Omerta (7)

Mario Puzo

Nicole îşi privi cu îndrăzneală tatăl. 
— Nu cred că a uzat de liberul arbitru, spuse ea. A fost forţat de condiţiile în care a trăit - propriile lui percepţii deformate, moştenirea genetică, structura, ignoranţa medicilor. Era nebun. Aşa că, da, cred în nevinovăţia lui. 
Don Aprile îi cîntâri vorbele. Apoi o întrebă: 
— Spune-mi, dacă recunoştea în faţa ta că toate scuzele lui erau false, ai fi continuat să încerci să-i salvezi viaţa? 
— Da, răspunse Nicole. Viaţa fiecărui individ este sacră. Statul n-are nici un drept să o curme. 
Don Aprile îi zîmbi batjocoritor. 
— Acum vorbeşte sîngele tău italian. Ştiai că în istoria modernă a Italiei n-a existat niciodată pedeapsa cu moartea? Cîte vieţi omeneşti salvate! 
Fiii lui şi Astorre tresariră simţindu-i sarcasmul, dar Nicole râmase neclintită. Ea îi spuse cu asprime: 
—  E o barbarie ca statul, sub mantia justiţiei, să comită crime premeditate. Credeam că tu, mai mult ca oricine, ar trebui să fii de acord cu asta. 
Această referire la reputaţia lui era o provocare. 
Nicole rîse, apoi continuă serios: 
— Avem o alternativă. Criminalul să fie închis într-un sanatoriu sau într-o închisoare pentru tot restul vieţii, fără nici o şansă de a fi eliberat definitiv sau condiţionat. Atunci n-ar mai constitui nici un pericol pentru societate. 
Don Aprile o privi calm. 
— Să le luăm pe rînd, spuse el. Sînt de acord ca statul să curme viaţa cuiva. Cît despre condamnarea la închisoare pe viaţă fără eliberare definitivă sau condiţionată, cred că glumeşti. Cum trec douăzeci de ani şi se găsesc noi dovezi sau se presupune că cel vinovat s-a reabilitat şi a devenit alt om, cum începe să se reverse bunătatea 
umană. Dar nimănui nu-i mai pasă de cei morţi. Omul este eliberat. Şi faptul nu mai are nici o importanţă... 
Nicole se încruntă. 
— Tată, n-am vrut să spun că victima nu este importantă. Dar curmarea unei alte vieţi nu o va învia Şi cu cît vom continua sâ tolerăm crima de orice natură, cu atît ea va deveni mai de nestăpînit. 
Don Aprile se opri o clipa din ascultat şi îşi bău vinul, în timp ce îi privea pe rînd pe fiii lui şi pe Astorre. 
— Sâ-ţi spun cum stau lucrurile în realitate, spuse el şi se întoarse către fiica lui, vorbind cu o intensitate neobişnuita la el. Spui că viaţa omenească este sacra? Ce dovezi avem câ este aşa? Ce ne arată istoria? Războaiele care au ucis milioane de oameni au fost aprobate de toate guvernele şi religiile. Se cunosc cazuri de masacrare a mii de duşmani în disputele politice, pe seama unor interese economice. De cîte ori nu a fost pus cîştigul material înaintea sfinţeniei vieţii omeneşti? Chiar şi tu tolerezi curmarea unei vieţi omeneşti atunci cînd îţi salvezi clientul. Ochii lui Nicole scăpârarâ. 
— N-am tolerat crima. Nu i-am găsit nici o scuza. Cred că este ceva barbar. Pur şi simplu am încercat sâ împiedic justificarea a încă unei crime. 
De data aceasta Don Aprile vorbi mai încet, dar cu mai multă sinceritate: 
— Dincolo de toate acestea, victima, un om pe care l-ai iubit, zace 
sub pâmînt. Este alungat pentru totdeauna din această lume. Nu-i vom mai vedea faţa niciodată, nu-i vom mai auzi vocea niciodată, nu-l vom mai atinge niciodată. Este în întuneric, pierdut pe vecie pentru noi şi lumea noastră. 

