ORBITOR (58)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Scara lor era Scara 4 şi ajungeai la ea printr-un gang larg şi umbrit, unul din cele trei ale blocului. Fiecare gang avea cîte două scări faţă-n faţă. Dar erau şi scări separate, ca Scara 2 şi Scara 5, care se deschideau în spatele blocului, fără nici un gang. Cea mai stranie era de departe Scara 1. Multă vreme Mircea ştiu­se despre ea doar din legende în care nu prea puteai să crezi, căci era nefiresc să existe ţinuturi atît de îndepărtate. Ca s-ajungi acolo trebuia să te strecori printre bloc şi Miliţie, printr-un tunel lung şi atît de strîmt, încît îţi umpleai hainele de varul pe­reţilor. Acolo nu mai erai sub ochii liniştitori ai părinţilor, care luminau şi pacificau spaţiul de sub balcoane, tot spatele blocu­lui. De-acolo monştrii fuseseră goniţi, mlaştinile secate, vrăjile reduse la neputinţă. Doar Scara 1 rămăsese un spaţiu al aven­turii şi fricii. Cu greu îl hotărîseră Luci şi Sandu, într-o dimi­neaţă, să străbată lungul şi chinuitorul tunel ca s-ajungă în fine în mica şi pustia curte interioară de la Scara 1. Pe trei laturi erau acolo clădiri cu geamuri şi balcoane, iar a patra era gardul de beton armat dincolo de care se vedea, ridicată ameninţător, construcţia infinită a morii. Din curte se deschidea spre şosea primul dintre ganguri, cel mai sordid şi mai întunecos, al cărui plafon era spart de un mare puţ pătrat, vertical, mărginit de fe­restre, ce străbătea tot blocul pînă sus, unde se deschidea spre cer într-o perspectivă ameţitoare. Cînd te uitai în sus prin el ţi se făcea rău, atît de înaltă era deschiderea aceea pătrată, cu latu­ra de cel puţin zece metri, din corpul blocului. Şi tot pe acel gang era îmbeznata, înfricoşătoarea Scară 1. O singură dată-ndrăznise copilul să intre în marea umbră din holul acelei scări. Urcase cu inima bătînd nenumăratele trepte pînă la lift, într-un întu­neric total. Doar beculeţele liftului licăreau din cînd în cînd, scoţînd din noapte placa masivă de metal a uşii, ce părea o icoană sacră dintr-un mare altar. Totul era altfel decît pe scara lui. Intrase-n liftul neluminat, dar nu avusese curaj să apese pe vreun buton. Se sufoca de magie şi groază. Ceva susura undeva, foarte, foarte sus. Ieşise deodată-n fugă, lăsînd uşa liftului dată de pe­rete, şi nu se oprise pînă-n şoseaua plină de soare.

Intră în holul scării lui şi, ridicîndu-se pe vîrfuri, se uită-n cutia de scrisori. Copin se distrau de multe ori să scoată scrisorile din cutii. Le luau timbrele şi încercau să le citească, dar se plicti­seau repede, căci toate erau pline de lucrurile care-i frămîntau pe oamenii mari. Se zicea că o dată Mimi ar fi găsit bani într-una. Dar erau numai zvonuri, ca şi cel că poţi găsi maşinuţe de metal în pungile cu zahăr. Mircea prefirase tot zahărul timp de cîte-va luni, dar nu găsise nici una. Tot ce găsise vreodată fusese un mare şi frumos pistol de cow-boy într-o grămadă de nisip. Şi nici măcar de el nu avusese parte, căci maică-sa îl pusese să-l ducă la loc. "Să nu te-atingi nici de-un capăt de aţă", îi spunea ea mereu. "Uite, io şi taică-tu, n-avem aia, n-avem aia, dar chiar dac-am muri de foame nu ne-ar trece prin minte să punem mîna pe ce nu-i al nostru." Ce păţise cînd "furase" nişte film develo­pat de la naşa lui! Mergeau cîteodată pe-acolo, căci tanti naşa lucrase cu mama lui la "Donca Simo" şi erau prietene. Avea şi un copil mai mic decît Mircea, pe Jenei. Cu vreo trei ani în urmă au plecat dis-de-dimineaţă spre Maica Domnului, era mult de mers, schimbau mai multe tramvaie, coborau într-un fel de ţigănie şi-apoi o luau