Picnic la marginea drumului (5)

Arkadi şi Boris Strugaţki

Nu spune nimic. Mă ia pe după gât şi mă îmbrăţişează, trăgându-mă spre pieptul lui transpirat. Mă strânge puter­nic, apoi mă îndepărtează şi se ascunde în cabina de alături.
― Hei! strig la el. Ce face Tender al tău? Zace-n pat?
― Da' de unde! Pe Tender l-au înconjurat corespon­denţii şi dacă l-ai vedea câtă importanţă îşi dă ... Le ex­plică aşa de competent!
― Cum zici că le explică?
― Competent.
― Bine, sir. Altă dată am să iau şi dicţionaru' cu mine, sir.
Dar parcă mă curentează ceva.
― Stai puţin, Kirill, ia vino-ncoa'.
― Păi, sunt deja gol.
― Lasă, nu-i nimic, doar nu-s babă!
Kirill iese, îl iau de umeri şi-l întorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a părut. Spinarea e curată. Se văd numai dârele de transpiraţie uscată.

Îi dau un şut, intru în cabina mea şi mă încui. Ner­vii, naiba să-i ia. Acolo mi  s-a   părut,   aici   mi   se pare ...

La dracu' cu tot! Da' las' că azi mă-mbăt criţă. Ce l-aş mai jupui pe Richard! Să vezi cum joacă, puşlamaua. Nu-l baţi cu nici o carte. Am încercat şi să trişez, şi să descânt cărţile pe sub masă, şi altele.
― Kirill! strig. Vii azi la "Borj"?
― Nu la "Borj", ci la "Borş". De câte ori să-ţi repet?
― Ia mai lasă-mă! Scrie "Borj"? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? "Ah, ce l-aş mai jupui pe Richard" ...
― Oh, Red! Nu ştiu. Sufletul tău simplu nici nu poa­te să înţeleagă ce chestie am adus noi de-acolo.
― Da' tu înţelegi?
― Nu. Ăsta-i adevărul. Dar acum e clar la ce au fo­losit "biberoanele" astea. Dacă una dintre ideile mele se potriveşte ... scriu un articol şi ţi-l dedic: "Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu mulţumire şi respect".
― Şi-atunci mă bagă la zdup pentru vreo doi ani.
― În schimb, intri în ştiinţă.  Chestiei  aceleia  o să-i zic "borcanul Schuhart". Ce zici, sună bine?
Cât timp am trăncănit, m-am îmbrăcat, am băgat bidonaşul gol în buzunar şi am plecat, numărând verzişorii.
― Rămâi cu bine, suflet complicat ...
Nu răspunde. Apa curge cu zgomot mare. Mă uit pe coridor şi-l zăresc pe domnul Tender în persoană, roşu şi umflat ca un curcan. În jurul lui e multă lume: colegii şi corespondenţii de presă. Văd chiar şi-o pereche de şo­feri, naiba ştie cum s-or fi rătăcit pe-acolo (pesemne că abia au mâncat, pentru că se scobesc de zor în dinţi). Ten­der bolboroseşte întruna: "Tehnica aceasta pe care o avem la dispoziţie dă garanţia succesului şi securităţii în pro­porţie de aproape sută la sută ..." Tocmai acum mă observă şi imediat păleşte. Zâmbeşte totuşi şi-mi face semn cu mâna.

"Ei,   mă   gândesc,  cred c-ar trebui să-mi iau tăl­păşiţa". N-am mai avut timp. Se aud deja tropăituri în spatele meu.
― Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Două cu­vinte despre garaj!
― N-am ce comenta, le răspund şi încep să fug.
Pe dracu', parcă poţi scăpa de ei: unu' cu un microfon din dreapta, celălalt cu aparatul de fotografiat din stânga.
― Aţi văzut ceva neobişnuit în garaj? Numai două cuvinte!
― N-am ce comenta, le spun şi încerc să mă aşez cu ceafa în obiectiv. Un garaj ca toate garajele ...
― Mulţumesc. Ce părere aveţi despre turbo-platforme?
― Minunată, zic şi încerc să fug în W.C.
― Ce credeţi despre ţelul Vizitei?
― Întrebaţi savanţii, răspund şi ... ţuşti, după uşă, de unde le spun: "Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Întrebaţi-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest şi nu vorbeşte despre asta, deşi a fost cea mai cap­tivantă aventură a noastră".

