De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (3)

Silviu Brucan

CUM A DEVENIT STALINIST

In anii războiului, locuia în cartierul Cotroceni, la mansardă, într-o casă foarte liniştită, pe o stradă înfundată. De cum se făcea seară, nu mai trecea pe-acolo ţipenie de om. La capătul coridorului, pe care se mai afla încă o cameră, pentru slugi, era un pod imens. Şi, întrucât chiriaşul de la etajul întâi nu-şi mai putea permite să ţină o fată în casă şi o concediase, era stăpân absolut pe întreaga mansardă. In pod, existau o mulţime de vechituri şi de coclauri întunecoase, cu pânze de păianjen întinse, unde putea să ascundă materiale şi chiar cărţi intrezise. Când a fost arestat în 1943, cei de la Poliţia Socială a Prefecturii n-au descoperit nimic compromiţător, în afară de nişte volume Buddenbrooks, de Thomas Mann, şi Les Nourritures terrestres, a lui Andre Gide, pe care, bineînţeles, le-au confiscat. De fapt, arestarea lui a fost complet accidentală. „Guşe", renumitul agent secret, care dispunea de o memorie vizuală extraordinară, îl recunoscuse pe strada Buzeşti, în timp ce ieşea de la cinematograful Marna. Mihai Popescu, supranumit Milea, fusese arestat, şi asupra lui s-a găsit o fotografie cu mai mulţi tovarăşi invitaţi la onomastica unei fete de măritat, printre care se afla şi Silviu. Nu ştiau nimic despre activitatea lui, iar la adresa fetei, au dat peste nişte pensionari, oameni aşezaţi, cu oarecare stare, care nu voiau altceva decât să-şi mărite copila, ameninţată să rămână fată „bătrână". Cu toate acestea, comisarul Vasilache, sperietoarea comuniştilor, l-a trecut prin furcile lui caudine. După ce a ţipat la el cât l-a ţinut gura şi l-a ameninţat că acolo, în beciul Poliţiei, o să-i rămână oasele, l-a chemat pe unul Dobre, o namilă de boxer, ca să-i care câţiva pumni. Când să-l lovească, Silviu a ridicat instinctiv cotul braţului stâng şi mâna atacantului a alunecat peste capul lui. La care, Vasilache a exclamat: „Ia uite, ăsta ştie şi jiu-jitsu!“ Atunci nu s-a mai putut abţine şi l-a podidit un râs isteric. Probabil că asta l-a dezarmat pe Vasilache care şi-a spus că unul care râde la anchetă nu poate fi comunist. L-a trecut deci la comisarul Reinhard, „intelectualul" care urmase un curs de psihologie în Germania şi folosea alte mijloace. Acesta l-a poftit să ia loc într-un fotoliu, i-a oferit o cafea şi un coniac, mai ales că era şi foarte elegant, cum cerea munca lui specială. Voia să-l recruteze, şi atunci Silviu l-a întrebat brusc cât oferă pe lună. I s-a răspuns că două mii de, lei, la care el a făcut observaţia: „Domnule comisar, eu câştig într-o lună de zece ori pe-atât.“ Asta l-a dezarmat şi pe Reinhard, iar după două nopţi petrecute la „pâmaie" i-au dat drumul. A durat însă două luni până când tovarăşii au acceptat să reia legătura cu el, cazul fiind cu totul ieşit din comun şi cam „suspect".

De fapt, „lucrător în presă", cum era numit în Mişcare unul care scria şi tipărea publicaţiile ilegale ale Partidului, se afla pe locul al doilea în ierarhia muncilor cu grad înalt de pericol, imediat după procurarea de arme, şi se ştia că, dacă te prindea Siguranţa fascistă sau Gestapoul, nu se lăsa nici cu proces, nici cu detenţie. Se întreprindea doar o anchetă-fulger pentru a obţine informaţii în legătură cu sediile folosite, tovarăşii de celulă şi maşina tipografică, după care urma plutonul de execuţie, „pac", şi gata!
otuşi, lucru curios, în singurătatea aceea, aproape totală, se simţea fericit. Slavă Domnului că nu există o definiţie precisă a fericirii, iar dacă ar exista una poate că s-ar strica totul. Ducea o viaţă de sihastru. Evita familia şi rudele, ca să nu le pună în primejdie, iar prietenii şi cunoscuţii, care îi bănuiau activitatea, îl ocoleau. Singura lui legătură cu societatea rămâneau cele trei meditaţii barosane, dintre care doar una părea mai interesantă.


