Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (7)

Violeta Nastasescu

Ceremonia, care a câştigat în importanţă prin prezenţa primei-doamne filipineze, s-a transmis pe posturile naţionale, în direct la radio şi televiziune. Am revenit la reşedinţă, ea binedispusă de succesul repurtat în urma rostirii discursului, iar eu uşurată de povara asigurării unei traduceri adecvate şi a salvării situaţiei în momentele stânjenitoare.

Am aflat ulterior că preşedintele şi principalii săi colaboratori urmăriseră evenimentul la televizor. El a avut cuvinte de laudă pentru conduita ei în calitate de oaspete de onoare, iar despre mine a spus: „Se vede că este profesoară, e stăpână pe ea!”. Intr-o efuziune de entuziasm, Elena Ceauşescu m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pentru contribuţia mea la reuşita acţiunii. In acel moment, care părea apogeul carierei ei, pentru a celebra evenimentul, i-a cerut lui Melinte, în acelaşi timp chelner, bucătar şi bufon, să deschidă o sticlă cu vin de cea mai bună calitate. Melinte a scos din lada cu provizii aduse din ţară o sticlă de mici dimensiuni, a deschis-o şi fiecare s-a regalat cu câte un pahar din deliciosul nectar. „Are un gust nemaipomenit!”, a. spus ea. „Câte sticle din astea mai avem?” „Câte? Asta a fost ultima sticlă!”, a venit răspunsul. „Păcat, dacă ştiam, n-aş mai fi cerut să o deschizi!”. Uneori această lătura naturii ei, avariţia, se făcea cunoscută în formele cele mai meschine.

Preşedintele şi întreaga delegaţie au purtat discuţii oficiale cu omologii filipinezi într-o clădire guvernamentală din cent Manilei. Discuţiile au fost şi ele transmise în direct, iar Elena Ceauşescu, la rândul ei, a stat să urmărească desfăşurarea discuţiilor. Nicolae Ceauşescu a început prin a explica şi a face 0 relatare amănunţită în legătură cu tema sa de predilecţie - progresul economic al României - , menţionând în context  câteva cifre. La această fază, ea s-a arătat foarte vexată: „Cum de dă cifrele astea aşa umflate?” Cu siguranţă că „baritonul” le-a şoptit la ureche. De la episodul muzical de pe vas, în care ministrul de externe se produsese în public cântând solo, îi rămăsese porecla de „baritonul”.

Nu cred că sunt episoade mai semnificative pe care să le menţionez în ceea ce priveşte vizita în Filipine. Un mic grup de oficialităţi române şi autohtone au însoţit-o într-o vizită a capitalei. Altă dată am fost la câteva centre comerciale cu generalul Pacepa şi alt demnitar, pentru a selecţiona câteva materiale şi bijuterii în cazul în care Elena Ceauşescu ar fi dorit să le cumpere. Din nou, preţul materialelor a trebuit să fie negociat la sânge cu bietul vânzător care nu-1 putea reduce sub un anumit prag fără riscul de a da faliment. In timp ce ezita între preţul lui şi preţul ei, iar rezultatul deliberării era incert, m-am dus la hotel pentru a-1 vedea pe generalul Pacepa şi a-mi spune ce-i de făcut. L-am găsit discutând cu generalul Marin Neagoe, care a şi plecat curând după aceea. Am rămas singuri şi împreună am coborât la restaurant să luăm cina. Părea deprimat. „Ce ştii tu, Violeta. Nu ştii nimic!”. „Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu!”, a fost răspunsul meu. Am continuat să mâncăm în tăcere câtva timp, fiecare cu gândurile sale.

Altă dată am plecat singură pentru a-mi face propriile cumpărături. Singură în sensul că nu întovărăşeam pe nimeni altcineva, însă eu însămi eram însoţită - o chestiune care la mine devenise regulă - de şofer, de un ofiţer român şi de Lili, coafeza Elenei Ceauşescu. Exista un permanent climat de încordare în rândul membrilor delegaţiei, întrucât preşedintele şi mai ales Elena Ceauşescu întrebau fără încetare: „El unde este? Ce face acolo? Cine i-a spus să facă asta?”. Dacă doreai să fii în siguranţă, era mai bine să acţionezi la lumina zilei. Cumpărasem un material alb şi o faţă de masă ţesută din fibră de ananas, precum şi o furculiţă de argint de mici dimensiuni, folosită pentru a servi feliile de lămâie la ceai. Târguiala a fost, fireşte, raportată Elqpei Ceauşescu, care, mult mai târziu, când m-a văzut la Bucureşti purtând o rochie făcută la comandă din materialul din fibră de ananas, nu a omis să întrebe: „Nu cumva e materialul luat de la Manila? Iţi vine foarte bine!”.

