13–15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (6)

Mihnea Berindei @ Ariadna Combes @ Anne Planche

13 iunie, dimineaţa: provocările

Incepând din zorii zilei de 13 iunie, evenimentele au început să capete trăsăturile unei tragedii clasice: precipitarea faptelor, unitatea de loc şi de timp sunt întru totul respectate. Toate evenimentele la care vom asista — în afara atacului asupra Televiziunii — vor avea ca teatru de desfăşurare un perimetru extrem de limitat, ce poate fi parcurs cu piciorul în mai puţin de jumătate de oră. Ele se desfăşoară în perimetrul Piaţa Universităţii, Institutul de Arhitectură, clădirea Universităţii. Câteva străzi lăturalnice duc la sediul Poliţiei Capitalei şi la cel al Ministerului de Interne. Deplasările unora, manevrele altora se desfăşoară în voie, zvonurile circulă liber... Iar în ceea ce priveşte unitatea de timp, nu va fi nevoie decât de douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge la punctul culminant al acestei escaladări a violenţei: invazia minerilor pe străzile oraşului, violenţele fără precedent la care se dedau.

Dimineaţa zilei de 13 iunie: violenţele poliţieneşti din Piaţa Universităţii

Contrar afirmaţiilor din comunicatele oficiale, în tot cursul dimineţii, în Piaţa Universităţii violenţele şi arestările s-au ţinut lanţ. Sebastian Ţarălungă, fotoreporter, a ajuns aici între orele 6 şi 6.30 dimineaţa: „Am fost acostat de un grup de poliţişti care voiau să ştie ce învârteam eu prin Piaţă. Cum în învălmăşeala generală nu reuşeam să-mi găsesc legitimaţia, m-au urcat într-o dubă plină de pete de sânge.

Inăuntru erau deja mai multe persoane, mai ales tineri şi cu deosebire ţigani. îndată ce uşile dubei s-au închis, la adăpost de privirile ziariştilor străini care filmau afară, au reînceput să ne bată."

Arestările continuă după dispoziţia şi bunul plac al delatorilor răsăriţi ca din pământ. „Civilii" indică oamenii care trebuie luaţi :„Uite-l şi pe ăla, l-am văzut în Piaţă !" Unul din aceşti „consilieri" se va năpusti de altfel asupra lui Sebastian, cu intenţia de a-i confisca aparatul de fotografiat... Se sileşte să-l lovească în cap. Poliţiştii îi dau o mână de ajutor. Un ofiţer intervine totuşi ca să modereze zelul „civilului": „Hei, dumneata de colo, ţi-am spus să te mai calmezi!"

Larma începe să fie tot mai mare, există deja doi morţi, ucişi de poliţie, şi alţi trei sfârtecaţi de câinii lor. în preajma Pieţei, trecătorii matinali se opresc, întreabă, rămân înspăimântaţi... sau, spre nefericirea lor, se revoltă, aşa cum a făcut Ecaterina Nica. De profesie geolog, ea este pensionară după 32 de ani de activitate exemplară, din care 10 ani pe teren. îşi propusese să meargă în dimineaţa zilei de 13 iunie la Cinematecă, unde procurase bilete pentru ora 9.30. Pleacă de acasă cu o oră mai devreme, în jurul orei 8.30, cu intenţia de a lua un autobuz. Iată ce relatează: „Autobuzele nu mai circulau, pentru că fuseseră rechiziţionate pentru a fi folosite la ridicarea barajelor. Pretutindeni. Bară lângă bară. Peste tot, cordoane de poliţie... Am încercat să înconjor barajele, m-am învârtit pe străzile din jur, am ieşit până la urmă în dreptul Spitalului Colţea, la biserică. M-am trezit iarăşi în faţa barajelor, autobuzelor, cordoanelor de poliţie. Dar, de data asta, în faţa cordoanelor de poliţie, cam la 3-4 metri distanţă, se aflau aproximativ 50 de persoane care scandau: «Jos comunismul!», «Unde sunt greviştii foamei?», «Jos Chiţac!». Am trecut bulevardul prin faţa cordoanelor de poliţie, pentru a ajunge la Cinematecă prin spate. Nu ştiu dacă a fost un act necugetat din partea mea, curaj spontan sau o culme a indignării, sau poate toate acestea la un loc, dar când am trecut prin faţa lor, fără să mă opresc, am început să bat din palme şi, în ironie, am început să le strig: Bravo! tovarăşi miliţieni, este măreţ ce aţi făcut, aţi scăpat capitala de «golani», bravo! In seara asta o să primiţi porţie dublă. Iar Pieţei, putem acum să-i spunem foarte bine Tien An Men! şi mi-am continuat drumul spre Cinematecă. Grupul scanda tot timpul: «Jos comunismul!», înaintea bisericii Colţea a apărut dintr-odată un fel de trupă de pensionari, în cea mai mare parte bărbaţi corpolenţi---- care, în ce mă priveşte, m-au făcut să mă gândesc la «securişti» pensionaţi...

