Nicolae Ceauşescu şi Ivan Bodiul, protagoniştii unei întâlniri istorice

LORYSS

În 1976, Nicolae Ceauşescu l-a primit pe prim-secretarul Ivan Bodiul, în prima vizită oficială a unui lider de peste Prut, după al doilea război mondial

familiile Ceauşescu şi Bodiul

În ultimii ani, istoricii din Republica Moldova au pus în circuitul ştiinţific sute de documente care provin din arhivele fostului partid comunist din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM). Coroborate cu rapoartele postului de radio Europa Liberă, notele informative redactate de ambasadorul american Harry G. Barnes jr., recent declasificate, şi cu documentele Partidului Comunist Român, aceste noi informaţii întregesc tabloul relaţiilor româno-moldoveneşti în anii ’60-’70. Cunoaştem acum modul în care era privit Nicolae Ceauşescu peste Prut, cum era combătut de la Chişinău cursul autonom al comunismului românesc şi cum au decurs istoricele întâlniri la nivel înalt între liderii celor două popoare.  

„Reacţionari” şi „şovini”

 Începând din 1964, cu comandă de sus, istoriografia românească a reevaluat trecutul Basarabiei. Tezele sovietice, literă de lege până atunci, au fost treptat abandonate. Alipirea ţinutului dintre Prut şi Nistru la Rusia, în 1812, prezentată ca un „act progresist”, a devenit o anexare nedreaptă. Iar comuniştii români au început să conteste chiar şi tezele antecesorilor lor interbelici, care criticau existenţa „statului naţional unitar”.

La Moscova şi Chişinău au apărut temeri că se dorea rediscutarea statutului Moldovei. Iar replica a fost promptă. Grefând pe tema poporului şi limbii moldoveneşti, fruntaşii comunişti au lansat critici dure împotriva regimului de la Bucureşti.  Încă din anul 1965, s-a declanşat o vastă campanie propagandistică vizând pericolul presei, literaturii, radioului şi televiziunii româneşti.

În 1970, în faţa membrilor Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM), Ivan Bodiul (1917-2013), prim-secretarul RSSM, a înfierat politica lui Ceauşescu. Deoarece „propagau ideea României Mari”, i-a numit pe comuniştii români „reacţionari”, „şovini”, calomniatori „în mod josnic” ai bolşevicilor. Altă dată s-a denunţat „răspândirea foilor volante şi a inscripţiilor cu caracter antirus, antisovietic şi proromân” (Elena Ne­gru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu şi documente. Vol. I: 1965-1975, Chişinău, CEP USM, 2013).

Mai îndrăzneţi decât stăpânii lor de la Kremlin, liderii locali moldoveni au atacat frontal problemele ideologice. Bunăoară, în septembrie 1975, Bodiul şi ceilalţi au denunţat unele „isme” care se îndepărtau de linia oficială. S-au reproşat apariţia naţional-comunismului, a poli-marxismului, exagerarea naţionalului în detrimentul naţionalismului proletar, şi îndepărtarea de comunismul ştiinţific. În gura bogată a lui Bodiul şi colaboratorilor săi pătrunseseră laolaltă, pentru păcatul opoziţiei faţă de Moscova, iugoslavii, chinezii, românii şi comuniştii occidentali.

Despre naţiune şi „interpretări denaturate”

 Chiar despre importanţa naţiunii, după realizarea comunismului, a vorbit Ceauşescu în 1975, într-un discurs la Academia „Ştefan Gheorghiu”, prilejuit de aniversarea a 30 de ani de la înfiinţare. Fără a se referi concret la vreun fapt sau eveniment istoric anumit, Ceauşescu a criticat „interpretările denaturate, potrivit cărora dezmembrarea unor state, separarea arbitrară a unor popoare sunt prezentate ca o manifestare legitimă a necesităţii istorice”. Dar trimiterile sale vizau, desigur, Transilvania şi Basarabia.

Ambasadorului american Barnes, Ion Iliescu, şeful judeţenei de partid de la Iaşi, i-a recunoscut sincer că RSSM avea relaţii mai puternice cu Bulgaria decât cu România. În octombrie 1974, la Chişinău s-au aniversat 50 de ani de la proclamarea republicii. Todor Jivkov, secretarul general al PC Bulgar (1954-1989) a onorat într-adevăr evenimentul, Ceauşescu nu. Liderul sovietic Leonid Brejnev a participat şi el. În preajma aniversării, ambasadorului român la Moscova, Gheorghe Badrus, i s-a înmânat o notă la sediul Ministerului Afacerilor Externe, care susţinea teza oficială sovietică a eliberării Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul românesc. Informat, Ceauşescu a cerut ca nota să fie respinsă ferm dar politicos, pentru că „denatura realităţile istorice”.