In ajunul plecării din Filipine a avut loc o scurtă ceremonie în care oaspeţi şi gazde au schimbat suveniruri constând din obiecte de artă populară reprezentative pentru cele două ţări. Imelda Marcos m-a luat separat de ceilalţi pentru a-mi înmâna o cutioară pe care tot ea a deschis-o ca să îmi arate conţinutul - o pereche de cercei şi un inel din aur, fiecare montate cu câte o perlă albă. Gestul m-a impresionat. In acelaşi timp, mi-a spus că soţia preşedintelui urma să primească un colier de perle. Am transmis mesajul mai departe Elenei Ceauşescu, presupunând că Imelda mi-1 dăduse în acest scop. Până aici toate bune şi frumoase, întrucât promisiunea venea în întâmpinarea celor mai fierbinţi aşteptări din partea Elenei. Necazul a început atunci când, pe măsură ce timpul trecea, iar vizita se apropia de sfârşit, perlele întârziau să-şi facă apariţia. Pe măsură ce ea se impacienta, nervii şefului Protocolului român cedau din ce în ce mai mult, la repetatele ei mustrări că nu are capacitatea să rezolve această problemă, de fapt nerezolvabilă. In timp ce se foia în aşteptarea unor veşti mai încurajatourc din partea Protocolului filipinez, omul a venit la mine să-şi verse năduful şi să-mi ceară socoteală: „De ce i-ai spus înainic ca ea să-l primească?” El nu ştia că refuzasem să fiu părtaşă la obiceiul lor instituit fie de a o minţi pe faţă, fie de a nu-i comunica vreo informaţie sau ştire de natură să îi displacă să să le pericliteze funcţiile. Când, în fine, a fost adus colierul, norii s-au risipit, iar cei din jurul ei au putut să-şi îndeplinească sarcinile mai departe fără a fi mereu certaţi fără motiv.

In ce priveşte darul pe care îl primisem din partea doamnei Marcos, nici Elena Ceauşescu şi nici eu nu am pomenit nimic. Deoarece francheţea constituia imperativul pe care îl adoptasem ca regulă de conduită în relaţia cu ea, i-am arătat cerccii şi inelul, însă aceasta s-a întâmplat, trebuie să recunosc, datorită unei scăpări din partea mea. îmi deschisesem poşeta în căutarea unui produs cosmetic sau a unei oglinjoare, cred, fără a-mi da seama că Elena Ceauşescu se afla chiar în spate. A aruncat o privire peste umărul meu şi a văzut o brăţară de coral aflată în poşetă. „Asta ţi-a dat Imelda?”, a întrebat ea. „Nu, am răspuns, doamna Marcos mi-a dat aceasta!” şi am scos cutia, arătându-i conţinutul. Mai târziu, de fiecare dată când mă vedea purtând darul Imeldei, îşi aducea aminte: „Astea pe care le porţi sunt bijuteriile primite când am fost în Filipine, nu-i aşa?” Memoria a fost întotdeauna punctul ei forte.

Am aflat de la Lili că Elena Ceauşescu era o atentă observatoare a acestor lucruri şi a multor altora. Intr-o seară la  recepţie m-a examinat cu o privire ce trăda curiozitatea, după care m-a întrebat aşa, ca din întâmplare: „Astea sunt bijuteriile pe care le-ai purtat şi ieri, nu-i aşa?” Crezând că făcea o simplă confuzie, am corectat-o: „Nu, ieri am purtat un all set!”. în acea seară i-am povestit lui Lili confuzia pe care o făcuse. Reacţia coafezei a vădit un adânc dispreţ: „Confuzie pe dracu’! A ştiut tot timpul ce aţi purtat ieri, dar a vrut să vă încerce şi să vă testeze sinceritatea!”. O lecţie ce merita să fie învăţată

Membrii delegaţiei - miniştri, consilieri, generali - au primit toţi cadouri care constau din monede de aur cu efigia lui Marcos reprezentat din profil, asemenea unui împărat roman. Inutil să mai spun că, din ordinul cuplului, toate monedele au fost rechiziţionate de la beneficiari şi depuse într-o casetă pentru gospodăria prezidenţială în nu ştiu ce scop.

Din nou împachetarea, din nou pregătirile pentru încă un zbor de-a curmezişul continentului asiatic, ca parte a ultimei etape a turneului, spre o ţară mult îndrăgită de soţii Ceauşescu. O ţară atât de des vizitată de aceştia fie oficial, fie ca escală prelungită, încât mă familiarizasem cu străzile capitalei sale mai mult decât cu ale Bucureştiului: Republica Islamică Pakistan.


