată te gândeşti dacă nu are cumva dreptate: oare nu-i mai bine să-i lăsăm diavolului ce-i al diavolului?
Pe locul lui Dick se aşază un mucos cu fular pestriţ.
― Domnu' Schuhart? întreabă.
― Ce e?
― Mă cheamă Kreon. Sunt din Malta.
― Şi cum mai e pe la voi, în Malta?
― Nu e rău, dar vreau altceva. M-a trimis Ernest. 
"Aşa, gândesc. Deci Ernest  e  totuşi  o  canalie.  N-are nici un pic de milă. Uită-te la băieţelul ăsta măsliniu, cu­răţel şi frumuşel. Probabil că nu s-a bărbierit niciodată şi nici măcar n-a sărutat vreo fată. Lui Ernest îi e totuna. Important e să trimită cât mai mulţi în Zonă. Unul din trei dacă se întoarce cu marfă   şi   tot   scoate  «varza» ..."
― Şi cum o mai duce bătrânul Ernest? întreb, după o scurtă tăcere.
Se întoarce spre tejghea şi zice:
― După părerea mea, n-o duce rău. Aş face schimb cu el.
― Eu n-aş face. Vrei să bei?
― Mulţumesc, nu beau.
― Atunci, poate o ţigară?
― Mă scuzaţi, dar nici fumător nu sunt.
― Prietene, atunci pentru ce-ţi trebuie bani?
Se îmbujorează, îşi ia un aer serios şi-mi zice şoptit:
― Poate mă priveşte numai pe mine, domnule Schuhart ...
― Aşa e, aşa e, şi-mi torn din nou de patru degete.
Şi trebuie să spun că în cap mi se porneşte un zgomot surd, iar în corp mi se întinde o moleşeală plăcută: m-a lăsat Zona.
― Acu'  sunt beat, îi zic, şi petrec, după cum vezi. Am fost în Zonă,   m-am întors viu    şi    cu    bani.    Nu    se-ntâmplă   prea   des   să  te-ntorci viu, iar cu bani rar de tot. Aşa că hai să lăsăm vorbele mari ...
Se ridică şi îşi cere scuze. Văd că se-ntoarce Dick. Stă lângă scaun şi după faţa lui văd că s-a întâmplat ceva.
― Ei? îl întreb. Iar ţi s-au înecat corăbiile?
― Iar.
Se  aşază,  îşi  toarnă,  îmi   pune   şi   mie   şi   văd  că  nu sunt de vină reclamaţiile. Reclamaţiile nu-l deranjează, sunt lucruri de nimic.
― Hai să bem, zice. Şi, fără să mai aştepte, înghite toată porţia şi imediat îşi pune alta. Ştii, zice, Kirill Panov a murit.
Fiind beat, nu l-am înţeles la început. A murit cineva şi cu asta, basta.
― Eh! Atunci să bem pentru sufletul lui ...
Holbează ochii la mine şi atunci simt cum înăuntru parcă se rupe totul. Ţin minte   că   m-am   ridicat,  m-am sprijinit de masă şi m-am uitat la el.
― Kirill?
Şi-n faţa mea apare păienjenişul de argint şi iar aud cum se rupe cu un zgomot slab. Iar prin zgo­motul ăsta sinistru vocea lui Dick ajunge la mine ca din camera cealaltă. 
― Infarct. L-au găsit gol, sub duş. Nimeni nu înţe­lege nimic. Întreabă de tine, dar le-am  spus  că  eşti  în regulă ...
― Da' ce să nu înţeleagă? Zona ...
― Stai, îmi zice Dick. Stai jos şi bea.
― Zona, repet, şi nu pot să mă mai opresc: Zona ... Zona ...
Nu mai văd nimic în jur decât păienjeniş argintiu. Tot barul este împăienjenit, iar oamenii se mişcă de co­lo colo. Păienjenişul se rupe cu un zgomot slab atunci când este atins. În mijlocul barului stă maltezul, cu faţa mirată, copilărească, şi nu mai înţelege nimic.
