Între ciocanul şi nicovala crizei imigranţilor: să fii „bun european“ sau „protectorul securităţii naţionale“?

Valentin Naumescu

În condiţiile dispariţiei dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Europene în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor. Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.

Dacă cei 800.000, 1.000.000 sau 1.500.000 de imigranţi musulmani din Orientul Mijlociu, 2.000.000 de-ar fi, să zicem, vor aduce sfârşitul Uniunii Europene aşa cum o ştiam, înseamnă că Proiectul „Monnet-Schuman-Adenauer-de Gasperi“ nu s-a bazat decât pe frica unui nou război franco-german, care trebuia evitat cu orice preţ. Dacă aşa stau lucrurile, deci dacă această teamă ar fi (fost) singurul argument, atunci statele şi naţiunile europene îşi merită cu siguranţă soarta de a reveni la fragmentarea politică specifică cvasitotalităţii istoriei continentului, cu câteva excepţii din epocile marilor imperii premoderne.

70 de ani de pace şi integrare europeană ne pot părea mulţi sau puţini, depinde de perspectiva din care privim procesul politic. Mulţi la orizontul unei vieţi omeneşti, puţini la scara istoriei. Dacă punem la socoteală şi Războiul Rece (1945-1990), care a sacrificat cel puţin două generaţii de est-europeni pe altarul balanţei continentale de putere negociată de anglo-americani cu Stalin şi Uniunea Sovietică, rămâne şi mai puţin, ca timp şi spaţiu, din această mare fericire politico-economică postbelică a Europei. Practic, sunt numai 25 de ani de când Europa în ansamblu şi-a regăsit unitatea.

Realist vorbind, marii beneficiari ai acestor şapte decenii de bunăstare rămân totuşi naţiunile Europei Occidentale, care s-au bucurat din plin, de-a lungul a cel puţin două generaţii, de rezultatele procesului de integrare a resurselor economice şi politicilor publice la nivel european. Prosperitatea şi extinderea continuă a clasei mijlocii vest-europene a fost cheia succesului Uniunii Europene, după cum scăderea în termeni relativi (comparativ cu anii ’80-’90) a nivelului de viaţă al aceleiaşi clase mijlocii, în ţări dezvoltate precum Marea Britanie, Franţa, Belgia, Italia, Spania etc., a dus la diminuarea drastică a suportului popular pentru Uniune, conform raportărilor Euro­barometrului. Din păcate pentru noi, intrarea Estului în Club a coincis cu (dar nu a produs, aşa cum acuză ipocrit politicienii populişti vest-europeni) declinul procesului de lărgire şi adâncire a unificării. Sunt indicii care ne fac să credem că traversăm, în prezent, puntea între două epoci istorice. Cea a Integrării care s-a încheiat şi cea a Dezintegrării care stă să înceapă. Dacă acest scenariu pesimist se confirmă, trecerea de la un proces politic la altul va fi lentă şi va începe abia peste câţiva ani să îşi facă simţite efectele în vieţile oamenilor, indiferent de soluţia care se va găsi la criza imigranţilor.

Epoca Integrării, începută oficial prin Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, dă semne, tot mai vizibile şi mai grave în ultimii ani şi tot mai accelerate în ultimele luni, că se apropie de sfârşit. Paradigma integrării pare că şi-a atins limitele istorice, politice şi culturale şi nu mai are suflu să împingă lucrurile înainte. Dacă semnele oboselii extinderii şi ale integrării sunt, ce-i drept, mai vechi (cel puţin de la respingerea surprinzătoare a Tratatului Constituţional, în vara lui 2005), a vedea că, până la urmă, ordinea europeană şi acordurile esenţiale s-ar putea prăbuşi la simpla „adiere“ a unei crize provocate de venirea a câteva sute de mii de imigranţi, este dezamăgitor şi inacceptabil pentru o Uniune cu 28 de state membre şi 500.000.000 de cetăţeni. O Uniune atât de sofisticată, cu atâtea succese majore, devenită practic cel mai bogat perimetru al lumii de astăzi, care aspiră la statutul de mare putere pe scena globală, nu se poate prăbuşi sub „povara“ câtorva sute de mii de imigranţi, decât dacă acceptăm că întregul ei edificiu a fost clădit pe vorbe goale şi pe argumente de carton, atunci când lucrurile mergeau bine de la sine.

