Batalion de mars (1)

Sven Hassel

Diferenţa nu-i chiar atât de mare pe cât ar putea părea, declară Barcelo­na Blom, scuipând prin oblonul tancului. După cum ştiţi, războiul civil din Spania l-am început ca „miliciano" în Servicios Especiales1. Cei bănuiţi că ar aparţine coloanei a V-a sau c-ar fi fascişti erau duşi, prin Calle del Ave Maria, până la zidurile abatorului. Nisipul era într-atât de uscat încât sugea imediat sângele, de nu mai era nevoie să fie vânturat după execuţie. Preferam să-i împuşcăm stând în picioare, dar unii se aruncau pe jos şi nu era chip să-i scoli. Mulţi strigau: „Trăiască Spania!"
Când naţionaliştii lui Franco, au pus mâna pe mine şi m-au înrolat în Legiunea Străină spaniolă, am fost nevoit să le demonstrez că sunt un bun german, luat cu sila de oamenii generalului republican Miaja. Am fost vărsat la compania a 3-a, batalionul 2, ăia care aveau gulerul tunicii albastru. Aici, făceam acelaşi lucru ca şi la Servicios Especiales ale generalului Miaja, numai că-i împuşcam legaţi de scaune, cu spatele la noi. Şi ei, ca şi ceilalţi, tot „Trăiască Spania!" strigau.
Când a venit sfârşitul războiului, nu mai pridideam cu atâta muncă. La Barcelona, îi înghesuiam în arenele destinate coridelor şi-i seceram cu mitraliera. Eram ajutaţi de patru escadroane de mauri, apoi s-a amestecat şi poliţia care trăgea în morţi de la un pas. După cum vedeţi, toată lumea murea în acelaşi fel şi nimeni nu era vinovat de nimic!
Ca să dovedeşti că eşti bun patriot, trebuia obligatoriu să denunţi pe careva. Judecătorii republicani ziceau: „Gura, porcule!" când vreun acuzat încerca să se apere, la ăştilalţi, la naţionalişti, judecătorii ziceau: „Fleanca, porc de câine!" Aici era toată deosebirea!
— Destul despre război! sări Micuţul. Povesteşte mai bine despre luptele de tauri şi despre frumoasele gagici scăldate în soare!
Barcelona îşi frecă pleoapele de parcă ar fi vrut să alunge de sub ele imaginea sângeroaselor execuţii. Se porni să vorbească şi uitarăm pe loc şi gerul care ne ardea obrajii, şi troienele îngheţate, acum nu mai vedeam altceva decât cerul albastru al Spaniei, nu auzeam decât vuietul entuziasmat al mulţimii.
Chiar şi T-34, tancul rusesc în care ne aflam, asculta, uitând că nu mai are ulei, duduia încetişor şi-şi închipuia că e un taur, mare şi negru.

COMANDO CU DESTINAŢIE SPECIALĂ

Zăpada se învârteja şi se învolbura peste nemărginirea stepei. Rafale de fulgi biciuiau tancurile ce se aliniaseră într-un şir compact de-a lungul a ceea ce ar fi trebuit să fie o şosea. Echipajele se înghesuiseră dedesubtul lor sau se adăposteau pe după ele, în partea ferită de vânt, protejându-şi feţele de apriga muşcătură a Crivăţului.
Micuţul se instalase sub tancul nostru, un MK-4. Tot acolo Porta îşi confecţionase un soi de saltea şi ghemuit cum stătea semăna cu o bufniţă, avându-l şi pe mărunţelul legionar, complet îngheţat, între picioarele sale.
Impetuoasa noastră înaintare fusese oprită deodată, fără ca cineva să-şi fi dat osteneala să ne explice pentru ce — de altminteri, ni se rupea-n paişpe. Ce importanţă avea pentru noi dacă stăm pe loc sau facem altceva? Julius Heide, care-şi săpase o groapă în zăpadă, ne propuse o partidă de şeptică, dar aveam degetele prea îngheţate ca să putem ţine cărţile. Legionarul avea degerături grave la mâini şi la urechi. Pomada care ni se distribuise părea că face mai mult rău decât bine. De altfel, Porta o aruncase încă din prima zi, pretinzând că pute a caca de pisică.