Toţi ascultau în tăcere în timp ce Don Aprile mai luă o înghiţitură devin. 
— Acum, te rog sâ mâ asculţi cu atenţie, draga mea Nicole. Clientul tău, ucigaşul tău, este închis pe viaţă. El va sta după gratii sau într-un sanatoriu pînă la moarte. Aşa spui tu. Dar în fiecare dimineaţa va vedea soarele răsărind, va simţi gustul hranei calde, va auzi muzică, sîngele îi va curge prin vene şi îl va interesa ce-i în jurul lui. Cei dragi îl vor putea îmbrăţişa. Am înţeles câ poate chiar sâ citească, sâ înveţe tîmplâria ca sâ poată construi mese şi scaune. Pe scurt, trăieşte. Şi asta e nedrept. 
Nicole fu fermă pe poziţie. Nimic nu o putea clinti. 
— Tată, dacă vrei să domesticeşti animale, nu le hrăneşti cu carne crudă. Nu le laşi sâ-i simtă gustul, căci vor vrea mereu sâ mânînce numai asta. Cu cît ucidem mai mult, cu atît ne va fi mai uşor sâ ucidem. Nu ţi-e clar? 
Vâzînd că tatăl ei nu răspunde, continuă: 
— Şi cum poţi sâ spui ce-i drept şi ce-i nedrept? Unde trasezi linia de demarcaţie? 
Aceste cuvinte erau menite sâ-l sfideze, dar ele ascundeau dorinţa de a înţelege toate îndoielile pe care le avusese în privinţa tatălui ei. 

Toţi se aşteptau la o izbucnire de furie din partea lui Don Aprile faţa de insolenţa ei, dar dintr-o dată acesta păru foarte bine dispus. 
— Am avut şi eu momentele mele de slăbiciune, dar nu-i voi permite niciodată unui copil sâ-şi judece părintele. Copiii nu sînt buni de nimic şi trăiesc de pe urma suferinţei noastre. Iar eu mă consider dincolo de orice reproş ca tată. Am crescut trei copii care sînt în prezent stîlpi ai societăţii, oameni talentaţi, împliniţi şi care au reuşit în viaţă. Şi nu tocmai neajutoraţi în faţa sorţii. Poate vreunul dintre voi să-mi reproşeze ceva? 
La aceste cuvinte furia lui Nicole dispăru. 
— Nu, spuse ea. Ca tată, nimeni nu-ţi poate reproşa nimic. Dar uiţi ceva. Cei oprimaţi sînt cei care plătesc. Cei bogaţi scapă pînă la urmă de pedeapsa finală. 
Don Aprile o privi pe Nicole cu multă seriozitate. 
— Atunci de ce nu lupţi să schimbi legile, aşa încît cei bogaţi să fie pedepsiţi alături de cei săraci? Ar fi mai inteligent. 
Astorre murmura zîmbind vesel: 
— în cazul ăsta, am ramîne foarte puţini. 
Această remarcă risipi tensiunea. 
— Cea mai mare virtute a omenirii este mila, spuse Nicole. O societate nu execută o fiinţă umană şi se abţine de la pedepse atîta cît îi permit bunul-simţ şi justiţia. Abia în acel moment Don Aprile îşi pierdu obişnuita bună dispoziţie. 
— De unde ţi-au venit ideile astea? întrebă el. Sînt superficiale şi laşe, ba mai mult, sînt o blasfemie. Cine este mai îndurător decît Dumnezeu? El nu iartă, nu interzice pedeapsa. Raiul şi iadul există pentru că aşa a hotârît El. El nu a exclus durerea şi suferinţa din lumea Lui. 

Este de datoria lui atotputernică să nu ne arate mai multă îndurare decît este nevoie. Şi-atunci, cine eşti tu ca să împărţi iertarea cu atîta generozitate? Asta-i aroganţa. Crezi oare câ, dacă eşti atît de sfintă, poţi crea o lume mai bună? Ţine minte, sfinţii nu pot decît să şoptească rugăciuni la urechea lui Dumnezeu, şi asta numai după ce şi-au cîştigat dreptul să o facă prin propriul lor martiriu. Nu. Este de datoria noastră să-l judecăm pe seamănul nostru. Şi să aflăm ce păcate cumplite ar fi în stare să comită. Altfel, ne-am lăsa lumea în mîinile diavolului. 

Cuvintele lui Don Aprile o lăsară pe Nicole mută de furie, iar pe Valerius şi pe Marcantonio îi făcură să zîmbească. Astorre îşi plecă capul ca pentru rugăciune. 
în cele din urmă, Nicole spuse: 
— Taţi, eşti un moralist îngrozitor. Şi în nici un caz nu eşti un exemplu bun de urmat. 
La masă se lăsă tăcerea. Toţi retrăiau amintirile relaţiei lor stranii cu Don Aprile. Nicole nu crezuse niciodată cu adevărat poveştile pe care le auzise în legătură cu tatăl ei, dar se temuse că ar fi putut fi reale. 
Marcantonio îşi aminti cum unul dintre colegii lui din reţeaua de televiziune îl întrebase odată cu şiretenie: „Cum se poarta tatăl tău cu tine şi cu fraţii tai?" Cîntârind adînc sensul întrebării şi ştiind că ea ascundea o aluzie la reputaţia tatălui său, răspunsese cu seriozitate: „Tata se poartă cum trebuie cu noi." 