Nu e mai puţin adevărat că această criză a imigranţilor (sirieni şi nu numai) a apărut în cel mai prost moment posibil din istoria Uniunii Europene. Această criză nu este, în opinia mea, atât de masivă, pe cât este de inoportună. Nu proporţiile fluxului de imigranţi dau gravitatea momentului, ci lipsa de pregătire a statelor membre pentru gestionarea situaţiei, lipsa de solidaritate între guvernele naţionale, oportunismul opozanţilor de pretutindeni în căutare de voturi, superficialitatea discursului politic (fiecare lider vrea „să scape“ cum poate de răspundere, prezentându-se publicului în culori „eroice“) şi, mai presus de toate, starea de iritabilitate politică generalizată, după multiplele crize prin care a trecut Uniunea. Criza Tratatului Constituţional, criza financiară globală, criza datoriilor suverane, criza Zonei Euro, criza Greciei, criza atacurilor teroriste etc., toate acestea au erodat insidios, dar ireversibil temelia Ideii Europene, în cele 28 de state membre. Imigranţii sirieni au umplut doar paharul frustrărilor europenilor.

Primul care stă să cadă este, evident, Acordul Spaţiului Schengen, practic, aranjamentul de graţie al liberei circulaţii a cetăţenilor în interiorul Uniunii, o chintesenţă a ordinii europene actuale, ca şi moneda unică. La ora la care scriu aceste rânduri, suspenda­rea lui sau adoptarea unei clauze care să îl facă în orice moment suspendabil este iminentă. Încă un atac terorist sau un val de supramediatizare a coloanelor parcă interminabile de imigranţi cu batic pe cap şi copii în braţe va da semnalul inevitabilei reintroduceri a controlului la frontiere, moment pe care unii lideri din Uniune par aproape că îl pândesc. O asemenea perspectivă a „baricadării“ cetăţii europene nu bucură desigur pe nimeni, dar vedem că începe să li se pară unora o soluţie fezabilă. Fireşte, nu este. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, autoizolarea e iluzia amară a celor care nu înţeleg că Europa îşi schimbă oricum caracteristicile sociodemografice, culturale şi, în final, politice.

Imaginea gardurilor de sârmă ghimpată şi a barierelor care amintesc de tensiunile de la sfârşitul anilor ’30 împânzeşte programele de ştiri ale televiziunilor, crescând presiunea emoţională asupra opiniei publice. Preşedinţi, premieri şi lideri de partide sunt prinşi în vâltoarea declaraţiilor simpliste, ca între ciocan şi nicovală, alimentând percepţia eronată a unei schisme între a fi „bun european“ şi a fi „protector al securităţii naţionale“. Nimic mai periculos, căci dintr-un astfel de clinci nu mai există ieşire onorabilă. Puţini au rezistat acestei tentaţii simplificatoare.

Arhiepiscopul Ieronim al Greciei declară la Berlin, pe un ton grav şi ameninţător, că „Balcanii vor redeveni un butoi cu pulbere, dacă imigranţii vor fi blocaţi în ţările din regiune şi nu se vor crea condiţii pentru repatrierea lor cât mai rapidă“. Cancelarul Merkel îşi vede poziţia periclitată, în propriul partid, în coaliţia de guvernare, dar şi în societatea germană, în care partidul eurosceptic şi naţionalist Alternativa pentru Germania (AfD) şi-a dublat scorul electoral numai în ultimele şase luni. În Franţa, liderii opozanţi Nicolas Sarkozy şi Marine Le Pen se întrec în propuneri radicale şi eurosceptice, obligându-i pe socialiştii cu performanţe economice slabe la guvernare (Hollande, Valls) la reajustări discursive preelectorale, în cheie autoritară. Atmosfera politică se deteriorează şi în Olanda sau în ţările scandinave, pe fondul reacţiilor islamofobe şi xenofobe, până mai ieri străine acelor societăţi. Premierul ungar Orbán a luat-o pe cont propriu, împrejmuindu-şi ţara cu garduri metalice şi dând în judecată Uniunea Eu­ropeană pentru impunerea cotelor de refugiaţi. Asociaţia germană Pegida (Patrioţii Europeni Împotriva Islamizării Apusului) face pieţe pline la meetingurile din marile oraşe, reluând scandarea de mare impact „Wir sind das Volk!“ (Noi suntem poporul!), strigătul biruitor de la căderea Zidului Berlinului.