pe-o stradă pe care-o recunoşteau după o biserică galbenă şi dărăpănată. Au mers şi atunci mult pe stra­da aia, în miros de lături şi de cîrciumărese. Mergeai de ţi se ura. De-o parte şi de alta erau case prăpădite, putrede, cu mese aco­perite de muşama scoase-n curte, cu copii în pielea goala prin­tre straturi de flori, cu femei nemaipomenit de şleampete în capoate jerpelite, torul puţind într-un fel anume, nu ca la Tîntava, puţind a săpun de casă şi-a corcoduşe strivite. Din fiecare curte lătra cîte-o javră, şi oamenii, rufoşi, nebărbieriţi, cu albea­ţa pe ochi sau cu cîte-o mînă chircită, ieşeau să vadă cine trece, erau altfel de oameni decît cei de la bloc. Mahalagii, zicea mama lui. Ajunseseră-n fine în faţa casei ciudate a lui tanti naşa, casă cu etaj, sau mai curînd cu un fel de cămăruţă pătrată suită peste altă clădire şi lăsînd în faţă o terasă plină de ierburi. Casa era zugrăvită complet în albastru deschis, leşios, încît părea un fel de abur cu ferestre cînd cerul era senin, şi se vedea bine mai ales seara, cînd cerul, în spate, era ca un noroi de aur. Spre casa asta, în fundul unei curţi lungi şi-nguste, cu coteţe de orătănii pe-o parte şi un strat de lalele ofilite pe cealaltă, ducea o alee de că­rămidă şi totul, fiecare lucruşor îngrămădit acolo, mirosea in­tens, disperat, ca o floare abia deschisă: cuiele miroseau a rugină, scîndurile miroseau a lemn putred, tencuiala grosolană miro­sea a coşcovit şi var fermentat, pămîntul mirosea a rîme. Jenel, un copil urît de vreo patru ani, mirosea mereu a caca. Maică-sa-l ţinea într-un fel de costumase pe care nu i le schimba cu săptămînile şi-i trăgea chiloţii peste pantaloni, aiurea, cum Mircea nu mai văzuse la nimeni. Copil mai prost şi mai mur­dar nici că era cu putinţă. Iar naşa era o ardeleancă mare, lată, Saveta o chema. Bărbată-su era un oltean care-i ajungea pîn-la umăr, cu basc pe care probabil şi-l ţinea şi noaptea pe cap. Era tîmplar, făcea galerii pentru perdele, mese, scaune şi coşciuge. Rînjea mereu şi făcea bancuri proaste, ca un necioplit ce era. Era de ne-nţeles cum părinţii lui puteau fi prieteni cu asemenea oameni. În casă aveau toată mobila acoperită cu cuverturi grele, pline de ciucuri, pe perete era o carpetă cu un cerb şi nişte porci mistreţi, camerele erau nespus de mici. La tanti naşa văzuse Mircea, la televizor, prima emisiune cu căpitanul Val-Vîrtej şi Bătrîna Carapace, corabia lui. Pe-atunci ei n-aveau televizor. Cît stătuseră la vilă mergeau la o vecină, dar nu-ncepuseră încă pe-atunci aventurile căpitanului Val-Vîrtej. Pentru copii nu erau decît "Poşta, poşta,/ A sosit poştaşul", cu Daniela şi Aşchiuţă, şi Silvia Chicoş, care mereu făcea pe băiatul. Cînd fuseseră atunci la tanti naşa, lui Mircea-i plăcuse foarte tare un film developat, răsucit ca un mic cilindru negru-lucios. Mirosea chimic şi dulce, îţi venea să-l mănînci. Dacă-l desfăşurai, vedeai acolo poze în care oamenii aveau părul alb şi feţele negre. Puteai să-ţi faci din film un pumnal, trăgînd de căpeţelul din interior. Atunci ţeava se lungea şi, dacă loveai pe cineva, intra la loc, încît ţi se părea că a intrat în pieptul lui. Cînd plecaseră, Mircea strecurase filmul în poşeta mamei lui, ca să se mai joace cu el şi acasă. Dar mama-l găsise încă de cînd ajunseseră-n capul străzii şi se opri­seră la un aparat de sirop. Nici vorbă n-a mai fost însă să-i cum­pere siropul. Acolo, de faţă cu vînzătorul, luase cîteva la fund, şi se-ntorseseră, el plîngînd, mama roşie ca racul de ruşine, să dea-napoi filmul pe care băiatul, chipurile, îl uitase-n buzunar. Seara o încasase şi de la tatăl lui.