Valerius se gîndea cît de mult semăna tatăl lor cu unii generali sub comanda cărora servise. Erau oameni care îşi duceau la bun sfîrşit obligaţiile, fără scrupule morale, fără îndoieli legate de datoria pe care o aveau de îndeplinit. Ca nişte săgeţi care mergeau drept la ţintă, cu o rapiditate şi o precizie ucigătoare. 

Pentru Astorre, problema se punea altfel. Don Aprile îi acordase întotdeauna încredere şi afecţiune. în acelaşi timp, era singurul de la acea masă care ştia că reputaţia acestuia era reală. îşi amintea de un moment cu trei ani înainte să se întoarcă din exil. Don Aprile îi dăduse anumite instrucţiuni. îi spusese: 
— Un om de vîrsta mea poate muri prinzîndu-şi degetul în uşă, din cauza unei aluniţe de pe spate, sau din cauză câ inima încetează să-i mai bată cum trebuie. E ciudat că omul nu conştientizează faptul că e muritor în fiecare secundă a vieţii. Pur şi simplu asta nu contează. Nu-i nevoie să aibă duşmani. Şi totuşi, omul trebuie sâ-şi facă planuri. 

Te-am numit moştenitor majoritar al băncilor mele. Vei deţine controlul asupra lor şi vei împărţi profitul cu copiii mei. De aceea, anumite organizaţii vor să-mi cumpere băncile, una dintre ele condusă de consulul general din Peru. Guvernul Federal mă cercetează în continuare conform legii RICO şi vrea sa pună mîna pe băncile mele. Ar fi o afacere frumuşică pentru ei. Dar nu vor găsi nimic. Instrucţiunile pe care ţi le las sînt: să nu vinzi băncile niciodată. Pe viitor vor fi şi mai profitabile, şi mai puternice. Cu timpul, trecutul va fi uitat. 

Dacă se întîmplă ceva neaşteptat, ia legătura cu domnul Pryor ca să te asiste în calitate de verificator. îl cunoşti foarte bine. Este foarte calificat şi are un profit de pe urma băncilor mele. îmi datorează loialitate. Te voi prezenta şi lui Benito Craxxi din Chicago. Este un om cu resurse nelimitate şi are, de asemenea, profituri de la băncile mele. Este demn de toată încrederea. Intre timp, o să-ţi dau să conduci o afacere 
comercială cu macaroane, care îţi va asigura un trai bun. în schimbul acestora, te însărcinez să te ocupi de siguranţa şi de prosperitatea copiilor mei. Trăim într-o lume dură şi i-am crescut inocenţi. 

Trei ani mai tîrziu, Astorre se gîndea la aceste cuvinte. Timpul trecuse şi se părea că nu mai era nevoie de serviciile lui. Lumea lui Don Aprile era imposibil de distrus. 
Dar Nicole încă nu-şi epuizase toate argumentele. 
— Dar ce ai de spus despre calitatea îndurării? îşi întrebă ea tatăl. Ştii, ceea ce ne învaţă creştinismul? 
Don Aprile răspunse fără să ezite: 
— Mila este un viciu, pretenţia că avem puteri pe care nu le avem. 
Cei care acordă mila comit un act de ofensă de neiertat faţă de victimă. Şi nu asta este datoria noastră aici, pe pamînt. 
— Deci n-ai vrea să fii tratat cu milă? întreba Nicole. 
— Niciodată, răspunse Don Aprile. N-o caut şi n-o doresc. Daca trebuie, îmi voi accepta pedeapsa pentru toate păcatele mele. 
La cina care avu loc cu două luni mai tîrziu, colonelul Valerius Aprile îşi invită familia să participe la confirmarea fiului lui de doisprezece ani în New York City.  
Soţia lui insistase pentru o ceremonie grandioasa la vechea biserica a familiei ei. Avînd încredere în transformările caracterului său, Don Aprile accepta invitaţia. 
Astfel, în miezul unei duminici friguroase de decembrie, inundate de o lumină de culoarea lâmîii, familia Aprile se duse la marea catedrala Saint Patrick de pe Fifth Avenue, a cărei imagine era conturata de razele sclipitoare ale soarelui pe fundalul străzilor ce o înconjurau ca într-o gravură. Don Raymonde Aprile, Valerius şi soţia lui, Marcantonio, încîntat de această scurta evadare, şi Nicole, frumoasă în 
veşmintele ei negre, îl priveau pe cardinal în persoana, care purta tradiţionala bonetă roşie şi sorbea din vin, în timp ce-i împărtăşea pe copii şi le administra sfînta palma ceremonialâ pe obraz. 