Alexandru Singer: 
Cum puteaţi fi fericit, d-le Brucan, fiind ameninţat de arestare?


Silviu Brucan:
N-am cunoscut niciodată în viaţă o altă perioadă de care să-mi amintesc cu atâta plăcere şi mândrie ca aceasta, deşi am deţinut o serie de posturi importante ce-mi ofereau satisfacţii şi chiar succese. Alţii îşi amintesc cu bucurie de clipe fericite din copilărie. Eu nu! In momentele de eşec sau de grele încercări, mă forţez să reconstitui zilele şi anii din război, ca un fel de fortifiant care mă pune din nou pe picioare. Ciudat! Erau ani grei pentru poporul nostru, cu lipsurile, privaţiunile şi riscurile inerente războiului. Un cer de plumb ne apăsa vieţile. Mai ales ruşinea şi dezonoarea de a fi aliaţi ai hitlerismului, care îngenunchease Europa şi o supusese barbariei prin forţa armelor şi a ideologiei crimei, declarate public şi făţiş. In faţa Europei se deschidea un secol de întuneric, poate mai înspăimântător decât cel al Evului Mediu. Iar eu eram fericit! Da, întrucât simţeam în toată fiinţa mea că făceam ceea ce îmi dicta conştiinţa. Ce minunat exprimă această condiţie umană versul lui Shakespeare: This above all to thine own seif be true („Mai presus de orice, să-ţi fii credincios ţie însuţi").


Alexandru Singer: 
Si totuşi cum aţi putut să credeţi într-un criminal ca Stalin?


Silviu Brucan:
Pe vremea aceea mă întâlneam doar o dată pe lună cu legătura mea superioară de partid, şi deci acţionam mai tot timpul oarecum independent, în sensul că deciziile critice cu privire la activitatea mea şi a celor din subordine trebuia să le iau eu. Iar ca om de acţiune, eram stalinist. Aici, trebuie să subliniez că stalinismul a fost nu numai un fenomen politic şi ideologic, aspectul său psihosocial fiind tot atât de important. La originea lui, în Rusia, climatul politic dur şi sever al războiului civil şi intervenţiei străine, anii traumatizanţi ai comunismului de război şi încercuirii capitaliste au creat condiţii prielnice de apariţie în sânul Partidului Bolşevic a unei tradiţi de sfidare marţială şi eroism în faţa unor obstacole formidabile, imposibil de depăşit. Mai târziu, agresiunea antisovietică a devenit din ce în ce mai reală şi, o dată cu venirea la putere a lui Hitler, a generat în partid un curent favorabil genului de acţiuni voluntariste şi energice, în care scopul devenea mai important decât mijloacele. Acest spirit stalinist s-a grefat de minune pe terenul politic aspru şi dur al activităţii ilegale şi subterane din România, modelându-se în felul acesta spiritul în care a crescut şi s-a format o întreagă generaţie de lideri şi activişti comunişti.

Imi plăcea şi îmi convenea prioritatea eficacităţii în judecarea acţiunii politice, conform ideii lui Stalin după care oricât de supraomenească ar fi sarcina şi de insurmontabilă piedica întâmpinată, treaba trebuia făcută şi dusă până la capăt. Mujicul trebuia să devină oţelar, iar Rusia înapoiată, care fusese bătută şi umilită de toţi până atunci, trebuia să se transforme într-o ţară modernă, avansată. To get things done („Să facem treaba orice ar fi“) - spun americanii -, iată care era deviza. Toate acestea se potriveau perfect condiţiei noastre de pitici, mânaţi de ambiţia himerică de a doborî uriaşul Wehrmacht.