Mergând pe firul istoriei, „Tovarăşul” a prezentat membrilor CPEx viziunea sa despre „chestiunea Basarabiei”. Ceauşescu susţinea că împărţirea Basarabiei fusese „un dictat” între imperiile rus şi otoman. Cât despre Bucovina, că aparţinuse unui alt imperiu, habsburgic, şi că „s-a reunit în mod liber cu România”. „Alta este problema că România nu a ridicat problemele teritoriale şi alta este o discuţie între istorici. Este cu totul altceva!”, a răbufnit Ceauşescu, conchizând: „Trebuie să lăsăm istoria să se facă pe bază de fapte şi să nu o ascundem” (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013).

Istoria, în formule aprobate

Şi, pentru că polemicile legate de Basarabia au continuat în paginile revistelor, volumelor şi tratatelor, de o parte şi de alta a Prutului, în 29 mai 1976, Konstantin Katuşev, secretarul CC, a sosit la Bucureşti. Ceauşescu l-a primit la Snagov. În timpul convorbirilor, s-au stabilit formule consacrate, aprobate de ambele părţi, pentru diverse evenimente istorice. Astfel, în 1812, Basarabia „intrase în componenţa Rusiei”, în 1918, „intrase în componenţa României”, iar în 1940 „fusese restituită Uniunii Sovietice”. În plus, pentru o impresie favorabilă în exterior, Ceauşescu s-a angajat la o declaraţie univocă. Trebuia să spună clar că România nu avea litigii teritoriale cu URSS. Ceea ce s-a şi petrecut, prin discursul din 2 iunie 1976, la Congresul Educaţiei Politice şi Culturii Socialiste.

Două vizite istorice

Se pregătise astfel terenul pen­tru întrevederi la nivel înalt, între comuniştii ce se ciondăneau cu ar­mele specifice istoricilor. În au­gust 1976, în drum spre Crimeea, unde şi-a petrecut concediul de va­ră, Ceauşescu a zăbovit la Chişinău. A fost prima vizită a unui şef de stat român după al doilea război mondial. Sub semnul „corectitudinii politice”, înţelese în sensul gazdelor, Ceauşescu s-a comportat exemplar. De câte ori interpretul Sergiu Celac, cooptat în delegaţie, ca vorbitor de rusă şi engleză, a „uitat” formulele „Moldova sovietică”, „RSSM”, „popor moldovenesc”, Ceauşescu, plin de acribie, l-a atenţionat. Fără incidente a decurs vizita la uzina Microprovod şi colhozurile pregătite dinainte. Într-un raport trimis lui Brejnev, în 5 august 1976, Bodiul a relatat stăpânului său şi alte detalii. De pildă, a remarcat că oaspetele aştepta o primire „mult mai demonstrativă”. La un moment dat, pe traseu, din maşina oficială, Ceauşescu a salutat un cetăţean aflat într-o staţie. Şi, pentru că nu i s-a întors bineţea, Ceauşescu s-a posomorât pentru un timp (Gheorghe E. Cojocaru, Confruntarea sovieto-română pe frontul ideologic din RSS Moldovenească (1968-1979), Tipo Moldova, 2013). Greu îi era liderului aclamat acasă de mulţimi să fie ignorat...

La patru luni, Ivan şi Claudia Bodiul au întors vizita. Iar Ceauşescu i-a primit foarte bine, peste nivelul rangului lor. Nimic nu le-a lipsit soţilor Bodiul, însoţiţi prin ţară (judeţele Prahova, Braşov, Ilfov) de secretarul CC Constantin Dăscălescu. 

Relaţiile bilaterale se îmbunătăţiseră. Atât de mult încât Ceauşescu a numit Prutul „graniţă a păcii şi colaborării active”. Nu mai era nevoie de sârmă ghimpată între cele două state, a spus Ceauşescu lui Brejnev într-o convorbire din noiembrie 1976 (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dosar 150/1976). 