Au început să fluiere şi să huiduie celălalt grup. M-am oprit. Eram înmărmurită de violenţa, de ura pe care le arătau faţă de celălalt grup! Cineva mi-a atras atenţia asupra unui om în ţinută de vară (mâneci scurte, culoare coniac: «E Bâtlan, de la Poliţie.» M-am îndreptat atunci spre el şi am îndrăznit să-l rog: Domnule Bâtlan, chiar vreţi un război civil, vreţi un război între români? Vă rog, domnule Bâtlan, faceţi ceva! M-a privit cu indiferenţă, ca şi cum nu m-ar fi auzit. Poate se simţea ofensat văzând că o femeie obişnuită ca mine îndrăznea să-i spună ce are de făcut. Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am postat în faţa acestor pensionari atât de isterizaţi... Le-am vorbit, ca între oameni de aceeaşi vârstă: Oameni buni, văd că fluieraţi când se strigă «Jos comunismul!». Chiar vă pare rău de acest comunism? Dar, în acelaşi moment, o furtună de înjurături şi fluierături s-a abătut asupra mea, urlându-mi în faţă: «Legionaro! Fascisto!» (Sunt născută în 1930, eram încă în leagăn în timpul lui Codreanu şi al Gărzii de Fier, aveam zece ani când legionarii au fost scoşi în afara legii!)

Pe loc am întors spatele acestui grup de turbaţi, apropiindu-mă de celălalt grup pentru a striga alături de ei «Jos Comunismul!». Pensionarii s-au retras de pe trotuarul dinspre biserică, unde se opriseră, postându-se în faţa cordonului de poliţişti. Aceştia au început să-i împingă spre noi. Am început să fugim. Am auzit în spate un ţipăt: m-am întors şi am văzut un tânăr imobilizat de doi poliţişti. Cu mâinile neocupate îl loveau cu bastoanele de cauciuc în cap; pensionarii îşi aduceau şi ei contribuţia pe cât puteau, lovindu-1 cu pumnii în faţă, în stomac. Când bietul băiat s-a prăbuşit la pământ, au început să-l calce în picioare... Eram înmărmurită la vederea unei asemenea cruzimi! Şi nu aveam nici un mijloc să-i vin în ajutor!

Atunci, am început să bat din nou din palme: Bravo, români, omorâţi-vă între voi, urâţi-vă! Bravo, bătrâni, omorâţi-vă copiii!

In aceeaşi clipă, m-am trezit apucată de doi «bravi» poliţişti care, pur şi simplu mă purtau pe sus, ducându-mă spre Piaţa Universităţii unde, la intersecţia cu strada Academiei, aşteptau dubele poliţiei.

Pe drum, acolo unde barajele făcute de autobuze ne ascundeau privirilor mulţimii, am fost lovită îngrozitor. Cel din stânga mea m-a imobilizat cu o mână, iar cu cealaltă mă lovea cu pumnul în tâmplă, în maxilar, îmi aplica lovituri de karate în ceafă, trăgând cele mai vulgare înjurături. La dreapta, tovarăşul lui îmi ţinea celălalt braţ, lovindu-mă cu bastonul de cauciuc în şale. De disperare am început să ţip: Am băiat mai mare ca voi, sunt neputincioasă şi bolnavă, vreţi să mă omorâţi?

Nu cred că ţipetele mele i-au impresionat, ci mai degrabă apariţia unor reporteri, în cea mai mare parte străini; aceştia au filmat imediat scena. In orice caz, au încetat dintr-odată să mă mai lovească; au devenit prevenitori, cel din dreapta se chinuia să-mi ţină capul drept, pentru că singură nu reuşeam să mi-1 ridic...