Bătrânul se apropie de noi suflând din greu. Sosea de la comandant. Schmeisser2-ul îi lunecă de pe umăr şi căzu în zăpadă, înainte ca proprietarul să-l fi aruncat singur.
 — Ce-a vrut animalul ăla? se interesă Porta, privindu-şi degerăturile purulente de pe mâini.
Bătrânul nu se grăbi cu răspunsul. Tacticos, începu să-şi îndese pipa, vechea sa pipă din lemn, cu căpăcel de metal, fabricaţie proprie. Legionarul îi întinse bricheta. Cea mai bună brichetă din lume ce nu dăduse niciodată greş. O confecţionase dintr-un tub de proiectil pentru mitralierele a.a., iască, o ţandără de cremene şi o bucată din lama unui brici. Scânteia aprindea iasca, bobul de jăratec era aproape invizibil noaptea şi nici cea mai cumplită furtună nu-l putea stinge.
 — Hai, zi-i, ce-a vrut? şi Porta scuipă nerăbdător în zăpadă.
Micuţul se plesnea peste coapse ca să se mai dezmorţească.
 — Christoase, ce frig! Îşi frecă cu grijă obrazul, care semăna mai degrabă cu un vechi pergament decât cu o piele omenească. Credeţi că mai e mult până-n primăvară?
 — Tâmpitule! rânji Porta. Peste trei săptămâni e abia Crăciunul. Cât despre daruri, singurul pe care l-ai putea căpăta ar fi de la Ivan, sub forma unui glonţ în scăfârlie!
De sub vesta sa albă de camuflaj, Bătrânul extrase o hartă pe care degetele sale aproape rigide o întinseră direct pe zăpadă. Arătătorul murdar se opri în dreptul unui punct de pe caroiajul hârtiei.
 — Uite, va trebui să ajungem cu plutonul ici-şa.
Ivit de după şenila blindatului, Micuţul se căzni să descifreze numele localităţii.
 — Locul unde ne aflăm acum se numeşte Kotelnikovo, explică Bătrânul, privindu-ne pe rând. E la 30 kilometri de poziţiile germane cele mai îndepărtate de Stalingrad. Urmează să pornim în direcţia unei aşezări pe nume Obilnoie şi să vedem cam ce concentrări de trupe sovietice au loc acolo, practic, e vorba de o misiune de recu - noaştere pe direcţia Sarpa şi ţărmul mării. Dacă întoarcerea ne e tăiată, avem ordin să căutăm o legătură cu Armata a 4-a română, care se află la sud-vest de Volga. Fireşte, dac-o mai exista în acel moment!
Porta izbucni în râs şi trase un pârţ zgomotos.
 — Ia spune, Bătrâne, care dintre voi doi s-a ţicnit: tu, ori animalul ăla de căpitan? Ivan nu-i nici prost, nici chior! O să ne vadă maşinile de la şapte poşte! Ţinte mai procopsite nici că se poate!
Bătrînul îşi frecă bărbia şi-şi miji ochii.
 — Află, băiete, că toată chestia-i cu dichis. În primul rând, trebuie să transmitem zilnic un mesaj radio Corpului de armată şi, în al doilea rînd — Bătrânul se opri, scoase pipa din gură şi se scărpină cu muştiucul după ureche —, în al doilea rînd, ziceam, ne înţolim în uniforme ruseşti şi ne îmbarcăm în T-34-urile pe care i le-am julit lui Ivan!
 — Asta-i sinucidere curată! sări Legionarul. Păi dacă Ivan ne prinde în trenţele lui şi cu fundul instalat în toracele personale cu stea roşie pe turelă, ştreangul ne paşte!
 — Ba eu prefer laţul unei morţi lente în minele de plumb de la Kolima!
 — Aiurea! şuieră printre dinţi Legionarul. Dacă te-ar lăsa să alegi, află că ai întinde-o în pas alergător până dincolo de Cercul polar! Toate poveştile astea cu alesul sunt nişte tâmpenii! Te lupţi pentru viaţă, oricât ar fi ea de amărâtă şi de păduchioasă! E vrerea lui Allah!
 — Şi vrerea lui Allah e să ne costumăm în hanţele lui Ivan şi să ne îndesăm în coşciugele sale de oţel? rânji Porta.
 — Allah le-a prevăzut pe toate, ripostă Legionarul.