Cum au mai galopat pe coridor, ca nişte cai, zău aşa! Am aşteptat un minut. Linişte. Am scos capu': nimeni ... Am plecat fluierând, am coborât la poartă, i-am arătat prăjinei legitimaţia şi-am văzut că mă salută. Deci, sunt eroul zilei.
― Pe loc repaus, sergent! Sunt mulţumit de dumneata, sergent.
A rânjit de parcă i-aş fi spus cine ştie ce chestie. Dum­nezeu ştie cu ce l-oi fi măgulit.
― Bă, Roşcovane, bravo! Mă mândresc cu asemenea cunoştinţă.
― Ce zici, îi spun, o să cam ai ce povesti fetiţelor tale suedeze.
― Mai e vorbă?
Nu, nu-i băiat rău. Totuşi,   vorbind   cinstit,   nu-mi plac oamenii aşa de înalţi şi rumeni în obraji. Fetele sunt moar­te după ei şi de ce oare? mă-ntreb. Doar nu e totul să fii înalt ... Şi cum merg pe stradă, mă gândesc: unde-i se­cretul?

Soarele străluceşte, iar in jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare şi văd mai încolo un cordon de pază: două maşini de patrulă ce stau în toată splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoare   şi   automate  (v-aţi zbârlit, "broaşte râioase"!), iar pe lângă astea, bineînţeles, căştile. Au ocupat toată strada, de n-ai loc să treci. Merg, şi-n timp ce mă apropii las ochii în jos: "Mai bine să nu-i pri­vesc". Mai ales ziua, pentru că sunt acolo vreo două-trei persoane pe care mi-e frică să nu le recunosc. Dacă reu­şesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut no­roc când m-a convins Kirill   să   vin   la   Institut.  Le-am că­utat atunci pe canaliile astea, şi dacă le găseam le bă­team în cuie fără ca măcar să clipesc ...

Intru prin mulţime cu umăru-nainte şi, tocmai când trecusem de toţi, aud deodată: "Măi stalker!" Dar asta nu mă priveşte, merg înainte şi pescuiesc din pachet o ţigară. Mă ajunge cineva  din  spate  şi  mă  trage de mânecă.  Iau  mâna asta de pe mine şi, întorcându-mă numai pe ju­mătate, îl întreb foarte politicos:
― Ce dracu’ te agăţi de mine, mister?
― Stai, măi stalker. Doar două întrebări.

Ridic privirea şi-l văd pe căpitanul Quarterblood, cu­noştinţă veche. Era galben la faţă şi parcă se uscase de tot.
― A! Să trăieşti, căpitane! Ce vă mai face ficatu'?
― Hai, stalker, lasă vorbăria, zice supărat, şi mă stră­punge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te opreşti când te strigă cineva?

Şi deja au apărut două căşti albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se văd. În schimb li se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună şi specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar "broaştele râioase" mă pot percheziţiona oricând şi asta nu-mi convine în momentul de faţă.
― Oare pe mine m-aţi strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker ...
― Şi tu, bineînţeles, nu mai eşti stalker.
― Cum datorită dumneavoastră am făcut pârnaie, nu mă mai ocup de-aşa ceva. Am jurat. Îţi mulţumesc,  că­pitane,  că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale ...
― Dar ce căutai lângă Zonă?
― Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.
Şi ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimaţia şi i-o arăt căpitanului Quarterblood. Acesta ia "cărticica" şi se uită la fiecare pagină. Miroase pur şi simplu fiecare ştampilă, mai că nu le linge. Îmi dă legi­timaţia înapoi, bucuros, ochii îi strălucesc şi pare că se îmbujorează.
― Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am aşteptat. Văd că sfa­turile mele nu s-au dus în vânt, şi asta-i foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva  bun  din  tine.  Nici nu-mi închi­puiam că aşa un băiat ...

Şi dă-i, şi dă-i. "Eh, mă gândeam, am mai vindecat încă un melancolic, o pacoste pe capul meu". Dar, bineînţeles, îl ascult şi-mi las ochii în jos, ruşinat. Aprob cu sfială, mai dau şi din mâini, ba chiar scormonesc pământul cu picioru'. Gorilele căpitanului au ascultat cât au ascultat şi pe urmă, scârbindu-se, au plecat unde-i mai vesel, iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învăţătura, cică, e lumină, ignoranţa e beznă ... lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită ... Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Şi vreau să beau, şi nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frăţioare, c-o să re­zişti. Trebuie să suporţi! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta, şi uite că deja a început să sufle mai greu ... Şi, spre bucuria mea, una dintre maşinile patrulei începe să claxoneze. Căpitanul Quarterblood întoarce capul, of­tând cu necaz, şi îmi întinde mâna cu regret:
― Am fost bucuros să te cunosc, măi Schuhart, om cinstit. Cu mare plăcere aş bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoştinţe. E adevărat că doctorii mi-au interzis tăria. Cu toate astea, o bere tot aş bea. Dar vezi tu ... datoria! 0 să ne mai întâlnim.
"Ferească Dumnezeu!", mă gândesc. Dar îi strâng mâ­na, mă-nroşesc şi iar scormonesc pământul. Fac totul aşa cum vrea. Pe urmă pleacă, în sfârşit, iar eu o zbughesc ca din puşcă direct la "Borj".