Ne-au urcat în dube (mai fuseseră aduşi şi alţii) şi ne-au transportat la Poliţia Capitalei. Acolo, în holul de la intrare, un individ în civil, cu înfăţişare de vagabond, ne-a cerut actele. Apoi ne-a urcat din nou în dube Şi ne-au dus la Măgurele.

Curtea era plină cu cei arestaţi în zori în Piaţa Universităţii şi cu cei care încercaseră să-i ajute, deci pur şi simplu trecători care se aflaseră din întâmplare pe acolo... Arătau groaznic. Plini de sânge, unii nu mai aveau decât un singur pantof, unii erau în ciorapi sau în picioarele goale. Icoana din balconul Universităţii, dăruită demonstranţilor de un moldovean de la Putna, fusese şi ea «înhăţată » în zori: Fecioara şi pruncul Isus zăceau la pământ, lângă un copac.

Totuşi, aceşti tineri, hăituiţi încă de dimineaţă, bătuţi măr, mai aveau puterea şi curajul să cânte în curte imnul golanilor... La primul etaj, alţi tineri, bine hrăniţi, cu chipurile senine, priveau la cei de vârsta lor: la Măgurele nu este numai închisoare, ci şi o şcoală pentru ofiţeri de elită, unde se învaţă cum se torturează şi cum se ucide.

Mai târziu, am fost duşi cu toţii într-o încăpere mare. între timp aduseseră şi pe alţii — arestaţi ca şi mine pe stradă. Ei ne-au povestit ce se întâmplă la Universitate.

Pe la ora opt au sosit două autobuze. Ni s-a adus la cunoştinţă că suntem liberi şi că putem pleca. Eram vreo două sute. în primul autobuz au fost urcaţi femeile şi copiii. Printre copii erau mulţi ţigani. (Am înţeles din discuţiile lor că majoritatea fugiseră din orfelinate după 21 decembrie.) în cel de-al doilea autobuz au fost urcaţi bărbaţii, dar sunt aproape sigură că mulţi dintre noi — în special cei care participaseră la manifestaţia permanentă din Piaţă şi care erau consideraţi cei mai periculoşi — n-au fost eliberaţi în ziua aceea."

Andreea, Teodora şi Călin vor fi şi ei puşi în libertate după interogatoriul şi fotografierea de rigoare. Din cele povestite de Andreea aflăm că eliberarea lor a avut loc ceva mai devreme, pe la ora 14, şi că ea s-a produs ca urmare a unui „misterios apel telefonic" survenit la timp pentru ca ei să se poată întoarce la Institut şi să povestească: „Pe la ora 14, am fost conduşi la comandantul unităţii, colonelul Trandafirescu, care, în urma unui telefon pe care îl primise, a ordonat punerea noastră în libertate. Am fost duşi la marginea Bucureşţiului cu o maşină a poliţiei. De acolo am plecat la Institut pe spezele noastre.

Precizez că pe biroul colonelului Trandafirescu se găseau două din hârtiile aruncate de Călin Andrei din turn. Am citit: «Sunteţi inconştienţi?» Mai târziu am aflat că mai redactase vreo zece manifeste de acest fel: «Nu e bine ce faceţi!» şi altele la fel. Astea sunt «manifestele» pentru care am fost arestaţi şi bătuţi cu atâta brutalitate!"

In acest timp, aşa cum se temea doamna Nica (ea reuşise să ajungă acasă), alţii, luaţi de valul acestei prime zile de violenţă, n-au avut acelaşi „noroc"...

Neculai Tănasă este un om paşnic. De meserie tâmplar, nu a făcut niciodată politică. A muncit mereu pentru el, pentru soţia sa, Amalia, şi pentru copiii lor... până când s-a îmbolnăvit: plămânii şi apoi rinichii.

La câteva zile după 13 iunie, Amalia s-a prezentat la Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România ca să ceară un ajutor: „Soţul meu, Neculai Tănasă, născut la 10 noiembrie 1950 la Grajduri, judeţul Iaşi, a plecat în ziua de 13 la amiază la policlinica Batistei, din cauza astmului şi a unei crize groaznice de rinichi. Nu l-am mai văzut de atunci." Se va afla mai târziu că a făcut parte din cele 185 de persoane reţinute atunci.

Devastarea Institutului de Arhitectură

După violenţele din timpul nopţii asupra Institutului de Arhitectură, reacţia este imediată.