Pakistan

Nu cunosc motivele reale care stăteau la baza atracţiei preşedintelui român pentru această ţară, dar pot măcar specula. Era clar că România, care în acea perioadă pendula pe o frânghie subţire între Washington şi Beijing, căuta să găsească orice punct de susţinere de natură să consolideze această linie transcontinentală de forţă şi, pe cale de consecinţă, să-şi consolideze propria poziţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât acea linie de forţă tindea să izoleze Rusia şi India care, la rândul lor, creaseră o altă linie de forţă, ce se încrucişa cu prima la jumătatea drumului, legând Moscova de New Delhi, în încercarea de a izola Pakistanul şi China. Islamabadul, cu legăturile lui speciale şi aşa-zis tradiţionale cu America, convenea perfect Bucureştiului. Pe plan intern, ţara era condusă cu o mână de fier, chiar în rarele ocazii când era la putere un guvern civil, datorită privirilor atente ale castei militare, permanent focalizate pe nodul complicat de contradicţii care alcătuiau ţesătura societăţii pakistaneze.

Vizita în Pakistan a fost mult mai scurtă decât cea din Filipine. De fapt, o escală la Karachi, o escală prelungită datorită rundelor de negocieri oficiale dintre preşedintele Ceauşescu şi prim-ministrul Zulfikar Bhutto, asistaţi de respectivii lor colaboratori.

Doamna Bhutto era o femeie de un calibru diferit. Provenea, aşa cum mi s-a spus, dintr-o familie prosperă de origine kurdă cu reşedinţa în Iran şi primise o educaţie temeinică. Ea şi soţul ei aveau legături de familie în Iran şi întreţineau raporturi apropiate cu familia imperială. In viaţa sa particulară, domnul Bhutto era cunoscut ca având slăbiciuni la doamne, fapt ce provoca din când în când certuri conjugale. Toate acestea le-am aflat chiar de la Elena Ceauşescu, care deţinea informaţii prealabile din surse pe care nu mi le-a dezvăluit. Ceea ce nu ştia, totuşi, şi nu avea pătrunderea mintală de a-şida seama era că doamna Bhutto, cu educaţia, instrucţia şi flerul propriu, era perfect capabilă să evalueze o persoană încă din primul moment, în funcţie de conduita, manierele şi modul de a vorbi ale acesteia. A fost cazul şi cu vizitatoarea venită din România, a cărei natură era suficient de străvezie pentru o persoană dotată cu însuşirile doamnei Bhutto. Când ne-am aflat la Karachi, cele două doamne s-au întreţinut la ceai fără altcineva de faţă în afară de mine, ca interpretă. In tot timpul conversaţiei, doamna Bhutto mă privea constant în ochi, ca şi cum ar fi dorit să-mi arate că întrezărea fără greutate arhipelagul sinuos prin care eram obligată să navighez traducând spusele musafirei sale. „După câte înţeleg, veniţi de la Imelda. ea v-a cântat?”, a întrebat gazda cu vădită ironie. „Fără îndoială că trebuie să vă fi arătat vestita locuinţă pe care pretinde că o are de la strămoşi. Nici vorbă. Când Marcos a întâlnit-o prima dată, nu avea nici măcar pantofi. Se zvoneşte că umbla în papuci. I-a căzut cu tronc, a luat-o de nevastă şi a făcut din ea Marea Doamnă care este azi!” Am putut vedea din zâmbetul vag, stânjenit, al Elenei Ceauşescu, că nu i-a plăcut această bârfă. După întâlnire, când ne aflam numai noi două la reşedinţă, mi-a spus: „Nu am putut să-i dau apă la moară, oricare ar fi zvonurile. Femeia a fost ospitalieră, m-a tratat cu amabilitate şi mi-a făcut daruri. N-ar fi frumos din partea mea să o vorbesc pe la spate. Asta nu se face. Când o mai vezi pe madam Bhutto încearcă să spui câteva cuvinte de laudă despre Imelda, că merită!” In această privinţă, amândouă eram de aceeaşi părere. Am fost bucuroasă să pot îndeplini această misiune când s-a ivit un prilej la recepţie. I-am menţionat frumuseţea răpitoare a Imeldei Marcos, ospitalitatea sa impecabilă şi bunăvoinţa pe care o manifestase faţă de toţi românii veniţi la Manila - pe scurt, o gazdă perfectă.

Cu o altă ocazie, când cele două doamne s-au întâlnit din nou pentru o discuţie particulară, doamna Bhutto, care era însoţită de o altă doamnă din elita pakistaneză, a remarcat bijuteriile Elenei Ceauşescu. Atunci etalase un set de perle extrem de frumoase montate - cercei, colier şi inel. Cred că erau unele dintre cele mai frumoase bijuterii pe care le poseda. Doamna Bhutto i le-a admirat, iar doamna care o însoţea se întreba dacă nu cumva erau bijuterii de familie. Elena Ceauşescu a devenit curioasă: „Ce vorbesc astea?”. Era datoria mea să îi traduc: „Doamnele vă admiră perlele şi se întreabă dacă au aparţinut cuiva din familia dumneavoastră.” Răspunsul a venit fără nici cea mai mică ezitare, în timp ce doamna Bhutto mă privea semnificativ fix în ochi: „Da, le am de la mama!”