La "Borj" nu e nimeni la ora asta. Ernest stă după tejghea, freacă paharele şi le studiază la lumină. E sur­prinzător totuşi: oricând ai veni, întotdeauna barmanii şterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufle­telor lor. Uite-aşa ar putea să stea chiar şi-o zi întreagă: ia paharul, mijeşte ochii, îl studiază atent la lumină, suflă şi hai! Freacă, freacă, freacă ... Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului, şi dă-i, şi dă-i ...
― Bună Ernie, zic. Nu-l mai chinui atâta, că-i faci gaură!
Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, şi, fără o vorbă, îmi pune tărie cam de patru de­gete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul şi iar trag o duşcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scârţâituri slabe. Ernest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniştit. Termin băutura şi pun paharu' pe tejghea. Ernest îmi pune imediat încă patru de­gete de licoare.
― Ei, cum e? E mai bine acum? mormăie. Te-ai dez­gheţat, măi stalker?
― Mai bine freacă acolo. Ştii doar că unul tot aşa a frecat şi-a frecat, până când a venit şi duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un paşă.
― Şi cine era ăla? întreabă Ernie, neîncrezător.
― A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta.
― Şi ce-i cu asta?
― Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat şi iar a frecat ... Cine crezi că ne-a vizitat?
― Mare palavragiu mai eşti! îmi spune Ernie, şi prin asta înţeleg că mă aprobă.

Se duce la bucătărie şi se întoarce cu o farfurie. Îmi aduce cârnaţi prăjiţi. Pune farfuria în faţa mea, îmi în­tinde ketchup-ul şi iar ia paharu'-n primire. Ernest îşi cunoaşte meseria. Are ochiul versat: imediat vede când vine stalkerul din Zonă şi ştie că e rost de marfă. Şi mai ştie Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie!

Termin cârnaţii, aprind ţigara şi încep să socotesc cât câştigă Ernie de la "fraţii" noştri. Nu cunosc preţurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, "biberonul" ar merge spre două mii şi jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută şi noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam aşa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-i lu' unu, dă-i lu' altu' ― şeful transporturilor doar de la ei mănâncă ... În general, dacă stau să mă gândesc mai bine, Ernie nu câştigă prea mult. Vreo cincisprezece -douăzeci la sută ― nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asiguraţi zece ani de muncă silnică ... Şi aici gândurile mele cuvioase sunt întrerupte de apariţia unui tip poli­ticos. Nici nu auzisem când a intrat. Apare lângă cotul meu drept şi întreabă:
― Îmi daţi voie?
― Vă rog ... Care-i necazu'?

Micuţ, slăbuţ, cu năsucu' ascuţit şi cu papion la gât. Mutra   mi-e   cunoscută.   L-am mai văzut undeva, dar unde  anume  nu  mai  ştiu.  S-a urcat alături pe taburet şi îi zice lui Ernest:
―    Burbon,    te    rog.   Şi imediat   spre  mine:  "Iertaţi-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucraţi la Insti­tutul Internaţional?"
― Ba da. Dar dumneavoastră?
Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită şi-o pune în faţa mea. Citesc: "Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrări". Bineînţeles că îl cunosc. Se leagă de oa­meni ca să plece din oraşul nostru. Cineva doreşte foarte mult ca toţi locuitorii oraşului să plece. Şi-aşa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să cureţe complet locul, împing cartea de vizită cu vârful unghiei şi îi zic:
― Nu, mulţumesc. Nu mă interesează. Vreau să mor în patrie.
― De ce? întreabă vioi. Iertaţi-mi indiscreţia, dar ce vă leagă de aceste locuri?
Îi răspund direct:
― Păi, cum ce mă leagă? Amintirile dulci ale copi­lăriei. Prima sărutare în parcul oraşului, măicuţa şi tăticuţu'. Prima beţie, chiar în acest bar, şi dragostea inimii mele, poliţia ... (Scot din buzunar o batistă murdară şi-o pun la ochi.) Nu, îi zic. Pentru nimic în lume ...