Dar, în ultimă instanţă, cel mai mult conta faptul că, m condiţiile războiului şi ale ocupaţiei germane (pentru că ocupaţie a fost, aşa cum s-a dovedit la 23 august 1944), singura noastră speranţă rămânea Armata Roşie, condusă de generalissimul Stalin. Şi mai exista ceva, mai important poate decât calculul politic şi militar la rece. în condiţiile unei lupte ilegale atât de periculoase, încât înfruntai moartea zi de zi şi ceas de ceas, simţeai nevoia unei credinţe în ceva, care să-ţi insufle curaj şi să-ţi susţină moralul: da, o credinţă de esenţă fanatică sau mistică, aşa cum au avut cei puţini care s-au împotrivit în ţara noastră, fie dictaturii fasciste, fie, mai târziu, dictaturii comuniste. Cei care n-au avut aşa ceva nu s-au putut abţine şi au cedat presiunii şi terorii, devenind supuşi sau „trădători" Am cunoscut câţiva dintre aceştia, dar am întâlnit şi un tovarăş care, după ce a fost târât şaptesprezece ani (nu glumă!) prin Gulagurile staliniste, era gata să-şi dea viaţa pentru Stalin, în 1945, când s-a întors în România. Dar oare nu au fost atâţia bolşevici condamnaţi la moarte din ordinul lui Stalin, care au murit cu numele lui pe buze?!

Ascultam în fiecare noapte postul de radio BBC. Ici Londres! şi tresăltam de emoţie la fiecare bătaie a metronomului care preceda emisiunea de ştiri. Proclamaţiile lui Stalin, în stilul său laconic, mă umpleau de bărbăţie şi speranţă. Am trăit epopeea extraordinară a Stalingradului ca pe o dramă proprie, de parcă aveam în faţă o fiinţă dragă, răpusă de boală, care-şi revenea treptat la viaţă şi în noaptea în care s-a anunţat că cercul de fier al Armatei Roşii s-a închis, iar diviziile feldmareşalului Paulus n-au altă ieşire decât să se predea, am scos un ţipăt de bucurie, apoi am destupat o sticlă de vin roşu, păstrată pentru ocazii, am băut-o toată şi am adormit fericit.

Apoi, când comunicatele militare sovietice au început să sune ca o goarnă victorioasă, iar celebrul expert militar englez Liddell Hart conchidea că nimic nu mai poate opri înaintarea Armatei Roşii spre teritoriul german, aş fi fost în stare să scriu cel mai nesăbuit elogiu dedicat geniului militar al lui Stalin, cum am făcut-o de altfel, ulterior, m paginile Scânteii. Aşa am devenit stalinist.

Pe vremea aceea nu ştiam că „genialul strateg" era un impostor în ştiinţa militară, că el căsăpise conducerea Armatei Roşii, în frunte cu mareşalul Tuhacevski, lăsându-se păcălit în paranoia lui şi de informaţiile viclean ticluite de Abwehrul hitlerist, şi că ignorase toate avertismentele venite pe linia spionajului sovietic conform cărora Hitler pregătea invazia Uniunii Sovietice. In orgoliul său, Stalin nu putea accepta eşecul pactului Ribbentrop-Molotov, pe care-1 urzise mintea lui diabolică. Şi, desigur, nu ştiam nici despre celelalte isprăvi ale lui Stalin, despre care voi afla mai târziu.

RESCRIEREA DE DOUĂ ORI A ISTORIEI 23 AUGUST 1944

Comuniştii s-au dovedit cei mai mari specialişti în rescrierea istoriei. în URSS, era rescrisă conform canoanelor marxist-leniniste nu numai istoria ţărilor capitaliste, dar fiecare lider comunist ajuns la putere le dădea dispoziţii istoricilor să rescrie evenimentele din trecutul sovietic, astfel încât rolul său personal în acele evenimente să fie proiectat într-o lumină favorabilă. Se povesteşte că Nikita Hruşciov, după Congresul al XX-lea al PCUS, când a demascat abuzurile şi crimele lui Stalin, a convocat la Leningrad o adunare a vechilor bolşevici, pentru a li se citi istoria revizuită a partidului şi a revoluţiei. în sală s-a produs un vacarm îngrozitor, o violentă rebeliune, deoarece vechii bolşevici nu mai recunoşteau nimic din evenimentele la care luaseră parte. Să ne reamintim că şi Brejnev a încercat să se prezinte ca omul providenţial al Bătăliei de la Stalingrad, deşi fusese trimis acolo doar pentru a îmbunătăţi aprovizionarea cu came a trapelor asediate. Toţi aceştia învăţaseră de la Stalin, marele maestru al rescrierii istoriei bolşevismului, care se prezenta drept discipolul cel mai fidel al lui Lenin chiar şi atunci când a spulberat NEP-ul leninist.

