Apus de soare: Reflecţii despre Regele Mihai

Vladimir Tismăneanu

Există vesti pe care când le afli rămâi împietrit. Aşa am primit anunţul privind maladia Regelui Mihai şi decizia de retragere din viaţa publică. Se încheie acum un ciclu politic românesc. Să spun din capul locului că Regele Mihai este ultimul dintre conducătorii coaliţiei antifasciste care mai este în viaţă. De asemenea, trebuie accentuat rolul său în rezistenţa faţă de dictatul lui Vîşinski şi al agenţilor sovietici ce-şi ziceau PCR. În anii războiului, când ţara era condusă de Ion Antonescu şi clica sa fascistă, Regele Mihai şi Regina-Mamă au făcut tot ce le stătea în puteri pentru a stăvili valul genocidar antisemit. Întreaga sa filosofie morală este opusul exclusivismului şi al intoleranţei.

Pentru mine, la fel ca pentru atâţia alţii, Regele Mihai I înseamnă multe lucruri: povestirile din familie, minciunile din manualele oficiale, transmisiunile mesajelor de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. L-am întâlnit cu câteva prilejuri, am stat îndelung de vorbă, prin 1988, aici, lângă Washington. Erau prezenţi Andrei Brezianu de la Vocea Americii şi Nestor Ratesh de la Europa Liberă. Am fost frapat de prospeţimea şi calmul judecăţilor sale politice, de absenţa oricărei urme de radicalism vindicativ. L-am revăzut apoi, după 1989, aici, în State, şi la Bucureşti. A fost prezent, pe 18 decembrie 2006, la sesiunea Parlamentului în care Traian Băsescu a prezentat concluziile Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. M-am întâlnit adeseori cu Principesa Margareta, inclusiv în casa Siminei Mezincescu. Au fost prezenţi atunci Corneliu Coposu şi Dan Grigore.

Fără nicio îndoială, Regele Mihai a jucat un rol decisiv în istoria acestei ţări şi a Europei. Prins într-un angrenaj infernal, a reuşit să-şi menţină neclintit angajamentul democratic, să salveze speranţa celor care se întrebau dacă România mai are vreun viitor ca stat independent. A crezut în suveranitatea naţională şi în suveranitatea poporului. A fost constrâns să abdice de către un grup de gangsteri politici susţinuţi de armată şi poliţia secretă a imperiului roşu.

După 1990, noii politruci, recrutaţi dintre cei vechi, au proferat insulte la adresa Regelui Mihai. Nu doar în imunda fiţuică România Mare, dar şi în ziare feseniste precum Adevărul, Azi, şi Dimineaţa, au apărut atacuri abominabile la adresa Regelui şi familiei sale. Pentru Ion Iliescu şi Petre Roman, a lovi în Rege era o probă de loialitate politică. Au fost destui cei dispuşi să o facă.

A fost gonit dintr-o ţară, care era şi a lui, precum un infractor. Am scris atunci, în revista 22, un articol intitulat „Pălmuirea istoriei”. Îmi menţin integral poziţia respectivă: Regele Mihai este o parte reală, semnificativă şi demnă de respect a istoriei onoarei la români.

Din păcate, după ani, s-au rostit vorbe grele şi de către un preşedinte care şi-a asumat concluziile Raportului Final, inclusiv elogiul adus Regelui. Toate acestea nu au afectat, nu aveau cum să afecteze imaginea unui om politic corect, onest şi vertical. Treptat, în anii din urmă, prezenţa Regelui a devenit tot mai crepusculară. Vârsta, politica de cabinet a anturajului, şi-au spus cuvântul. Tactici greu de desluşit au dus la compromisuri surprinzătoare. Nu este aici şi acum momentul să le discut.

Ideea monarhică este azi una mai degrabă nostalgică. Ceea ce nu înseamnă că este irelevantă. Va trebui ca, odată şi odată, statul român să spună, prin vocea sa cea mai autorizată, că actul de la 30 decembrie a fost un viol istoric. Ce pot spune eu, acum, ca om care îl cunoaşte personal pe Regele Mihai şi îl preţuieşte nespus de mult, este că-i doresc refacere grabnică şi sănătate! Apune un soare. Să-i mulţumim pentru razele de lumină pe care ni le-a dăruit.