Ei sunt aici (13)

Timothy Good

A apărut însă recent un alt martor care afirmă că a văzut nava şi cadavrele, amintind şi prezenţa armatei la faţa locului, lângă Magdalena. Deşi avea numai cinci ani în perioada aceea, Gerald Anderson păstrează o amintire vie a întâmplării, sporită acum prin regresie hipnotică. Cercetătorii John Carpenter şi Stanton Friedman au constatat sinceritatea martorului şi autenticitatea multora din informaţiile pe care le furnizase, deşi alţi cercetători au ridicat obiecţii întemeiate faţă de aceste pretenţii. Anderson, fost comandant de poliţie şi ajutor de şerif, se afla în zonă în căutare de agate împreună cu fratele, tatăl, un unchi şi un văr (în prezent decedaţi toţi), în ziua de 5 iulie 1947, când a avut loc incidentul.

„Drumul a făcut un cot şi am dat, chiar în faţa noastră peste un disc argintiu înfipt în buza dealului. Ne-am dus cu toţii într-acolo. Trei creaturi - trei corpuri - zăceau pe pământ, dedesubtul obiectului, în umbră.“ Creaturile măsurau cam 4 picioare în înălţime, aveau capetele disproporţionat de mari şi ochii migdalaţi, de culoarea cărbunelui.

„Doi nu mai mişcau, iar cel de-al treilea avea evident probleme de respiraţie, ca atunci când ai coastele rupte“, relata Anderson. „Lângă ei se mai afla un al patrulea, aşezat pe jos. El nu păţise nimic şi se pare că le dăduse celorlalţi primul ajutor. S-a retras speriat, crezând probabil că aveam de gând să-l atacăm.“

Adulţii au încercat de mai multe ori să comunice cu creatura, dar n-au primit nici un răspuns audibil la saluturile lor rostite în engleză şi spaniolă. Câteva minute după sosirea Andersonilor au apărut cinci studenţi însoţiţi de profesorul lor (amintiţi de Grady Barnett ca fiind de la Universitatea din Pennsylvania). Aceştia făceau săpături arheologice pe un şantier aflat la câteva mile şi fuseseră alarmaţi cu o noapte înainte de, aşa cum credeau ei, căderea unui meteorit. Profesonul, dr. Buskirk, a încercat fără succes să stabilească o comunicare, adresându-se în mai multe limbi străine.

„Afară erau 115 grade [F] în ziua respectivă", îşi amintea Anderson. „Dar în jurul aparatului, dacă te apropiai, era frig. Când atingeai metalul îl simţeai rece de parcă tocmai fusese scos dintr-un frigider". Anderson a atins şi una din creaturile carc zăceau nemişcate pe pământ. Era şi aceasta rece.

La faţa locului a apărut o autofurgonetă şi încă o persoană, despre care se crede că era Barnett, şi s-a alăturat privitorilor.

Anderson s-a mai apropiat încă o dată de acele creaturi şi a avut o senzaţie stranie. Creatura aflată în picioare „s-a întors şi s-a uitat drept către mine şi am simţit că se afla chiar în capul meu, de parcă îmi dicta gândurile - lui se aflau parcă în creierul meu."

Anderson îşi aminteşte o senzaţie de cădere şi rostogolire. „Am simţit teama acelei arătări, i-am simţit deprimarea, i-am simţit singurătatea. Am retrăit prăbuşirea. Am cunoscut groaza prin care a trecut. Acea singură privire mi-a spus tot..."

A sosit apoi un contingent de soldaţi înarmaţi. Creatura, care se calmase după spaima iniţială, â „înnebunit". Anderson a pierdut-o din vedere când au înconjurat soldaţii nava, care a fost descrisă ca având cam 50 picioare în diametru (în contradicţie cu estimarea lui Barnett). Anderson îşi aminteşte strigătele şi ameninţările militarilor. „Soldaţii ne-au alungat dceacolo foarte brutal. Atitudinea lor a fost, puţin spus, foarte necivilizată. Le-au spus tatălui şi unchiului meu, care lucrau şi ei la [laboratoarele] Sandia, că dacă vor divulga vreodată ceva din cele văzute - spuneau că era o navă militară secretă - atunci ne vor lua pe noi, copiii, şi nu ne vor mai vedea niciodată... Oamenii aceia aveau mitraliere şi trebuia să le dai ascultare."