Dar ghimpii au rămas şi au mai înţepat de câteva ori. Din agenda româno-rusă, subiectul Basarabiei a ridicat mereu tensiunea liderilor. În cadrul tradiţionalelor întâlniri de pe malul mării, în Crimeea, în 5 august 1977, Ceauşescu i-a cerut lui Brejnev să recunoască „acapararea” unor pământuri româneşti de ţarii ruşi. „Nu vom fi de acord niciodată că ar exista o naţiune moldovenească aparte şi o limbă moldovenească aparte”, a spus Ceauşescu. Adăugând că vorbise cu Bodiul în limba română.

Ce i-a spus răspicat lui Brejnev, Ceauşescu n-a îndrăznit să spună public. Istoricilor partidului le-a revenit misiunea să ducă mai departe lupta surdă a „conflictului”.  

Clio, în slujba partidului

 Din 1967, Bodiul a acordat atenţie sporită problemelor istoriei. Câteva măsuri au fost luate în Biroul CC al PCM. Pe lângă Academia de Ştiinţe a RSSM a fost înfiinţat un grup de cercetători care să recenzeze toate referirile străine despre Basarabia. Revistele de profil au primit norme de studii şi articole, prin care să prezinte în culori sumbre „regimul burghezo-moşieresc” al „ocupanţilor români” în perioada interbelică.

Obligat de rangul şi funcţiile sale, A.M. Lazarev, rector al Universităţii din Chişinău, membru al CC, preşedinte al sovietului suprem al Moldovei, a publicat în 1974 un volum consistent despre istoria RSSM. Citând istorici din perioada stalinismului, precum Roller, Constantinescu-Iaşi, autorul i-a criticat pe Miron Constantinescu şi Andrei Oţetea şi a doua ediţie a Dicţionarul Enciclopedic, din 1966. Moldovenii şi limba lor primeau recunoaştere ştiinţifică!    

Când Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutul de Studii Istorice si Social-Politice, a scris în revista „Anale de Istorie” despre populaţia românească de peste Prut, a stârnit furia istoricului Esaulenko. Iar etichetele folosite în „Comunistul Moldovei” au fost dure: „falsificatori, istorici burghezi, an­ticomunişti, antisovietici, concepte naţionaliste” (Radio Europa Liberă, Patrick Moore, The Return of the Bessarabian Polemic. The Soviet Contribution, 13 July 1978). 

Secretul lui Bodiul şi Brejnev

Un „om dinamic, plin de ambiţie”, îl caracterizase Brejnev pe Bodiul într-o conversaţie particulară cu Ceauşescu, în vara anului 1976 (ANIC, fond CC – Secţia Relaţii Externe, dosar 108/1976). Politicianul care făcuse bună impresie la Kremlin, s-a aflat în fruntea RSSM în perioada 1961-1980. Îl ştia bine Brejnev, el însuşi fost prim-secretar al republicii la începutul deceniului al şaselea. Atunci se legase o prietenie care ascundea, potrivit bârfelor, multe dedesubturi. Se spune că Bodiul, pe-atunci prim-secretar al Comitetului Raional Chişinău, îl scăpase de ruşine pe şeful său, luând în căsătorie stenografa Claudia, cu care Brejnev făcuse un copil. Datorită prieteşugului, Bodiul a urcat în funcţii. Şi, până la sfârşitul carierei, şi-a servit protectorul cu devotament.

Deşi moldovean, Ivan Bodiul se născuse într-un sat ucrainean, într-o familie ţărănească. În tinereţe, a fost agronom şi medic veterinar. A devenit membru de partid în 1940, cu un an înaintea invadării Uniunii Sovietice de către armata nazistă.

 După război, partidul l-a trimis cu sarcini în RSSM. După scurte stagii de prim-secretar al unor comitete raionale de partid, în 1956 a fost chemat la Moscova, unde a urmat Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC. În republica adoptivă s-a întors pe cai mari, ca secretar 2 al CC al PC din RSSM. Iar din 1961, a devenit cel mai important om din republică. După ce a fost desărcinat de funcţia de conducere, a ajuns vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (1980-1985). Fostul agronom şi veterinar a abordat, mai spre senectute, şi filozofia, ceea ce i-a adus titlul de doctor.

La cinci ani după ce a părăsit cea mai înaltă funcţie din republică, Bodiul s-a retras la Moscova. A murit la venerabila vârstă de 95 de ani.