 — Ba să-mi fie cu iertare, strigă Micuţul de sub tanc. Zici că Allah e bun şi când colo nu face decât să ne bage tot mai mult în rahat!
Legionarul se mulţumi să dea din umeri. Pentru el nu mai încăpea nici o discuţie când era vorba de Allah. Bătrânul se ridică de jos şi-şi culese pistolul-mitralieră din zăpadă.
 — Hai, mişcaţi-vă! Căpitanul Lander moare de dorul vostru!
Ne scularăm în silă şi, aruncând armele pe umăr, pornirăm în gloată spre tancul comandantului de companie.
Căpitanul Lander sosise de puţin timp la batalionul nostru de marş şi-l ştiam drept un nazist fanatic, originar din Schlesswig. Nimerise pe front în urma unor istorii cam ciudate cu nişte copii. Umblau tot soiul de zvonuri şi Porta, ca întotdeauna, descope - rise despre ce-i vorba datorită prietenului său de la statul-major, fruntaşul Feders. Maltratarea copiilor. Băi forţate în apă îngheţată practicate într-o casă de „reeducare" şi alte asemenea „distracţii". Într-o bună zi, la fel ca şi-n alte dăţi, aveam să aflăm tot adevărul. Ne picau tot soiul de indivizi, care ne băteau pe umăr spunându-ne „cama - rade", care împărţeau ţigări cu nemiluita, care primeau din Danemarca pachete cu ditamai slănini afumate în ele, care povesteau până le seca saliva din gură despre modul frăţesc în care s-au purtat cu populaţia ţărilor ocupate... Până la urmă însă, pe diverse canale întortocheate, porcăriile săvârşite de ei sfârşeau prin a ajunge la bănu - itoarele şi mereu neîncrezătoarele noastre urechi. Şi atunci, Porta şi Legionarul hotărau care le va fi soarta.
Pe unii îi împuşcam pe la spate în cursul vreunui atac, pe alţii îi pasam lui Ivan şi nu mai ştiam de ei. Oricum, bine nu le era! Pe alţii, în sfârşit, îi lăsam pur şi simplu să crape de frig.
Căpitanul Lander ne aştepta lângă tancul său, cu picioarele crăcănate şi mâinile înmă- nuşate proţăpite în şolduri. Era un tip scund şi dolofan, de circa 50 de ani, fost negus - tor de „delikatessen". Porta îl poreclise „taie-slănină". Ceea ce nu ştiam încă era faptul că, la el acasă, fusese un soi de epitrop al parohiei, şi, totodată, preşedintele consiliului local de tutelă. Adora citatele biblice şi când expedia pe careva în faţa tri - bunalului militar de campanie, rostea cu onctuoasă părere derău: „Sunt îndurerat că trebuie s-o fac, dar e voinţa Celui de Sus. Neştiute sunt căile Sale atunci când vrea să aducă îndărăt la turmă oaia cea rătăcită".
Se ruga mai tot timpul, zicea „Binecuvântează, Doamne" înaintea fiecărei mese, invoca Duhul Sfânt înainte de a semna ordinul de execuţie a unor civili ruşi pe care numai el singur îi considera partizani şi doar că nu se lingea pe buze în faţa trupurilor ciuruite de gloanţe. „Cel ce scoate sabia de sabie va pieri", zicea el ridicând spre cer nişte ochi de oblete fiert. Îl confun­da pe Dumnezeu cu Adolf Hitler, dar de Iisus nu pomenea niciodată. De, un evreu!
Într-una din zile, când a executat cu propria-i mână o tânără rusoaică, i-a şoptit cu duioşie obligând-o să se aşeze în genunchi: „În împărăţia cerurilor te aşteaptă o lume mai bună", a mângâiat-o blând pe păr şi a apucat să descarce de două ori pistolul în ceafa nefericitei înainte ca aceasta să se prăbuşească.
Căpitanul se ţinea întotdeauna cât mai departe de linia-ntâi. Crucea de fier era rezul - tatul unor matrapazlâcuri ordinare, dar când cei de la regiment au vrut să afle mai multe despre motivele decorării, locotenent-colonelul Hinka, comandantul nostru, a primit ordin de la persoane sus-puse să înceteze imediat investigaţiile.