Soldaţii n-au părut deloc surprinşi de navă sau de cadavre, îşi aminteşte Anderson. „Erau foarte bine informaţi despre ceea ce căutau acolo. Ştiau ce era acolo.“

Când Anderson şi ai săi au ajuns în vârful dealului, unde îşi lăsaseră maşina, au găsit un batalion de soldaţi. „Erau acolo camioane, avioane - blocaseră şoseaua şi aterizaseră pe ea. Aveau acolo şi staţii de comunicare radio. Mai erau şi câteva ambulanţe şi încă foarte mulţi soldaţi
înarmaţi.“

Anderson crede că există o legătură între sfărâmăturile risipite lângă Corona şi nava avariată din Plains of San Augustin. „În corpul discului pe care l-am văzut noi era o spărtură adâncă, parcă fusese spintecat de ceva“, relatează el. „Conturul unei nave s-ar fi potrivit perfect în această spărtură, ca şi cum un alt obiect de felul acesta ar fi lovit aparatul. Cred că două nave discoidale s-au ciocnit în aer.
Una a explodat şi a căzut în bucăţi lângă Rosswell, iar cealaltă a aterizat forţat în locul unde am găsit-o noi"

POVESTEA LUI JACKIE GLEASON

Nu multă lume ştie că marele actor american Jackie Gleason, care a murit în 1987, a fost foarte interesat de OZN-uri. In casa sa din Florida deţinea o bibliotecă impresionantă în acest domeniu. Era abonat la multe jurnale de specialitate printre care şi Just Cause, buletinul informativ al asociaţiei Citizens Against UFO Secrecy. Şi-a botezat chiar reşedinţa din Peckskill, New York, „Nava mamă“ şi a proiectat-o astfel să semene cu o farfurie zburătoare.

Potrivit spuselor celei de-a doua soţii, Gleason s-a întors într-o noapte acasă, în 1973, vizibil zdruncinat. I-a spus soţiei că tocmai se întorsese dintr-o vizită la Homestead AFB, Florida, unde graţie prietenului său, preşedintele Richard Nixon, care i-a facilitat această călătorie, a văzut antrepozitul unde erau depozitate cadavrele extraterestrilor. Vizita s-a desfăşurat într-un regim de strictă securitate.
Larry Bryan (de la Citizens Against UFO Secrecy) a trimis o cerere dc eliberare de informaţii (FOIA) la Hamestead AFB, solicitând accesul la toate dosarele care aveau legătură cu cavoul extraterestrilor şi permisiunea de a-1 vizita. I s-a răspuns că nu există astfel de dosare. Aşteptând răspunsul la cererea sa FOIA, Bryant i-a trimis lui Gleason o ciornă de depoziţie sub prestare dc jurământ, rugându-1 să facă această declaraţic în sprijinul probelor ce se adunau atunci într-un dosar tot mai gros. Acesta urma să fie prezentat în faţa tribunalului, în cadrul unui proces FOIA pe care intenţiona să-l intenteze guvernului pentru a obţine accesul la dosarele despre OZN-urile prăbuşite şi recuperate.

„Deşi n-am primit nici o veste de la Gleason“, relata Bryant, „am aflat că fusese abordat de o a treia persoană, din industria filmului. Cu această ocazie, Gleason nu a confirmat, dar nici nu a negat povestea, spunând că preferă să nu discute deloc. Mic mi se parc că Gleason ar fi putut să dea o declaraţie clară, fie ca răspuns la scrisoarea mea, fie ca explicaţie iscoditorului reprezentant al industriei
filmului. Dacă povestea ar fi fost o scorneală sau o neînţelegere a soţiei, i se oferise ocazia să spună asta. Faptul că nu a făcut-o nu face decât să adâncească misterul."

Larry Bryant, redactor civil angajat la Army News Service, a dat şi un anunţ în ziarul de la Homestead AFB, solicitând mărturia sau probe oricui ar fi putut arunca o lumină în povestea lui Gleason. Departamentul de relaţii cu publicul al bazei a denunţat anunţul şi a interzis publicarea sa.

CONFIRMARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI MILITARĂ

Oricât de absurde ar părea poveştile despre recuperarea unor farfurii zburătoare sau a unor cadavre de extraterestri, este important dc menţionat că dr. Robert Sarbacher, respectat om de ştiinţă, fost consultant la Research and Development Board şi preşedinte şi chairman al Board o f the Washington Institute of Technology, îl înştiinţa printr-o scrisoare pe William Steinman în 1983 că Statele Unite chiar au recuperat atât nave cât şi cadavre, indicând şi numele unor persoane implicate la cel mai înalt nivel. „Singurul lucru pe care mi-1 amintesc în acest moment“, adăugă el, „este că anumite materiale, despre care se spune că provin de la farfuriile zburătoare prăbuşite, sunt extrem de uşoare şi rezistente... Există relatări în care se afirmă că instrumentele şi fiinţele care pilotează aceste maşinării sunt de asemenea foarte uşoare...“.

Savantul Wilbert Smith din guvernul canadian nota în însemnările sale făcute la o întrunire în cadrul Ambasadei Canadei din Washington, în septembrie 1950, (însemnări reproduse şi în Above Top Secret), că dr. Sarbacher a confirmat că faptele relatate de Frank Scully în cartea sa sunt realmente corecte; că autorităţile n-au reuşit să reproducă performanţele OZN-urilor şi că acesta este subiectul de cel mai înalt secret din Statele Unite în clipa de faţă.“

Se spune de asemenea că generalul George C. Marshall, comandantul Statului Major al US Army în al doilea război mondial, a confirmat că în 1951 au fost trei accidente care s-au dovedit dezastruase pentru ocupanţi şi că se stabilise deja o comunicare cu extraterestrii.

In iulie 1990, un grup de investigatori şi martori ai incidentului Roswell au fost invitaţi de către Fund for UFO Research la o întrunire în Arlington, Virginia, pentru a discuta ultimile noutăţi în acest caz şi pentru a înregistra pe casete video depoziţiile care urmau să fie prezentate unor membri ai Congresului şi presei. In perioada când redactam această carte, preşedintele unei importante comisii din cadrul congresului şi-a exprimat intenţia de a studia din nou dovezile referitoare la cazul Roswell. Scopul acestei strădanii era de a dovedi imunitate împotriva represaliilor asupra foştilor şi actualilor angajaţi din armată care, în mod normal, şovăie să discute despre implicarea lor în cazurile respective şi totodată de a explora posibilitatea unor audieri cu uşile închise.

Printre cei zece martori audiaţi se aflau: doctor în medicină, Jesse Marcel; Walter Haut, ofiţer care lucra în compartimentul de informare a publicului la Roswell Army Air Field şi care a oferit presei o confirmare originală despre recuperarea unui OZN; Robert Shirkey, ofiţer de zbor la această bază, care îşi aminteşte că a văzut resturile navei când erau încărcate de maiorul Marcel într-un B-29 ce a decolat către Carswell AFB din Fort Worth, Texas; John Kroschroeder DDS şi William Lounsberry, prieteni apropiaţi ai căpitanului O.W. (,,Pappy“) Henderson, pilotul care a transportat atât epava, cât şi cadavrele la Wright Field, Dayton, Ohio; şi Verne Maltais, prieten bun cu „Barney“ Barnett, cel care a raportat descoperirea unei farfurii zburătoare avariate şi a cadavrelor extraterestrilor în Plains of San Augustin.

URSS 1988-1989

Cu prilejul unei vizite recente la Londra, Nicolai Lebedev, cercetător sovietic de frunte, m-a informat că în URSS au fost raportate mai multe cazuri de recuperare de OZN-uri. Un astfel de incident s-a petrecut, se spune, către sfârşitul toamnei anului 1988. Zburând cu un elicopter pe lângă localitatea Dalnegorsk, Dalniy Vostok, câţiva militari au zărit la sol un obiect ciudat şi au aterizat pentru a-1 cerceta. Obiectul, descris ca fiind un cilindru dc aproximativ 6 metri lungime, nu făcea categoric parte din vreun aparat convenţional de zbor. După o încercare nereuşită de a ridica dispozitivul, echipa a hotărât să revină la începutul primăverii următoare cu un echipament adecvat, dar între timp obiectul dispăruse.

Din spusele lui Valeri Dvuzhilni, care a anchetat cazul, personalul din Marina Sovietică a observat în primăvara anului 1989 un obiect strălucitor intrând în mare în apropiere de regiunea Dalniy Vostok. Un ofiţer de marină i-a dezvăluit lui Dvuzhilni că imediat a fost iniţiată operaţiunea de salvare. De pe fundul mării a fost recuperat şi scos la mal un obiect în formă de ou, cu o lungime de aproximativ 6 metri.