Acesta este, aşadar, contextul politic deprimant al unei crize majore, care ameninţă însăşi supravieţuirea Uniunii Europene, cel puţin a celei în forma liberală, deschisă, generoasă şi tolerantă pe care o ştiam din deceniile trecute. Şi totuşi, continui să cred că imigranţii sirieni nu sunt cauza reală, ci pretextul exploziei crizei de neîncredere în politicile şi instituţiile comunitare, criză care mocnea din anii trecuţi. Există indubitabil un flux şi un reflux al ideilor, al marilor procese politice (ca şi al celor economice), un ciclu istoric care alimentează şi consumă totodată continuu stări de spirit, tendinţe, pulsiuni la nivelul societăţilor. Privind doar spre epoca modernă, vom vedea uşor că puţine au fost aranjamentele politice şi perioadele de echilibru („ordini“ în sensul sistemului relaţiilor internaţionale) care au rezistat mai mult de o jumătate de secol, fără reajustări structurale substanţiale.

Astăzi, ca trist paradox al atât de glorioasei Ere a Integrării, se pune din nou în discuţie raţiunea de a fi a Uniunii Europene. Lideri, partide, jurnalişti şi comentatori sau pur şi simplu cetăţeni de rând chestionează motivaţiile şi vulnerabilităţile spaţiului comun european. Nimeni nu se mai teme în prezent, realist vorbind, de un război franco-german. „Anxietăţile fondatoare“ ale Uniunii Europene, de acum 70 de ani, s-au risipit. Ca o ironie a istoriei, apar acum anxietăţile rezultate din libertăţile spaţiului comun european. Lumea s-a schimbat, spun clişeele prezentului. Europei pare că i s-a urât de atâta bine. Mai este convenabil de acum încolo să fim împreună sau e de preferat să ne protejăm interesele naţionale pe cont propriu? Desigur, împrejurările discuţiei sunt altele faţă de cele din 1945, argumentele şi contraargumentele altele, oamenii sunt alţii, iar experienţele lor personale sunt, la rândul lor, profund diferite.

Generaţiile războiului au dispărut sau sunt pe cale de a dispărea. Memoria vie a conflagraţiei mondiale încetează să mai fie un vector activ al integrării, aşa cum, dincoace de fostul Zid al Berlinului, cei născuţi după 1989 nu mai au angoasa comunismului. Aceştia sunt practic lipsiţi de „dimensiunea istoriei“ şi nu dispun de instrumentele culturale şi educaţionale necesare pentru a judeca realităţile altfel decât (exclusiv) prin lentilele confortului cotidian sau al mizelor zilei prezente. Nu e o critică, e o constatare. În locul lor, poate şi noi, cei care gândim altfel pentru că am trăit două vieţi atât de diferite, am fi evaluat situaţia actuală, probabil, la fel. Nu intentăm nimănui procese de conştiinţă. Dar, în asemenea condiţii de dispariţie a dimensiunii istorice a judecăţii politice, e limpede că relegitimarea Uniunii Europene în ochii europenilor pentru care „astăzi înseamnă mai rău decât ieri“ a devenit o stringenţă, cu sau fără criza imigranţilor.

Simplu spus, criza imigranţilor va trece, cea a Uniunii Europene, nu.