Bătrânul îşi făcu raportul şi căpitanul Lander luă cuvântul:
 — Războiul cere jertfe, e însăşi voinţa Domnului. Un război fără morţi nu-i război! Misiunea pe care v-am încredinţat-o presupune, fără îndoială, moartea multora dintre voi, dar va fi o moarte pe câmpul de luptă, o moarte glorioasă!
 — Rahat! făcu Micuţul destul de tare.
Lander amuţi pentru o clipă. Privirea îi era dezaprobatoare, dar nu mânioasă. La Şcoala militară din Dresda învăţase că un ofiţer nu trebuie să-şi piardă niciodată cum- pătul. Elevul Lander umpluse o sută douăzeci şi şase de caiete cu extrase din regula - ment şi preceptele ofiţerilor-instructori. Unul dintre ele, de pildă, conţinea totul despre comportarea unui ofiţer atunci când se deplasează cu bicicleta. Aşa stând lucrurile, nu învrednici plutonul decât cu o privire dispreţuitoare.
 — Moartea poate fi frumoasă, continuă el cu intonaţii de predicator. Ea poate fi chiar dulce, mai strigă el, adresându-se pustiului îngheţat din jur, gustând parcă adjectivul „dulce". Datoria ostaşului german este să lupte şi să moară pentru măreaţa sa Patrie, nu-i sfârşit mai frumos decât acela de a muri ca un erou!
 — N-ai decât să sfârşeşti tu, băi cap de caracudă! fu comentariul Micuţului.
Căpitanul făcu un imens efort ca să stăpânească urletul de furie înţepenit în gâtlej. Deschise şi închise de câteva ori gura în timp ce faţa, altminteri vânătă de ger, pălea şi se înroşea succesiv.
 — Caporal, te poftesc să-ţi ţii gura atâta timp cât nu mă adresez direct!
 — Să trăiţi, dom' căpitan, răcni Micuţul, îmi ţin cu plăcere gura până când dom' căpitan binevoieşte să mi se adreseze!
Porta se hlizi, Legionarul aşişderi, Steiner scuipă nepăsător în direcţia unui cadavru acoperit pe trei sferturi cu zăpadă, Bătrânul juca pe loc, plesnindu-se peste coapse.
Comandantul companiei îşi muşcă buza, săltă centironul care se cam lăsase sub greu- tatea pistolului purtat la şold şi continuă cu glas ceva mai aspru:
 — E însăşi voinţa lui Dumnezeu ca voi să fiţi cei desemnaţi pentru o misiune în spatele liniilor roşii, o magnifică misiune de care puteţi fi mândri!
 — Băi, Legiune, Dumnezeu e cumva general? se auzi vocea Micuţului.
De data asta, Lander uită şi de caiete şi de tot. Din trei paşi ajunse în faţa matahalei şi se porni să urle, împroşcând cu stropi de salivă:
 — Ticălosule! Jigodie! Porcule! Trei zile de carceră pentru obrăznicie la adresa comandantului. Un cuvânt în plus şi te curăţ ca pe o jivină ce eşti! Repetă ce-am spus!
 — Da, să trăiţi, numai să nu trageţi dom' căpitan, răspunse Micuţul ca la cazarmă, că dacă dom' căpitan nu mă nimereşte s-ar putea să fiu înaintat Tribunalului militar ca să fiu reîmpuşcat!
Căpitanul deveni apoplectic, mâna i se întinse spre tocul pistolului şi o clipă ne-am temut că va trage. Singurul care-şi păstrase firea era huiduma noastră tâmpită care stătea în poziţie de drepţi şi se holba la cer.
 — Culcat! răcni căpitanul.
 — Cine? Eu?
 — Culcat! repetă Lander spumegând de furie.
Micuţul se prăvăli în zăpadă exact ca un sac cu cartofi care cade din pod. Grăsanul ofiţer se uită la el, scuipă scârbit şi continuă, adresându-se plutonului:
 — Criminalul ăsta e o ruşine pentru întreaga companie. Dacă v-a mai rămas un strop de onoare, aranjaţi-vă în aşa fel încât să putrezească în cel mai scurt timp sub o cruce din crăci cu o cască ruginită-n vârf, dar vă garantez că zilele-i sunt numărate şi că primul tribunal de campanie o să se ocupe de el!