Doamna Tomniţa Florescu, lector universitar, a sosit la Institut în jurul orei 8.30: „Studenţii se strânseseră sub porticul clădirii şi în holul de la intrare. Erau în mare agitaţie pentru că trei dintre ei fuseseră arestaţi la ora 5 dimineaţa. Organele de poliţie năvăliseră în Institut fără mandat de percheziţie sau arestare. Era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva. Am hotărât să convocăm toţi studenţii la o conferinţă de presă."

Ceva mai târziu, la ora 9.30, va sosi şi dl Dan Vucicovici, arhitect şi profesor la Institut. Discuţiile continuă cu însufleţire. El vede cele două panouri afişate de studenţi: unul anunţă „GREVĂ", celălalt: „FIECARE DIN NOI AR PUTEA FI ÎN LOCUL LOR!"

Pentru a evita orice provocare, se ia hotărârea să nu se iasă în stradă, ci să se adune toată lumea în parcarea de lângă Institut. La ora 11, domnii M. Smighelschi, rectorul Institutului, şi P. Gheorghiu, însoţiţi de câţiva studenţi, vor pleca în căutarea celor trei studenţi dispăruţi.

Anda Zberia, studentă în anul V, afirmă: „Pe la 10 dimineaţa ne-am instalat pe băncile de fier din faţa Institutului, fără să scandăm şi fără să afişăm lozinci, evitând orice provocare. Colegii noştri mai tineri au scris un afiş de dimensiunea 70 x 80 cm, pe care l-au şi expus. Pe el scria: «Unde sunt colegii noştri?»"

Dl Dan Vucicovici: „Am coborât din nou în hol pentru a vedea ce au hotărât studenţii în legătură cu proiectul de sfârşit de an. Am ieşit apoi în stradă şi am văzut câţiva studenţi de la noi stând de vorbă cu poliţiştii care se aflau în faţa Institutului.

Apoi, o femeie de vreo 50 de ani s-a apropiat şi ea de unul din poliţişti şi l-a întrebat: «Dar fiica mea unde este? N-a venit acasă în noaptea asta!» Poliţistul, maiorul Popovici, cum s-a prezentat o clipă mai târziu, a răspuns că va fi pusă în libertate dacă este nevinovată. Atmosfera în stradă era paşnică, dialogul între studenţi, poliţişti şi trecători se desfăşura paşnic."

Deodată, pe la ora 11.30 se aude un zgomot de departe, care creştea treptat: „IMGB face ordine!, IMGB face ordine!" Studenţii şi profesorii vor asista mai întâi uimiţi, pe urmă îngroziţi la atacarea Institutului de către un grup de câteva sute de muncitori, apăruţi ca din pământ.

Dan Vucicovici: „Am intrat din nou în Institut, când o studentă a venit să-mi spună că o coloană de vreo patru sute de persoane se îndreaptă spre Institutul nostru. Din lozincile lor se înţelegea că vin de la IMGB (întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti). Când am coborât, coloana sosise deja, desfăşurată pe toată lăţimea străzii, scandând:
«IMGB face ordine!» Studenţii şi trecătorii, opriţi în faţa intrării Institutului, strigau şi ei: «Jos Comunismul!». Cele două grupuri erau despărţite de trotuar..."

Răzvan Salomia, student în anul IV: „în acel moment erau trei baraje de poliţie în strada Edgar Quinet, perpendiculară pe strada Academiei, din care ultimul a trebuit, prin forţa lucrurilor, să se dea la o parte pentru a permite agresorilor să ajungă în faţa intrării în Institut. Departe de a le fi opus cea mai mică rezistenţă, ei le-au deschis calea. Mi-am dat seama că nou-veniţii au intenţii agresive, că sunt provocatori şi violenţi şi am încercat, împreună cu un grup de studenţi, să-i convingem pe colegii noştri care strigau «Jos comunismul!» să se retragă în clădirea Institutului. în momentul în care unii din ei se lăsaseră convinşi să intre în clădire, grupul compact de agresori au atacat studenţii care erau încă afară, i-a maltratat, pentru ca apoi să devasteze intrarea, să spargă geamurile de la parter. Unii erau înarmaţi cu sticle, cu scule şi cu cuţite."

