marți, 19 aprilie 2016

Maitreyi (2)


Mircea Eliade






Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe te­rasa căminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndea­proape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf şi la recepţii. M-am gîndit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în maşină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.

Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtăşesc vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să compună un reportaj desăvîrşit.

― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.

― Brahman veritabil, dar cîtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la "Rotary Club", e membru la "Calcutta Club", joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt sigur.

Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atît de dulci la pipăit covoare şi sofale din lînă de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştiie de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă nu sufle­tul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi citind cărţi sau văzînd spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinţii în­doieli şi îmi aduc aminte că m-am întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebîndu-mă pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gînduri pe care nicio­dată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu şi astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu gă­sesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd eve­nimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele.

Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în ar­gint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fie­care clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anu­mite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de ma­nual, dar, de cîte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vor­bele ei!

Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigu­rase că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui nenumărate romane fran­ţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în cînd în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răs­pundea zîmbind: "Oui, oui, c'est ça", privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngă­duit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bi­juteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducîndu-şi fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fe­reastră, cu buza de jos tremurînd şi cu şalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veştmin­telor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă, înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, şi eu i-am zîmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cît a durat pri­virea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întîlnîtă şi îmbrăţişată pînă atunci, şi după ce a încetat exame­nul şi Maitreyi a fugit iar lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră.

Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alţii ochi ― pe inginer şi m-am întrebat cum poate fi un om atît de urît şi atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atît de mult cu o broască, ochii atît de bulbucaţi şi gura atît de mare, într-un cap rotund şi tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încre­ţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi, pîntecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspîndea acest patron al meu erau cu atît mai greu de în­ţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blînd şi drept.

Cum stam şi-l priveam aşa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură şi panică ― soţia ingineru­lui, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia aproape deloc englezeşte şi zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am pri­vit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e mama Mai­treyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani, care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi braţele ei goale, şi faţa ei oa­cheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu o ţigăncuşe.

Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se laolaltă în faţa noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească ceaiul, dar s-a răzgîndit şi a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greşeala nu ştiu cui, ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi, în cele din urmă:

― Scusez-moi! Ici votre place.

Fetele au alergat numaidecît să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mîinile şi pe cine să privim.

Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare, în maşină, a făcut haz nespus de acest accident. Numai doamna rămă­sese cu acelaşi zîmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi timidi­tate caldă în ochi.

Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablo­uri şi cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu ar­buşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul in inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu bra­ţele pe sîni, şi o văd mişcînd din picioare, cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncă­tură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi s-au părut nesfîrşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră.

Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu