De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (2)

Silviu Brucan

Alexandru Singer: 
Norii negri care se adunaseră asupra familiei căpătau sensuri tot mai profunde pentru Dvs.


Silviu Brucan: 
Mişcarea fascistă din România se desfăşura pe două linii paralele: Liga Apărării Naţionale Creştine, înfiinţată la Iaşi de prof. A. C. Cuza, şi Garda de Fier, organizaţie de tip paramilitar, creată după modelul hitlerist, arborând cămăşi verzi sau „sumane negre". Dacă prima se caracteriza printr-o orientare politică simplistă, axată aproape exclusiv pe antisemitism, Garda de Fier avea o ideologie complexă, în care se îmbinau fanatismul religios, misticismul valorilor cinice şi cultul violenţei, extins până la elogiul crimei politice, care s-a şi materializat prin asasinarea a trei prim-miniştri şi a altor lideri politici democraţi. Garda de Fier sau mişcarea legionară reuşise să-şi cucerească o bază de masă, in special în lumea tineretului şi a studenţimii, şi să stabilescă relaţii strânse cu partidul naţional-socialist al lui Hitler şi cu partidul fascist al lui Mussolini.

Combinaţiile de afaceri tipice anilor antebelici din Europa se extindeau şi în România. Marele concern american Standard Oil încheiase cu trustul german I.G. Farbenindustrie o inţelegere potrivit căreia primul apăra interesele capitalului german în America, iar celălalt avea grijă ca în ţările europene ocupate de hitlerişti firmele care aparţineau concernului Standard Oil să nu aibă de suferit. In perioada de vârf a războiului, 1941-1943, Societatea tomâno-Americană, deţinută de Standard Oil, a realizat beneficii declarate de 1315 milioane de lei - evident de pe urma aprovizionării Wehrmachtului. In acest caz, petrolul, ca şi banii, nu avea miros.

Pe plan extern, România beneficiase de participarea în primul război mondial alături e puterile aliate - Anglia şi Franţa -, reuşind, la 1 decembrie 1918, să-şi întregească hotarele ca stat naţional unitar, iar acest comandament suprem continua să dicteze orientarea politicii ei externe. Dar, o dată cu venirea la putere a lui Hitler în Germania (1933) şi cu închegarea Axei fasciste Hitler-Mussolini, se făcea simţită şi în România resiunea noilor pretendenţi la dominaţia mondială prin mijloace economice, politice şi plomatice. In sfârşit, ca vecină cu marea putere comunistă de la Răsărit, Uniunea Sovietică, România devenise obiectul poftelor imperialiste ale lui Stalin. Acest joc de terese ale marilor puteri avea să se reflecte cu forţă crescândă în viaţa politică a României, de-a lungul întregii perioade de pregătire a celui de-al doilea război mondial.

Nicolae Titulescu, marele diplomat, a fost unul dintre puţinii bărbaţi de stat români, poate singurul, care a perceput cu luciditate şi clarviziune nodul contradicţiilor imperialiste, în mijlocul cărora se afla România. El şi-a dat seama că, dată fiind poziţia geopolitică a României, angajamentele platonice ale Angliei şi Franţei nu erau ficiente pentru a contracara asaltul hitlerist de tip Drang nach Osten şi a încercat să dobândească unele garanţii de securitate din partea Moscovei, conlucrând strâns în acest scop, la Liga Naţiunilor, cu ministrul de externe sovietic Litvinov, iar pe de altă parte să injghebe cu ţările mici vecine pacte regionale-tampon, de felul Micii înţelegeri (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia) şi al înţelegerii Balcanice.

In aceste împrejurări, un factor politic din ce în ce mai important a devenit regele Carol al II-lea, monarh care îmbina politica, afacerile şi aventurile amoroase. Deşi provenea dintr-o dinastie germană, Hohenzollern-Sigmaringen, el se ataşase cercurilor influente, legate prin interese economice şi politice de puterile occidentale dominante în Europa - Anglia şi Franţa -, între altele şi sub impulsul investiţiilor sale în aceste ţări, mai seamă cele de la Uzinele britanice de armament Vickers. In acest zigzag de conflicte sociale, naţionale şi intereuropene, analiza de clasă era depăşită, iar orientarea ideologică venea şi ea confuză în momentul în care cel mai popular partid democratic (Naţional -Ţărănesc) a încheiat un pact electoral cu Garda de Fier pro-hitleristă.

Când am intrat în mişcarea comunistă, la vârsta de optsprezece-nouăsprezece ani, nu mi-am dat seama de mai sus-menţionatele implicaţii interne şi externe. Căutam un punct de reper şi mă simţeam atras de poziţiile exprimate de reviste ca Stânga, Era Nouă şi Cuvântul liber, a căror direcţie principală de atac era îndreptată împotriva fascismului - fantoma ce plutea ameninţător deasupra Europei. La vârsta aceea, simţurile şi emoţiile sunt mai puternice decât raţionamentele şi calculul. Din punct de vedere social, eram un proscris: fiu al unui falit fraudulos, o carte de vizită proastă pentru societatea de-atunci. Poate că aş fi putut avea, ca statut social, o ascensiune într-o profesie, dacă nu mi-ar fi atârnat de gât o piatră grea: fiind evreu, în acei ani nu puteam urma o facultate în cadrul Universităţii Bucureşti. Cuziştii şi legionarii recurgeau la metode forte pentru a impune numerus nullus la intrarea evreilor la cursuri. Eram fericit când reuşeam, cu ajutorul unor prieteni inimoşi, să mă strecor la cursurile unor dascăli de excepţie, ca Nicolae Iorga, Rădulescu-Motru, Tudor Vianu şi Nae Ionescu, pe care nu mă săturam ascultându-i şi-mi luam notiţe aproape stenografice. Aceştia au reuşit să-mi trezească o sete de învăţătură, ce nu mi-am potolit-o nici până acum. Din banii obţinuţi pe meditaţii, mi-am angajat un profesor de engleză - Mister Anderson, un student din Manchester, care primise o bursă pentru a studia istoria poporului român. Şi el dădea lecţii pentru a-şi acoperi cheltuielile.

Prima acţiune politică la care am participat era una de stradă. In perioada interbelică, două cotidiane de mare tiraj se aflau într-o competiţie acerbă: Dimineaţa, ziar democrat de centru, şi Universul, ziar naţionalist de dreapta. Dat fiind că proprietarii celui dintâi erau nişte bogătaşi evrei, familia Pauker, Stelian Popescu, proprietarul Universului, a dezlănţuit o campanie antisemită, cu scopul de a-şi elimina competitorul. In paralel cu campania de presă, huliganii fascişti distrugeau afişele şi ardeau ziarul Dimineaţa. Forţele democratice au sărit în apărarea acestei citadele, iar tineretul comunist şi socialist organiza grupuri pe care le posta la chioşcurile de ziare pentru a contracara atacurile huliganice. M-arn înrolat şi eu într-un asemenea grup: în fiecare duminică dimineaţa, patrulam în jurul chioşcurilor de la Gara de Nord. Când apăreau legionarii, se încingea o bătaie zdravănă şi, o dată, m-am ales cu capul spart. Era debutul meu în viaţa politică românească.

Primii paşi în „Mişcare“

Alexandru Singer: 
Şi care a fost prima Dvs. misiune pe frontul mişcărilor sociale?


Silviu Brucan: 
Deşi nu devenisem ceea ce se numea „membru de partid", mă învârteam în cercurile comuniste şi începusem să cunosc stilul lor de viaţă. Una dintre formele de activitate era serata culturală, care avea loc, de regulă, în casa unui simpatizant mai instărit. Se ţinea o conferinţă cu subiect ştiinţific sau literar, se citeau schiţe sau capitole de roman şi, cel mai adesea, se recitau poezii. La una dintre aceste serate l-am cunoscut pe Alexandru Sahia, un bărbat înalt, slăbănog, cu ochelari prin care apăreau nişte ochi visători şi cu o privire cam absentă, foarte modest îmbrăcat, şi chiar îmi aduc aminte că avea coatele cam roase la haină. Odată a venit şi un poet basarabean, Bîkov Emilian, care ne-a recitat din poeziile revoluţionare ale lui Maiakovski, traduse de el într-o limbă moldovenească foarte atrăgătoare. Bineînţeles că îşi recita şi propriile sale poezii, care sunau ca o goarnă ce cheamă la luptă.

