Maitreyi (1)

Mircea Eliade

...Tomar Ki manè acchè,
Maitreyi? Yadi thaké, tahalè
ki Kshama karté paro?...


Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, ne­siguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri.

Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui "Oxford Book Stationary" ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy Stores", a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene.

Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se în­torsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte golo­gani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsu­ceam pînă ce se subţia ca un chibrit.

― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna...

Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Ha­rold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevă­rat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conşti­inţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impre­sionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet.

Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în "Rotary Club", foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi in adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor "Noel and Noel" şi fusesem angajat pen­tru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neuras­tenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.

Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajun­geam înainte de prînz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun "Capstan" în mîini (căci fumam mult la Tamluk şi, de cîte ori treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cum­părasem destul "Capstan", iar amintirea unei nopţi fără tu­tun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă în­fiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei hara-sahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum să-şi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dro­piile Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― şi rămîneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.

Pe şantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singu­rul alb. Cei cîţiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de acelaşi prestigiu; ve­neau la luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki ― pantaloni scurţi şi bluze cu buzunare largi la piept ― şi înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greş. Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia voca­bularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le im­punea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, se­rile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu şi să fumez ultima pipă, pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest cîmp atît de verde şi atît de părăsit, aşteptîndu-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.

Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lu­cram cu poftă, porunceam în dreapta şi în stînga plin de voie bună şi, dacă aş fi avut un singur tovarăş inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate.

S-a întîmplat să întîlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele cînd mă întorceam ― ars de soare şi cu o poftă nebună de mîncare ― de la Tamluk. L-am întîlnit pe pe­ron, în timp ce aşteptam ca servitorul să-mi găsească ua taxi (venise tocmai expresul de Bombay, şi era o aflu­enţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, cînd eu mă coborîsem acolo pentru câteva ceasuri, ― în drum spre India ―, iar el aştepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult şi impertinent, cu mult ta­lent şi multă perspicacitate, care scria un reportaj econo­mic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparîndu-le cu cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.

― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuşi de puţin uimit că mă întîlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înţelege engle­zeasca ― să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun...

Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femei­lor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori:

― Allan, e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.


va urma