După câtva timp, prim-ministrul şi doamna Bhutto aveau să răspundă vizitei cuplului prezidenţial român. Au fost instalaţi într-o frumoasă casă de oaspeţi, la marginea lacului din nordul Bucureştiului, înconjurată de o bogată vegetaţie. Am fost prezentă la acţiunile protocolare principale - ceremoniile de bun venit şi cele de plecare, recepţiile, dineurile şi convorbirile particulare dintre cele două doamne, la ceai sau cafea. Doamna Bhutto a părut să se simtă mai confortabil discutând cu mine decât cu Elena Ceauşescu, discuţiile dintre noi având loc în puţinul timp când şi-a exprimat dorinţa să meargă la cumpărături. Am mers cu ea să îi dau o mână de ajutor la alegerea articolelor tradiţionale - broderii lucrate de mână cu motive naţionale şi o varietate de alte produse de artă populară. A cumpărat un mare număr de astfel de obiecte, pentru a le dărui rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor din Pakistan, inclusiv secretarelor şi altor persoane aflate în serviciul său.

Ceva nu a fost în regulă în timpul şederii la Bucureşti, lucru remarcat atât de Elena Ceauşescu, cât şi de mine. La acţiunile protocolare unde cuplul pakistanez era obligat să participe, oamenii de la Protocol întâmpinau dificultatea de a şti cu precizie dacă doamna Bhutto va veni sau nu. Recepţia dată de Nicolae şi Elena Ceauşescu a trebuit să fie amânată câteva minute bune, pentru că nu venea niciun semn de la reşedinţa oaspeţilor. Când, în sfârşit, semnalul a venit, şefului Protocolului român i s-a spus că doamna Bhutto nu se simte bine, astfel că nu poate participa. In ultimul moment, probabil că cineva a sfătuit-o că este mai bine să fie prezentă, pentru a nu încălca eticheta. S-a prezentat şi s-a aşezat la masă lângă preşedinte, privind absentă, fără a scoate un cuvânt. Elena Ceauşescu i-a respectat tăcerea şi, după un timp, privind-o mai cu atenţie, a văzut ceea ce eu observasem deja: femeia plângea. M-a întristat să văd lacrimi în ochii ei frumoşi, negri, şi am privit în altă parte, să nu o stânjenesc. Elena Ceauşescu mi-a şoptit: „Violeta, asta plânge. O fi bolnavă?” „Nu, am şoptit la rândul meu, trebuie să fi fost o ceartă înainte de a pleca de la reşedinţă!”.

Când, aflată la aeroport, a venit la mine să-şi ia rămas bun, mi-a vorbit pe un ton blând: „Aş fi dorit să avem mai mult timp să discutăm împreună!” „Nu-i nimic, i-am răspuns, poate data viitoare!” N-a mai fost o dată viitoare. La scurt timp după aceea, soţul ei a fost destituit, arestat, judecat şi condamnat la moarte. In pofida neînţelegerilor dintre ei, oricare ar fi fost ele, doamna Bhutto a luptat ca o leoaică să-i salveze viaţa. Totul a fost în zadar, Bhutto a fost executat, iar viaţa ei a fost distrusă.

Potrivit tiparului devenit familiar în politica pakistaneză, un militar a pus mâna pe putere, Bhutto a fost dat uitării, iar liderul de curând instalat la cârma ţării a devenit noul prieten al lui Nicolae Ceauşescu - Zia-ul-Haq.

Probabil din dorinţa de a asigura o continuitate a bunelor relaţii cu Pakistanul şi de a arăta că nu avea nicio intenţie de a se amesteca în afacerile interne ale acestei ţări, preşedintele Ceauşescu l-a invitat pe preşedintele Zia şi pe soţia lui să viziteze România la o dată convenabilă. Generalul a găsit data convenabilă destul de curând după înlăturarea destul de brutală a prim-ministrului Bhutto de pe scena politică şi în consecinţă din nou m-am aflat, secondând-o pe Elena Ceauşescu, de această dată la aeroportul din Bucureşti, în aşteptarea noilor oaspeţi. Din avionul forţelor pakistaneze a coborât mai întâi liderul pakistanez şi apoi o femeie de vârstă mijlocie, cam durdulie, îmbrăcată în veşmântul tradiţional, semănând foarte mult cu cele pe care obişnuiam să le văd cu sutele la Londra, cărându-şi după ele copilaşii plângăcioşi la cumpărături în magazinele de pe străzile lăturalnice. 


va urma