Acestea erau formele „legale" de activitate comunistă, şi omul cel mai activ pe care l-am unoscut era Ştefan Teodorescu, provenit din vechea mişcare socialistă. Nea Fănică, aşa um îi spuneam noi, trăia cu o doctoriţă evreică foarte prosperă, care devenise renumită pentru dibăcia în rezolvarea cazurilor complicate de naştere. Avea o casă mare, primitoare, pregătea mâncăruri şi prăjituri ispititoare, ce atrăgeau multă lume. Era acolo un amestec sudat de intelectuali de stânga, muncitori mai vârstnici de formaţie social-democrată, studenţi din Frontul Democratic şi ucenici recrutaţi din fabrici de activiştii partidului. De aemenea, foarte multe evreice basarabene, cam urâţele, dar având o energie cu totul ieşită din comun. Din această lume pestriţă, vechii comunişti îi recrutau pe cei care li se păreau apţi pentru activitatea ilegală şi se concentrau asupra lor, trecându-i prin „coridorul cantaţiilor" şi al probelor de curaj, pentru a vedea dacă aceştia corespund. Pe mine, Nea Fănică m-a întrebat la început dacă vreau să citesc literatură marxistă, avertizându-mă însă trebuie să păstrez secretul absolut in această privinţă şi să citesc cărţile împrumutate. Iniţial mi-a oferit două cărţi în traducere franceză: Le uxieme jour de la creation, de llya Ehrenburg, şi Les Etats desunis, a lui Vladimir Azner. Ieşind cu bine din acest prim examen, Nea Fănică m-a întrebat dacă aş fi dispus să ascund acasă la mine literatură ilegală a Partidului Comunist. Am acceptat. Era vorba de o dare de seamă a unor activişti de partid care participaseră la o întâlnire a Kominternului. In acest scop, se strângeau bani la seratele culturale, ca să se acopere cheltuielile de drum ale tovarăşilor, dar, mai ales, să se dea şperţ celor care eliberau paşapoartele de călătorie în străinătate. Mi s-a spus că banii pentru drumul de întoarcere vor fi oferiţi la Praga, şi am aflat că unul dintre cei trimişi, anume Alexandru Buican, revenise cu o sumă mare de franci francezi. Trecusem la o fază mai înaltă: mă bucuram de încrederea tovarăşilor. Pe vremea aceea, mi se părea firesc ca Partidul Comunist din România să primească ajutor financiar de la Komintem. Doar era o formă de aplicare în viaţă a principiului internaţionalist proletar, şi nu-mi dădeam seama că, de fapt, Komintem=PCUS=Stalin.


Alexandru Singer: 
Eraţi însă tot mai atras spre publicistică.


Silviu Brucan: 
Ucenicia în presă mi-am făcut-o la Gazeta de seară, a lui Ceacâru (el a fost acela care mi-a stabilit semnătura, Silviu Brucan). Ţineam o cronică socială mondenă, ceea ce mi-a permis să cunosc viaţa de noapte a Bucureştilor, foarte vie şi interesantă la aceea vreme. Făceam şi corectură la Adevărul literar, în redacţia căruia i-am cunoscut pe Sevastos şi Alexandru Philippide. Când pleca secretarul de redacţie în concediu sau după reportaje în provincie, Ceacâru îmi încredinţa mie munca acestuia, şi aşa am învăţat paginaţia şi toată partea tehnică a meseriei. Patronul era un zgârcit, cum rar am întâlnit. Văzând pasiunea cu care învăţam meseria, nici nu mai îmi plătea salariul, iar eu eram mulţumit că mă lăsa să lucrez la gazetă, aşa că renunţasem la orice pretenţie materială.

La un bar de noapte, am cunoscut un fruntaş al tineretului naţional-ţărănesc din Ardeal, Aurel Alicu, un individ întreprinzător şi priceput în afaceri, dar cu ambiţii politice. Se învârtea în jurul lui Mihai Popovici, fost ministru de finanţe în guvernul naţional-ţărănesc, îndeplinind funcţia de casier al partidului, ceea ce însemna că dispunea de fonduri substanţiale. L-am convins pe Alicu să scoatem împreună o revistă săptămânală de tineret, pe care am numit-o Dacia Nouă, promiţându-i că voi scrie eu articolele pe care el doar să le semneze, ceea ce i-a surâs. Zis şi făcut. Am închiriat birouri pentru redacţie chiar într-o clădire de pe Calea Victoriei şi, în 1937, a apărut primul număr. Se punea problema orientării politice a revistei.