Era o plăcere duioasă şi tainica să vezi băieţi în pragul pubertăţii şi fete în care se pîrguia feciorelnicia, îmbrăcaţi în mantii albe şi cu eşarfe roşii de mătase drapate în jurul taliei, mergînd unul după altul pe părţile laterale ale naosului, vegheaţi de îngerii şi de sfinţii de piatră. In timp ce confirma faptul că aceşti tineri îl vor servi pe Domnul în tot restul vieţii lor, Nicole avea lacrimi în ochi, deşi nu credea nici un cuvînt din ce spunea cardinalul. Rîse în sinea ei. 

Afară, pe treptele catedralei, copiii îşi lăsară robele şi scoaseră la iveală hainele elegante ascunse pîna atunci. Fetele purtau rochii albe de dantela fină ca pînza de păianjen, iar băieţii costume negre, cămăşi de un alb strălucitor şi tradiţionalele cravate roşii împletite la gît, ca să-l ţină pe Diavol la distanţa. 

Don Aprile ieşi din biserica, avîndu-i de o parte pe Astorre şi de cealaltă pe Marcantonio. Copiii se adunară în cerc, în jurul lui Valerius şi al soţiei lui, care ţineau cu mîndrie mantia fiului lor, în timp ce un fotograf îi prindea într-o fotografie de familie. Don Aprile începu să coboare scările singur. Trase aer în piept. Era o zi minunată, iar el se simţea plin de viaţa şi de energie. Cînd nepotul lui proaspăt confirmat veni să-l îmbrăţişeze, îl bătu uşor pe creştet cu afecţiune şi puse o 
enormă monedă de aur în palma băiatului - tradiţionalul dar care se oferea unui copil în ziua confirmării. Apoi, cu generozitate, scoase din buzunar un pumn de monede mai mici de aur, pe care le oferi celorlalţi băieţi şi fete. Se simţea răsplătit de strigătele lor de bucurie şi de faptul că se afla în oraşul acesta, în care clădirile înalte şi cenuşii erau la fel de frumoase ca şi copacii. Era aproape singur, abia la cîţiva paşi 
în urma lui se afla Astorre. Privi în jos, la treptele de piatră din faţa lui, apoi se opri un moment, chiar cînd o maşină neagră uriaşă trase în dreptul catedralei, ca şi cum l-ar fi aşteptat. 

In acea dimineaţa de duminică, în Brightwaters, Heskow se trezi devreme şi se duse sâ cumpere cîteva produse de patiserie şi ziarele. 
Ascunse maşina furata în garaj. Era o limuzină mare şi neagră, încărcată cu arme, măşti şi cutii de muniţie. Verifică anvelopele, benzina şi uleiul, luminile de frînă. Era perfect. Intră în casă ca sâ-i trezească pe Franky şi pe Stace, dar aceştia erau deja în picioare, iar Stace pregătise şi cafeaua. 

Luară micul dejun în tăcere şi citiră ziarele de duminică. Franky se uită la scorurile meciurilor de baschet între colegii. 
La ora zece Stace îi spuse lui Heskow: 
— E gata maşina? 
Heskow răspunse: 
— Totul e-n regulă. 
Se urcară în maşină şi porniră, cu Franky şi Heskow în faţă, iar Stace în spate. Drumul pînâ în oraş avea să dureze o oră, aşa că nu le va mai râmîne decît o oră ca să înfăptuiască omorul. Important era să ajungă la timp. 

In maşină, Franky verifică armele. Stace încercă una dintre măşti, care nu erau altceva decît nişte mici semisfere albe prevăzute cu panglici laterale, astfel încît să poată atîrna de gîtul purtătorului şi să poată fi puse în ultimul moment. 
Intrară în oraş, ascultînd muzică de operă la radio. Heskow era un şofer excelent, prevăzător, cumpătat, care nu accelera şi nici nu încetinea fără rost. Lăsa întotdeauna suficient spaţiu în faţa şi în spatele maşinii. Stace mormăi ceva în semn de aprobare, ceea ce mai risipi din tensiune; erau încordaţi, dar nu nervoşi. Ştiau că trebuie sâ lucreze perfect. Nu-şi puteau permite să rateze. 