Daniel Marian Georgescu, student în anul III: „Am ieşit din nou sub portic, pentru că se striga încă «Jos comunismul! » Muncitorii de la IMGB s-au repezit iarăşi asupra noastră, lovind în dreapta şi în stânga şi forţând încă o dată intrarea. Am încercat să scap, dar unul din ei m-a apucat de vestă şi m-a ameninţat cu pumnul, spunându-mi să strig «Trăiască FSN!» Nu am strigat. Atunci unul din ei m-a lovit cu pumnul, pe urmă amândoi s-au îndepărtat."

Iată ce povesteşte în continuare doamna Tomniţa Florescu:
„In jurul orei 12 am ieşit să aşteptăm presa care trebuia să sosească. Eram la coloane, la intrarea în Institut, când la colţul străzii şi-a făcut apariţia un grup de aproximativ două sute de persoane, scandând: «Suntem de la IMGB şi am venit să facem ordine!» Eu însămi am fost prinsă de gât de unul care voia pur şi simplu să mă sugrume. Mi-au sfâşiat hainele şi voiau să mă reţină. Studenţii au sărit să mă apere şi cu ajutorul lor am putut să mă refugiez în clădire."

Din strada Academiei îşi vor relua atacurile succesiv, timp de peste o oră, terorizându-i pe studenţi şi pe profesori.

Dan Vucicovici continuă: „Apoi, muncitorii s-au retras în stradă. Am văzut toate geamurile uşii de la intrare făcute ţăndări, iar înăuntru răsturnate planşete, birouri, scaune şi alte obiecte, făcând accesul în hol imposibil.

La intrare se afla colegul meu, Virgil Polizu, care încerca să discute cu agresorii în speranţa că îi va face să plece. Eram foarte aproape de el şi în faţa noastră, la numai câţiva metri, sub coloane, era un muncitor. Răsucea în mână un ziar de parcă ar fi fost gâtul unei păsări, în timp ce cu pantoful freca dala de beton, spunând că aşa o să le facă el studenţilor, până o să-i termine.

Pe trotuar am vorbit cu un alt muncitor care mi-a spus: «Sunt forjor şi nu mai pot lucra din cauza a ceea ce se întâmplă aici la Universitate.»

Apoi m-am dus să vorbesc cu unul din poliţiştii pe care-i văzusem cum se dădeau deoparte din faţa agresorilor pentru a-i lăsa să treacă. «I-aţi supărat pe muncitori cu gălăgia voastră!» mi-a răspuns el în chip de explicaţie."

Şi de fapt muncitorii „se supăraseră" atât de tare, încât nu le-au ajuns studenţii ca să le treacă „furia": trecătorii întâmplători, copiii, tot ce mişca era de acum treaba lor. Fevronia Novac, studentă în anul III la Filologie, i-a văzut „răzbunându-se". Ea îi povesteşte lui George Arun, ziarist şi colaborator la săptămânalul 22: „Au prins o femeie care avea un aparat de fotografiat. I l-au smuls şi au lovit-o sălbatic. I-au smuls părul. I-au rupt hainele. Poliţiştii priveau impasibili. Un băiat de zece-doisprezece ani le-a strigat ceva care nu le-a convenit şi apoi a fugit. Şapte sau opt muncitori s-au repezit după el şi l-au prins. L-au lovit sălbatic, până l-au doborât la pământ. Apoi l-au călcat în picioare. Abia acum, câţiva poliţişti intervin, pentru că băiatul, cuprins de spasme, se răsucea jos, pe asfalt, ca un enorm vierme alb.

Studenţii reuşesc în cele din urmă să se baricadeze din nou, iar muncitorii se îndură să plece. Imediat după plecarea lor, devin activi poliţiştii, încep arestările (nu studenţi, ci trecători, probabil cei care au încercat să protesteze când studenţii au fost bătuţi); ei îşi încredinţează victimele „solizilor" din poliţia militară. Aceştia din urmă îi încarcă în dube unde îi bat groaznic, imposibil de descris în cuvinte, eu cred că unii şi-au pierdut minţile..."

Cine sunt oare aceşti muncitori de la IMGB, care par să se confunde cu minerii de a doua zi? Cine i-a trimis să devasteze Institutul de Arhitectură? Cine i-a trimis să aducă la disperare mulţimea prin sălbăticia lor? Cine a dat ordin poliţiştilor să nu se amestece, încălcând cele mai elementare norme ale legalităţii?


va urma