― Măi băieţaş, îi zic duios. De câţi bani ai nevoie? O mie îţi ajung? Ia-i, ia-i. (Îi arunc banii şi încep să ţip.) Du-te la Ernest şi spune-i că-i o canalie. Nu-ţi fie frică. Spune-i laşului ăluia! Spune-i şi şterge-o la gară. Cum­pără-ţi bilet pentru Malta. Nu mai întârzia nici o clipă.
Nu mai ştiu ce-am strigat. Îmi amintesc că stăteam în faţa tejghelei, Ernest îmi punea în faţă o băutură ră­coritoare şi mă întreba:
― Astăzi parcă ai bani?
― Da. Am.
― Poate îmi dai datoria? Mâine trebuie să plătesc impozitul.
Şi-n momentul acela am văzut că ţineam în pumn o grămăjoară de bani. M-am uitat la "varză" şi-am bolborosit:
― Ia uită-te. Nu i-a luat Kreon Maltezu'! Va să zică e mândru ...
― Ce-i cu tine? mă întreabă  prietenul  Ernie.  Te-ai cam îmbătat.
― Nu. Sunt în regulă, proaspăt ca de sub duş.
― Du-te acasă, zice prietenul Ernie. Ai băut cam mult.
― Kirill a murit.
― Care Kirill? Chelosu'?
― Ba tu eşti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Eşti negustor, mă, putoare! Negustorul mor­ţii. Ne-ai cumpărat pe toţi ... Vrei să fac praf toată pră­vălia asta?
Am  ridicat  mâna,  dar  m-au prins şi m-au tras nu ştiu unde. Nu mai înţelegeam nimic şi nici nu vroiam asta. Urlam, loveam cu picioarele şi cu pumnii. Când mi-am re­venit, stăteam în WC, ud, cu faţa lovită. Mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. Şi, colac peste pupăză, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, îmi zvâcneşte obrazul. Din sală se aude zgomot mare: se sparge sticlărie, iar ţipetele fe­telor nu reuşesc să acopere urletul lui Cremă-de-ghete:
― Pocăiţi-vă, paraziţilor! Unde-i Roşcatu'? Unde l-aţi ascuns, fir-aţi ai dracului?!
Se aude sirena poliţiei. Şi de cum am auzit-o, parcă mi s-a limpezit totul în creier, ca-ntr-un cristal. Ţin minte totul, ştiu totul, înţeleg totul. Şi-n suflet nu mai am loc decât pentru o răutate de gheaţă. "Aşa care va să zică? gândesc. Atunci să vă pregătesc o seară plăcută ... Las'    că    vă    arăt    eu   ce-nseamnă un stalker".
Am scos din buzunarul pentru ceas o "bâză" nou-nouţă, nefolosită, am strâns-o între degete de două ori, am deschis uşa de la sală şi am strecurat "bâza" în scuipă­toare. Am deschis apoi fereastra şi, hop, afară. Aş fi vrut să văd cum o să fie, dar nu suport "bâza". Îmi curge sânge din nas din cauza ei.
Am străbătut curtea în fugă, auzind cum începe să lu­creze "bâza" din plin. Pe urmă începu să urle careva în "bombă", dar în aşa hal încât, deşi departe, tot am simţit cum mi se sfâşie urechile. Mi-am închipuit cam cum s-a tulburat toată lumea acolo. Unii au căzut în melancolie, alţii au devenit  violenţi,  iar pe alţii i-a cuprins frica, de nu mai ştiu pe unde să se ascundă. Groaznic lucru, "bâza" asta. O să mai treacă ceva timp până când o să se strângă din nou lume în "bomba" lui Ernest. Bineînţeles că o să ghicească cine a făcut asta, însă nu-mi pasă. Gata! Nu mai  există  stalkerul  Red!  Mi-ajunge. Nu mai vreau să caut moartea împreună cu alţi proşti pe pare trebuie să-i învăţ meserie. A greşit, Kirill, prietenul meu drag. Iar­tă-mă, dar nu ai dreptate. Cremă-de-ghete are. Oame­nii nu au ce căuta aici. Zona nu are nimic bun în ea.
Sar gardul şi mă duc acasă. Îmi muşc buzele, vreau  să  plâng  şi  nu  pot.  Ce-o să facem, Kirill? Cum am  să  trăiesc  fără  tine?  Mi-ai arătat viitorul, lumea nouă, o lume schim­bată ... şi acum ce-o să fie? O să plângă cineva după tine, acolo, în Rusia îndepărtată, iar eu nici măcar nu mai pot să plâng şi numai eu sunt de vină! Cum am putut, ani­malul de mine, să-l duc în garaj, când ochii nu i se obiş­nuiseră cu întunericul? Şi cum mi-am adus aminte de toate astea, mi s-a oprit ceva în gât şi   mi-a venit să urlu ca lupii. Probabil că am făcut-o pentru că oamenii au început să fugă din calea mea în toate părţile. Când m-am liniştit, observ că apare Guta.
Îmi vine în întâmpinare frumoasa mea fetiţă, cu picio­ruşele ei drăgălaşe, cu fustiţa deasupra genunchilor şi toată lumea cască gura la ea. Dar ea merge drept înainte, nu se uită la nimeni, şi înţeleg imediat, nu ştiu de ce, că mă caută pe mine.
― Bună, Guta! Unde te duci?
Se uită la mine şi într-o secundă observă totul: mutra mea bătută, geaca udă   şi   pumnii   zgâriaţi.  Nu-mi spuse nimic de asta, ci doar atât:
― Bună, Red! Pe tine te caut.
― Ştiu, zic. Hai la mine.
Tace, întoarce capul şi se uită într-o parte. Ah, ce trăsături are, ce gât mândru! Pe urmă zice:
― Nu ştiu, Red. Poate n-o să mai vrei să te întâlneşti cu mine.
Mi se strânge inima: ce-o mai fi asta? Dar îi spun liniştit:
― Nu prea înţeleg, Guta. Astăzi am băut puţin şi poate de-aia nu înţeleg ... De ce să nu vreau să mă mai întâlnesc cu tine?
O iau de braţ şi mergem, fără grabă, la mine acasă. Toţi cei care căscaseră ochii la ea până acum îşi întorc privirile. Pe strada asta am stat toată viaţa, iar pe Red Roşcovanul îl cunosc toţi prea bine. Şi pe cel care nu mă cunoaşte îl fac eu să mă cunoască repede.
― Mama zice să fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta.
Am făcut câţiva paşi până ce am înţeles, iar Guta a continuat:
― Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te ţin. Poţi să te duci oriunde vezi cu ochii.
O ascult, dar se enervează şi tot ascultând-o îmi pierd minţile. Nu mai pot să înţeleg nimic, iar în cap mi se în­vârteşte o prostie: unul pleacă, altul vine.
― Mama îmi spu­ne: "Vai de mine, un copil de stalker! Vrei să naşti un monstru? E un pungaş, n-o să aveţi familie niciodată! Azi e liber, mâine e în închisoare". Însă mie mi-e tot una şi sunt gata să fac orice. Pot şi singură: să nasc, să-l cresc, să-l fac om. Chiar fără tine, numai că la mine să nu mai vii. Să nu-mi calci pragul ...
― Guta, zic, fetiţa mea! Stai puţin ... şi nu mai pot, mă apucă un râs nervos, ca de idiot ... Rândunica mea, zic, da' de ce mă goneşti?
Şi râd ca ultimul prost, iar ea se opreşte din mers, îşi pune capul pe pieptul meu şi plânge.
― Şi cum o să fie acum, Red? zice ea printre lacrimi. Ce-o să fie cu noi?

va urma