Heskow se strecură încet prin oraş; ca un făcut, prinse aproape toate semafoarele pe roşu. Intoarse pe Fifth Avenue şi aşteptă la două străzi de uşile impunătoare ale catedralei. Clopotele începură să bată, sunetul lor răsunînd printre toţi zgîrie-norii de oţel dimprejur. 
Heskow porni motorul din nou. Cei trei priviră cum copiii se răspîndeau pe străzi. Asta îi îngrijoră. 
Stace murmură: 
— Franky, ţinteşte în cap. 
Atunci îl văzură pe Don Aprile ieşind din biserică, luînd-o înaintea bărbaţilor care îl flancau şi începînd sâ coboare scările. Părea că se uită direct la ei. 
— Măştile, spuse Heskow. 
Accelera uşor şi Franky apucă mînerul portierei. In mîna stîngâ ţinea puşca Uzi şi era pregătit sâ coboare din maşină pe trotuar. 

Maşina acceleră şi opri atunci cînd Don Aprile atinse ultima treaptă. Stace sări de pe bancheta din spate pe stradă, maşina aflîndu-se între el şi ţintă. Printr-o mişcare rapidă, îşi sprijini arma pe tavanul maşinii. O ţinu cu amîndouâ mîinile. Nu trase decît de două ori. 

Primul glonţ îl lovi pe Don Aprile drept în frunte. Al doilea îi străpunse gîtul. Sîngele ţîşni şi umplu trotuarul, pulverizînd picături rozalii în lumina gălbuie a soarelui. 
In acelaşi timp, Franky, aflat pe trotuar, trase o rafală lungă cu puşca Uzi peste capetele mulţimii. 

Amîndoi urcară la loc în maşină şi Heskow porni maşina cu un scrîşnet, pierzîndu-se apoi pe şosea. După numai cîteva minute străbătură tunelul şi apoi pătrunseră pe micul aeroport, unde urcară la bordul unui avion particular. 
La auzul primei împuşcături, Valerius îşi trînti soţia şi fiul la pâmînt şi îi acoperi cu trupul lui. Nu văzu nimic din cele întîmplate. 

Ca de altfel nici Nicole, care se uită cu mirare la tatâl ei. 
Marcantonio privea în jos, nevenindu-i sâ creadă. Realitatea era total diferită de ficţiunea pe care o punea în scenă în serialele lui. Glonţul care îl nimerise pe Don Aprile în frunte îi despicase capul în două ca pe un pepene, aşa încît se puteau vedea bucăţele de creier zdrobit şi sînge în interiorul ţestei. Glonţul care îi nimerise gîtul îi smulsese o halcă de carne zdrelită, dînd impresia că aceasta fusese tăiată cu satîrul. Pe pavaj se lăţise o imensă băltoaca de sînge. Cursese mai mult sînge decît ţi-ai fi putut imagina câ exista într-un corp omenesc. Marcantonio îi vâzu pe cei doi bărbaţi mascaţi, văzu şi armele din mîinile lor, dar i se parură ireali. N-ar fi putut da nici o informaţie despre hainele sau culoarea parului lor. Era paralizat din cauza şocului. N-ar fi putut spune nici mâcar dacă erau albi sau negri, îmbrâcaţi sau goi-puşcâ. 

Puteau avea un metru cincizeci sau un metru nouăzeci. 
Dar Astorre intră în alertă din momentul în care a vâzut limuzina neagră oprind. îl zări pe Stace trâgînd şi avu impresia că apăsase pe trăgaci cu mîna stîngâ. Il observă pe Franky cînd trăsese rafala cu puşca şi de data asta fu convins că acesta folosise mîna stîngă. Aruncă o privire rapidă spre şofer, un bărbat cu faţa rotundă, fără îndoială masiv. 

Cei doi trăgători se mişcau cu graţia unor atleţi cu o bună condiţie fizică. Astorre coborî pe trotuar cu intenţia precisă de a-l trage pe Don Aprile la pârnînt, dar întîrzie cu o fracţiune de secunda. Şi acum era plin de sîngele acestuia. 
Apoi îi văzu pe copii alergînd ca într-un vîrtej al teroarei, în centrul căruia era un uriaş punct roşu. Copiii ţipau. îl văzu pe Don Aprile prăvălit pe treptele catedralei, ca şi cum moartea i-ar fi dezmembrat însuşi scheletul. Şi simţi o groază cumplită cînd se gîndi la ce se va îhtîmpla de aici înainte cu viaţa lui şi a celor care îi erau dragi. 
Nicole se apropie de cadavrul tatălui ei. Genunchii i se îndoirâ fără voia ei şi îngenunche lîngâ el. Fără să scoată un sunet, întinse mîna spre gîtul însîngerat al tatălui ei. Şi atunci izbucni într-un plîns care părea că nu se va mai sfîrşi niciodată. 


va urma