In România nu s-a putut scrie istoria actului de la 23 august 1944, ba pentru că nu le convenea comuniştilor să releve rolul decisiv al Regelui Mihai, ba pentru că Gheorghiu-Dej nu participase în nici un fel la evenimentele respective, ba pentru că acesta nu mai tolera menţionarea rolului lui Lucreţiu Pătrăşcanu în înfăptuirea actului, după ce ordonase cu sânge rece asasinarea acestuia. Ceauşescu nu se putea lăsa mai prejos. El a ordonat schimbarea caracterizării actului de la 23 august 1944 din „insurecţie naţională armată, antifascistă şi anti-imperialistă“ în „revoluţie de eliberare socială şi naţională*1, formulă ce trădează o totală lipsă de instrucţie profesional-istorică, pe care o explică doar incultura agresivă a fostului dictator. Despre ce fel de revoluţie putea fi vorba, când Regele Mihai rămânea pe tron, iar şefii primelor guverne de după 23 august erau generalii burghezi Sănătescu şi Rădescu?

In indicaţiile date presei în preajma zilei de 23 august 1989, secţia de Propagandă a CC solicita ca în articolele jubiliare să se menţioneze neapărat participarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu la înfăptuirea acestui act istoric, deşi în 1944 numele celor doi nu era cunoscut nici măcar printre membrii de partid.

In 1983, secretarul cu Propaganda al CC al PCR, Enache, i-a solicitat lui Silviu Brucan să scrie un articol elogios la adresa dictatorului (cu promisiuni atrăgătoare, ca paşaport permanent şi altele), înmânându-i un punctaj în care figura: „Relevarea rolului tovarăşului Nicolae Ceauşescu în actul de la 23 august."

S-ar putea crede că, după atâtea rescrieri falimentare ale istoriei făcute de comunişti, lucrurile s-ar fi schimbat radical în ţara noastră. Dimpotrivă, se practică o rescriere a istoriei tot atât de părtinitoare, numai că rolurile s-au inversat. Intr-o relatare despre o masă rotundă, la care au participat fostul suveran Mihai şi câţiva istorici, era negată aproape complet contribuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Emil Bodnăraş, deşi fără cei doi ecuaţia politică a actului de la 23 august rămâne în aer. In schimb, era proiectat în prim-plan rolul lui Iuliu Maniu, care nici nu ştiuse ce se petrecea la Palatul Regal. El a aflat de Proclamaţia Regelui de la radio, o dată cu toţi cetăţenii ţării, iar despre arestarea lui Antonescu a luat cunoştinţă post-factum.

Silviu Brucan i-a cunoscut personal atât pe Lucreţiu Pătrăşcanu, cât şi pe Emil Bodnăraş şi a aflat din gura lor cum s-au petrecut lucrurile.

In toamna anului 1943, Brucan primise de la conducerea Partidului sarcina de a se concentra asupra presei ilegale, în primul rând asupra ziarului Scânteia, renunţând la toate celelalte activităţi în care fusese angajat până atunci. Intre altele, participase la două şedinţe nocturne de instruire a gărzilor patriotice într-una dintre casele conspirative ale Partidului. Instructorul avea numele conspirativ de „inginerul Ceauşu". Când l-a văzut prima dată, a rămas buimac, ba chiar s-a speriat: era îmbrăcat în uniformă de maior german. Numele lui adevărat era Emil Bodnăraş. Fiind el însuşi ofiţer de carieră, avea o ţinută perfectă de ofiţer german, vorbea germana fără cusur şi singurul lucru pentru care putea fi suspectat de Gestapo era că „intrase prea bine în rol". Brucan avusese deci posibilitatea de a cunoaşte pregătirile în vederea răsturnării dictaturii fasciste atât de la Bodnăraş, care instruia şi pregătea gărzile patriotice, cât şi de la Lucreţiu Pătrăşcanu, care se ocupa încă de-atunci de apariţia României libere. Primise în acest scop un pistol Beretta, pe care l-a păstrat mulţi ani după aceea.

Intreaga istorie era uluitoare. Inchipuiţi-vă o conspiraţie având drept actori principali un rege şi doi lideri comunişti.


va urma