„Au încercat să străpungă carcasa oului cu ajutorul unei flăcări oxiacetilenice, dar în zadar“, mi-a spus Nicolai. „Ofiţerul de marină l-a informat pe Valeri că obiectul a fost ulterior transportat la Vladivostok şi apoi la Moscova. I-am cerut lui Valeri să încerce să obţină mai multe date, dar mi-a spus că ofiţerul refuza să dezvăluie mai mult, întrucât era vorba de un subiect strict secret.“

Nicolai m-a informat că Marina Sovietică are instrucţiuni specialc privind raportarea obiectelor neobişnuite. In cazul descoperirii unor urme de aterizare, defectării echipamentului militar şi altele de acest fel, detaliile vor fi telegrafiate imediat la următoarele unităţi: Leningrad, unitatea militară 62728; Mytishchi, unitatea militară 67947.

AUSTRALIA 1958-1959

Următoarea relatare, la prima mână, mi-a fost împărtăşită de un martor care a ţinut să-şi păstreze anonimatul. Angajat ca tehnician radio la Weapons Research Establishment, Salisbury, South Australia, în perioada 1956-1960, martorul a făcut mai multe călătorii la Woomera Test Range, care fusese amenajat în 1946 în comun cu Marea Britanic ca teren de testare a rachetelor militare şi ulterior a lansatoarelor Blue Streak, Black Arrow şi Black Knight.

„Specializarea mea era unică", mi-a scris martorul în 1990. „Eram primii australieni pregătiţi în teoria tranzistoarelor, aşa că de cele mai multe ori eram singurii în stare să lucrăm la echipamentele rachetei aflate în probe. Primisem autorizaţia de acces în absolut toate sectoarele din zonă şi aproape la toate proiectele în curs. Lucram mai ales la Black Knight, la sistemul telemetrie."

În această perioadă, la Woomera şi-au făcut apariţia numeroase OZN-uri, după câte se pare, dar au fost rareori raportate de teama persecuţiilor ulterioare. „Am văzut şi eu un OZN dar n-am raportat niciodată datorită presiunilor care se făceau asupra celor care relataseră despre asemenea apariţii", continua martorul. „Este demn de semnalat că frecvenţa apariţiilor creştea indeosebi ori de câte ori
se făceau pregătiri pentru teste de mare altitudine.

In perioada când am lucrat la Woomera se afla acolo' un număr mare dc militari americani, din mai multe motive: noi voiam să folosim câmpul de încercare din plin, ei voiau să ne vândă noua [rachetă] Sidewinder. Am remarcat adesea un tip aparte în camera proiectanţilor, nu părea implicat în teste, era pur şi simplu acolo, observator probabil. Intr-o zi am avut o discuţic cu el pe tema OZN-urilor. El spunea (reproduc aproape identic cuvintele sale):
„Am pierdut recent un pilot. In urma unei apariţii deasupra localităţii Fort Knox a fost trimis să facă interceptarea. A raportat că se îndreaptă în picaj către obiect, a raportat că a deschis focul asupra lui şi apoi avionul lui a fost văzut prăbuşindu-se în flăcări. N-avem idee ce s-a petrecut acolo...“

Pe când lucra la Woomera, prin 1958 sau 1959, îmi povestea informatorul meu, a fost recuperat un obiect în perimetru, în afara zonei de încercări, de către un elicopter trimis să caute o fată dispărută. „Obiectul a ajuns în cele din urmă în atelierul în care lucram eu atunci, datorită presupusei sale obârşii. Vă spun ca l-am văzut, l-am pipăit, am lucrat la el“, sublinia martorul.

Era o sferă de aproximativ 2 picioare 9 inch diametru. Avea o culoare gri metalizată, întunecată, probabil din cauza căldurii excesive. Era foarte uşor. N-am putut aprecia niciodată prea bine greutatea, dar era disproporţionat de uşor, putea fi ridicat cu uşurinţă de o singură persoană, putea fi susţinut cu uşurinţă într-o şingură' mână.

Iniţial, am crezut că făcea parte din Black Knight, deoarece în acel moment era singura rachetă de acolo care ar fi putut conţine un obiect de dimensiunea aceea, astfel încât a zăcut necercetat vreme de câteva zile, până când unul din experţii rachetei Black Knight a negat acest lucru. Am presupus atunci că aparţinea fie ruşilor fie americanilor şi l-am studiat îndeaproape.


va urma