Se uită la mine, ia un pic de burbon şi spune gânditor:
― Nu pot să vă înţeleg pe voi,   marmontienii.   Staţi pe-un vulcan. În fiecare moment poate să se extindă o epidemie, sau poate ceva mai rău. Îi înţeleg pe bătrâni. Le vine greu să plece din locurile natale. Dar dumnea­voastră ... Câţi ani aveţi? Probabil că nu mai mult de do­uăzeci şi doi -douăzeci şi trei. Vreau să înţelegeţi că bi­roul nostru este o organizaţie de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur şi simplu, ca oamenii să pără­sească locul ăsta diavolesc. Le dăm posibilitatea să tră­iască o viaţă adevărată. Noi le oferim banii şi le asigurăm loc de muncă. Iar tinerilor, ca dumneavoastră, le creăm condiţii ca să înveţe ... Nu, zău că nu înţeleg!
― Da' ce? Nimeni nu vrea să plece?
― Ei nu, nu chiar nimeni ... Unii vor, mai ales fami­liştii, dar tineretul şi bătrânii ... Ce aveţi în oraşul ăsta? O văgăună, în fundul provinciei.
Şi atunci îi zic:
― Domnule Aloise MacNaught! Aveţi dreptate ... Du­cem o viaţă grea. Orăşelul nostru e o văgăună. Întotdea­una a fost o "gaură". Numai că acum este o "gaură" spre viitor. Prin această gaură vom aduce în lumea dumitale parşivă asemenea lucruri, încât totul o să se schimbe. Via­ţa o să fie alta, mai bună, şi fiecare va avea tot ce-i tre­buie. Uite aşa-i cu "gaura" asta! Pe aici curg informaţiile, iar când o să le cunoaştem bine, o să-i facem pe toţi bogaţi şi or să zboare spre stele. Şi vor ajunge unde do­resc. Aşa-i la noi în văgăuna asta ...

Aici m-am oprit pentru că am observat cum Ernie căsca ochii la mine şi parcă m-am ruşinat. În general, nu suport să repet cuvinte străine, chiar dacă sunt de acord cu ele şi-mi plac. Mai ales că le scot ca din topor. Când vorbeşte Kirill, îl asculţi cu gura căscată, dar când m-apuc să vorbesc şi eu despre acelaşi lucru, parcă nu mai iese la fel. Poate fiindcă Kirill nu a pus niciodată "marfa" sub tejgheaua lui Ernest. În sfârşit ...

Ernie se dezmeticeşte repede şi îmi toarnă mai mult de şase-degete, adică: "Vino-ţi în fire, măi băiete. Ce-i cu tine astăzi?", iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascuţit, gustă din burbon.
― Da, e adevărat ... Baterii veşnice, "panaceul albas­tru" ... Dar dumneavoastră credeţi că aşa o să fie într-ade­văr?
― Nu-i treaba matale ce cred cu adevărat. Asta am spus-o pentru oraş. Cât despre mine, hai să-ţi zic: "Ce n-am văzut la voi în Europa?"
― Dar de ce neapărat în Europa?
― Lasă, că peste tot e la fel, iar în Antarctica mai e şi frig.
E curios faptul că ceea ce spuneam credeam din toată inima. Şi-n momentele astea, Zona noastră blestemată îmi devine mai dragă de o sută de ori. Şi încă nu m-am pilit.
― Dar dumneata ce zici? îl întreabă Nas-Ascuţit pe Ernest.
― Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sunt un mucos, un pierde-vară. Toţi banii i-am băgat în afacerea asta. La mine vine şi comandantul ... Generalul. De ce să plec de-aici?

Domnul Aloise MacNaught începe să exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultăm. Tragem bine din pahar şi, scoţând din buzunar un pumn de mărunţiş, dăm tonomatul la maximum. E acolo un cântec. "Să nu te-ntorci, dacă nu eşti sigur". După ce mă-ntorc din Zonă mă influen­ţează în bine ... Tonomatul urlă şi zdrăngăneşte. Îmi iau paharu şi plec într-un colţ să discut socoteli mai vechi c-un amic, "pirat cu cârlig de fier". Timpul zboară ca pasă­rea ... Tocmai îmi beam şi ultimul bănuţ, când intră Ri­chard Nunan şi Cremă-de-ghete. Bună pereche. Cremă-de-ghete, un uriaş negru ca cizma de ofiţer, cu părul creţ, mâini până la genunchi, iar Dick ― micuţ, rotofei şi roz, aproape că luceşte.
― Hei! ţipă Dick când mă vede. Uite-l şi pe Red! Vino la noi, Red!
― Aşa e, urlă Cremă-de-ghete. În tot oraşul nu sunt decât doi oameni adevăraţi. Red şi cu mine! Restul sunt blestemaţi, sunt copiii Satanei. Red! Şi tu eşti sluga Sa­tanei,   dar   totuşi   eşti  om ...


va urma