Din fericire, băcanul din Schlesswig nu putea auzi ce mormăie Micuţul cu botul înfundat în zăpadă, aşa că binevoi să ne pună la curent cu misiunea încredinţată. Grupa urma să se echipeze în uniforme sovietice, să se îmbarce în patru tancuri T-34 şi să efectueze o recunoaştere în spatele liniilor inamice. S-ar putea ca în Germania lumea să aibă un respect deosebit pentru Convenţia de la Geneva — de vorbit, în orice caz, se vorbea întruna —, dar ideea asta genială constituia o violare flagrantă a sus-amintitei convenţii. După ce isprăvi ce avea de spus, căpitanul ne făcu vânt cu un gest dispreţuitor. În ochii lui eram de pe acum daţi dispăruţi.
Lucrul cel mai greu a fost să găsim o uniformă sovietică în care să încapă cei doi metri de ciolane şi muşchi ai Micuţului. Acesta din urmă zbiera cât putea că-i o porcărie ce se face cu el, că nimeni n-are dreptul să-l îndese în uniforma lui Ivan. Furibund, se zbătu să tragă pe el nişte nădragi vătuiţi, vru să bage o căciulă cu clape în gura tunului şi răsturnă cu piciorul o puşcă-mitralieră ce se găsea în preajmă-i.
 — Las' că ştiu ce fac! răcni el deodată. O să cer executarea imediată a celor trei zile de carceră! Conform regulamentului, un pedepsit poate cere încarcerarea pe loc dacă e supus şi unei alte pedepse suplimentare.
 — Te-ai ţicnit! ripostă Legionarul. „Taie-slănină" o să te împuşte pe loc pentru refuz de executare a misiunii ordonate şi încercare de dezertare în faţa inamicului.
 — Ba să ştii că am dreptate! insistă colosul. Îţi mai aminteşti ziua în care l-am ales pe Adolf ca Führer şi m-am încurcat la votare?
Cei care eram veteranii companiei am izbucnit, fără voie, în râs aducându-ne aminte de faimoasa zi a votării. Era marele referendum „liber" din 1930 care trebuia să demonstreze unitatea poporului german. Participa toată lumea, inclusiv soldaţii şi deţinuţii din lagărele de concentrare. La noi — slujeam pe atunci la Regimentul de care de luptă din Eisenach — treaba a debutat prin lipirea pe toţi pereţii a unor prea frumoase afişe colorate, aparţinând diverselor partide. S-au ţinut discursuri prin dormitoare şi sălile de masă, ba s-au organizat chiar şi discuţii „libere" în timpul orelor de instrucţie. Unele dintre ele s-au dovedit a fi chiar furtunoase. În plutonul nostru existau patru comunişti şi şapte social-democraţi, toţi ceilalţi eram tufă în materie de politică, dar, după un anume timp, majoritatea dintre noi a ajuns la concluzia că e mai bine să votăm împotriva lui Hitler, chiar dacă nu ştiam prea bine de ce anume.
A venit şi ziua referendumului. Pe străzi cântau fanfare, răpăiau tobe. Peste tot numai drapele, însă, deşi votul era „liber", nu le vedeai fluturând decât pe cele cu zvastică. La orele 15 trebuia să fim prezenţi la cazarmă, fiecare grupă urmând să voteze în dormitorul ei. Aproape că ne luase cu friguri. Micuţul declara sus şi tare că va vota numai pentru partidul care-l va trimite imediat acasă şi, împreună cu Porta, se şi apucase să-şi strângă cazarmamentul şi echipamentul ca să le predea la magazie, totul fiind, în viziunea lor, o chestiune de ore.
Uşa s-a deschis făcând loc locotenentului Pötz, poreclit „Călugăriţa", care a pătruns ţinând în mână un teanc de buletine de vot.
 — Drepţi! a răcnit şeful de dormitor şi i-a prezentat ofiţerului raportul.
Acesta a salutat cu trei degete duse la vizieră, după care s-a uitat prin încăpere să vadă dacă totul e-n ordine. Sub talpa lui Porta a fost descoperit un pic de ţărână, neglijenţă care l-a costat învoirea de duminică, iar Micuţul, al cărui deget rămăsese murdar de unsoare de armă s-a învârtit de un planton peste rând. Acum, disciplina prusacă era salvată.