Executând cu fidelitate şi supuşenie directivele lui Stalin, Partidul Comunist din România efectuase cotitura spre strategia Frontului Popular Antifascist. Se schimbase direcţia de atac: de unde până atunci focul fusese îndreptat împotriva puterilor occidentale - Anglia şi Franţa -, care refuzaseră să colaboreze cu URSS, acum trebuia schimbat macazul, contra Germaniei hitleriste. Deci Partidul adoptase o platformă de largă concentrare a forţelor democratice împotriva venirii fascismului la putere în România. Alicu avea un prieten, fruntaş al studenţimii liberale, Amedeu Bădescu, pe care l-am cooptat în conducerea revistei. Astfel, în redacţie aveam ţărănişti şi liberali, iar eu am adus câţiva fruntaşi ai Frontului Studenţesc Democrat, pe Miron Constantinescu, Corneliu Mănescu, Roman Moldovan, comunişti, şi pe bunul meu prieten, regizorul Victor Iliu, cu care locuiam împreună într-o garsonieră din cartierul Cotroceni. Revista a apărut timp de proape un an, dar când a venit la putere guvernul naţionalist de dreapta Goga-Cuza, ea a fost suprimată. Legătura mea de partid era Ştefan Foriş, secretarul cu propaganda al Comitetului Central. Deşi platforma Partidului dicta colaborarea cu partidele democratice, lui Foriş nu-i intra în cap cum pot să lucrez eu atât de bine cu ţărăniştii şi liberalii şi se uita la mine cu o profundă neîncredere când îl asiguram că, în calitatea pe care o aveam, de secretar-general de redacţie, puteam să decid asupra conţinutului fiecărui număr. Mi se firea foarte simplu: Alicu era atât de încântat de articolele pe care le scriam şi le publicam sub semnătura lui, încât îmi lăsa mână liberă în alcătuirea revistei.

Armata la Grăniceri

In vara anului 1938, Brucan terminase cu gazetăria. Toamna, trebuia să se prezinte la recrutare pentru serviciul militar. Neavând studii universitare, cu cazier politic, el a fost repartizat la o armă de pedeapsă: trei ani la Grăniceri. Perioada de instrucţie şi-a efectuat-o la Cernavodă, la grupul 2 Grăniceri Pază, după care a fost trimis la Bazargic şi apoi pe frontiera bulgară, ca şef de pichet cu grad de sergent. Acolo şi-a dat seama pentru prima oară că soldaţii români se aflau pe un teritoriu străin şi ostil. Peste 80 la sută din populaţia Bazargicului era alcătuită din bulgari, iar pe frontieră fuseseră instalaţi colonişti români, ţărani săraci din Moldova, cărora li se acordau câte două sau trei hectare de pământ, pentru a „româniza" teritoriul. In contrapartidă, bulgarii creaseră nişte terenuri speciale de instrucţie, unde pregăteau aşa-numitele grupuri de comitagii, echipate şi înarmate pentru a destabiliza regiunea de frontieră prin atacuri nocturne asupra gospodăriilor coloniştilor români. In plus, tot prin această frontieră se strecurau contrabandiştii de haşiş, heroină şi alte droguri, veniţi de prin ţările asiatice sau din Orientul Mijlociu. Pichetele de pe această frontieră se aflau într-o permanentă stare de război. Ca şef de pichet, timp de un an, Brucan a înregistrat trei soldaţi morţi, doi ucişi de comitagii în timp ce patrulau de-a lungul frontierei, iar cel de-al treilea căzut într-o ambuscadă cu contrabandişti. Intr-o noapte de iarnă s-a produs chiar un atac-surpriză al unui grup de comitagii, dar santinela a dat alarma la timp şi, în câteva secunde, întreg pichetul s-a aflat în dispozitivul de apărare format din tranşee săpate în jurul pichetului. Când mitraliera a început să tragă, comitagiii au rupt-o la fugă, urmăriţi de dulăii special antrenaţi de grănicerii noştri. Doi dintre atacanţi au fost răniţi şi apoi capturaţi şi trimişi sub escortă la batalion.

Din episoadele grănicereşti relatate de Brucan, unul merită să fie amintit. In 1940, când conducerea Armatei începuse să se pregătească de război, a sosit ordin de la Sta- tul-Major ca toţi sergenţii să se prezinte la un examen pentru a fi înaintaţi la gradul de subofiţeri. La proba scrisă, sergentul Brucan îl avea coleg în bancă pe sergentul Niculescu Ion, care, deşi legionar convins, era camaradul său apropiat. Se legase între ei o trainică prietenie. Niculescu, fiu de ţăran din Teleorman, avea doar patru clase primare, aşa încât a copiat destul de fidel răspunsurile colegului său de bancă. După o săptămână, maiorul care conducea examenul a convocat întreaga clasă de candidaţi şi, de la catedră, le-a citit notele acordate. Niculescu primise nota 10, iar Brucan nota 4. Legionarul n-a putut răbda această nedreptate flagrantă, s-a ridicat şi a declarat că el copiase răspunsurile după Brucan. Uluit şi totodată furios, maiorul a ordonat „pauză“ şi a părăsit clasa.

La sfârşitul anului 1940, Brucan a fost lăsat la vatră, şi a început o nouă etapă a vieţii sale.

va urma