„Călugăriţa" a ordonat repaus, cu gesturi solemne a înşirat buletinele pe masă, şi-a netezit vestonul şi ne-a cercetat cu o privire scrutătoare. Ceea ce a văzut l-a liniştit: eram cum trebuia să fim, o turmă disciplinată şi supusă până la moarte. Tuşi, dregându-şi glasul, mai trase o dată de poalele vestonului de sub care spânzura, în cinstea acestei măreţe zile, stiletul de paradă şi ne zâmbi ca o fecioară la prima împărtăşanie.
 — Camarazi! zbieră el. Astăzi, marea Germanie urmează să voteze. Trăiţi o zi măreaţă. O zi măreaţă în timpul căreia se va petrece ceva cu totul deosebit!
Se opri brusc, constatând că Micuţul nu-l ascultă şi-i cu privirea aiurea.
 — Soldat Kreutzfeld, la ce te uiţi?
 — La muşte, dom' locotenent.
 — Care muşte?
 — Ale două care se regulează acolo sus, pe lampă, dom' locotenent. Şi Micuţul arătă cu degetul două muşte încălecate pe abajurul becului din tavan.
 — Idiotule! mârâi locotenentul. Repetă ce am spus!
Micuţul luă poziţia de drepţi, abandonând contemplarea muştelor.
 — Dom' locotenent a zis că e o zi măreaţă.
 — Bine. Dar de ce e o zi măreaţă?
Huiduma îl privi cu un aer năuc, aproape se auzeau scârţâind rotiţele creierului său.
 — Ei bine? întrebă, sec, ofiţerul.
Chipul Micuţului fu iluminat de o subită inspiraţie:
 — E o zi măreaţă pentru că avem învoire până la noapte, şi ziua-i lungă.
 — Cretinule! urlă locotenentul şi-i cârpi o pereche de palme.
După ce-i reveni calmul, „Călugăriţa" îşi reluă discursul:
 — Camarazi, vă ordon să simţiţi până-n străfundul sufletului vostru emoţia acestei măreţe zile! Dacă există vreunul care să n-o simtă, îi voi administra o asemenea chelfăneală încât fundul lui va frige atât de tare că se va putea face omletă pe el! Sper că m-aţi înţeles, brutelor? — Îşi potrivi stiletul de paradă. — Führer-ul nostru, de Dumnezeu binecuvântat, Adolf Hitler, a îngăduit unor nenorociţi ca voi să-l votaţi şi mi-e greu să-mi închipui că, aşa tâmpiţi cum sunteţi, v-aţi putea gândi să votaţi pe altcineva!
Toată gaşca, inclusiv comuniştii şi social-democraţii, am răcnit de trei ori „Heil!". Apoi, primul din flancul drept fu chemat la masă. Locotenentul îi vârî un creion între degete şi-i arătă buletinul:
 — Pui o cruce aici!
Unul după altul, fiecare dintre noi se prezentă la masă şi totul merse ca pe roate până veni rândul Micuţului. Tulburat şi zăpăcit de ceea ce se întâmplă, brontozaurul nostru puse cruciuliţa altundeva. Unde? N-am aflat‑o niciodată. Cert e că locotenentul Pötz a explodat mai ceva ca o bombă:
 — Înaltă trădare! Porcule! Te mănânc de viu!
Micuţul fu expediat pe sub paturi şi pe dulapuri, primi trei plantoane peste rând, după care întreaga grupă a fost pedepsită cu o oră de instrucţie.
Seara, comandantul de companie l-a condamnat pe Micuţul la paisprezece zile de carceră pentru că întinase onoarea companiei.
 — Dacă ar fi să capeţi ceea ce meriţi, te-aş trimite cu un şut în fund direct în faţa plutonului de execuţie! şi scuipă la picioarele huidumei. Eu însă îndrăgesc oamenii şi animalele, aşa că scapi numai cu carcera.
Comandantul de batalion a transformat pedeapsa în trei luni de închisoare cu lanţuri la picioare.
 — Şi dacă te pune dracul, malacule, să ieşi la raport la comandantul de regiment, te paşte Tribunalul militar. Doamne, ce rău îmi pare că nu mai suntem în evul mediu! Singura ta şansă, bivole, e să ceri executarea imediată a pedepsei!
Zece minute mai târziu, Micuţul era la pârnaie şi timp de trei luni s-a tot întrebat unde te pot duce voturile liber exprimate!


va urma