N-aveau nimic în cutie. Cine să le scrie lor? Foarte rar, de sărbători, mai primeau cîte-o felicitare de la rudele din Banat. Mircea merse la lift, tot îndreptîndu-şi cravata. Putea acum să-şi vadă capul în întregime în oglinda liftului, dar trebuia să se ridice pe vîrfuri ca să-şi vadă şi cravata. Mai toţi copiii erau mai înalţi decît el, în afară de cei ai doamnei Marconi de la trei, Cristi şi frati-su. Era tuns foarte scurt, doar în faţă avea un mic bre­ton. Ciudat că fetele puteau să poarte părul lung, pe cînd băieţii erau tunşi tot timpul. Dar erau o grămadă de diferenţe-ntre ei, şi la haine, şi la urechi (fetele aveau cercei), şi la păr. La-ncepu-tul anului venea asistenta medicală şi-i controla. Stăteau la gră­madă, şi fetele, şi băieţii, şi trebuiau să-şi ridice bluzele-n sus, ca asistenta să le vadă burta. Fetelor li se vedeau atunci ţîţicile, exact ca ale băieţilor, la unele doar puţin mai umflate. Încă nu era ruşine, dar fetele tot se fereau să nu le vadă băieţii. Şi în chiloţi aveau păsărici, pe care băieţii de la bloc le numeau însă "pizde", ceea ce era foarte urît. Iar el avea un cocoşel şi nişte ou-şoare. O dată-i pusese mama-n pacheţel un copan de pui prăjit. Pe cînd îl ronţăia, în recreaţie, Puică-i arătase capătul osului şi-i spusese: "Ia uite, parcă-s nişte coaie!", iar Mircea, ce nu ştia încă ce-nseamnă asta, se grăbise să-i arate tovarăşei Dogaru: "Tova­răşa, ia uitaţi, nu seamănă astea cu nişte coaie?" Aflase atunci pe pielea lui, mai bine zis pe ţeasta lui ― căci tovarăşa-l pocni­se cu cel mai mare dintre inele ― ce-nsemna să repeţi astfel de cuvinte.

Liftul mergea foarte încet, clănţănind urît cînd trecea de fie­care etaj. Putea acum s-ajungă la toate butoanele, pînă şi la cel ungă care scria Alarmă, şi care ţîrîia dacă-l apăsai. Dacă săreai în sus în lift, rămîneai între etaje. Degeaba deschideai uşile: era ca un zid de ciment care-ţi bloca ieşirea. Dacă nu te aflai la acelaşi nivel cu etajul, nu trebuia să-ncerci să deschizi uşa şi să ieşi din lift, fiindcă el putea porni pe neaşteptate. Scrisese-n ziare de un copil care fusese rupt în două de lift pe cînd făcuse aşa. De cînd auzise asta, de multe ori, noaptea, se cutremura de groază închipuindu-şi că e prins de lift, că i se frînge coloana vertebrală, i se sparge burta şi-i ies maţele. Se apăra atunci cu mîinile şi scîncea încetişor, dar dacă-i era prea frică îi striga pe părinţi. Tot aşa, uneori, îşi închipuia că-i intră-n gură un păianjen mare şi gras, sau că o siringă-i înţeapă ochiul... Cînd liftul se oprea-ntre etaje trebuia să aştepţi liniştit să vină cei de la lifturi să te scoată. Dar asta putea dura ore. Mai era o sîcîială cu liftul: de multe ori nu mer­gea, era "Ascensor în revizie", şi-atunci o luai pe scări, străbătînd toate etajele. Sau, cînd ajungeai la lift, se-ntîmpla ca abia să fi pornit cu altcineva şi să meargă pînă la şapte. Aşteptai atunci o veşnicie pînă venea din nou la parter. Sau se jucau copiii mai mici în lift, se plimbau cu el toată ziua.

Ajunse la etajul lor, cel mai minunat dintre toate, zugrăvit cu floricele de tei şi cu uşile vecinilor atît de cunoscute. Nu chiar lîngă ei, dar la o uşă mai încolo stătea Sandu, prietenul lui. Pă­rinţii lui Mircea stăteau la apartamentul 20 şi aveau pe uşă o fru­moasă placă de plastic, ca de remi, gravată cu numele tatălui lui. Nu aveau vizor şi nici sonerie. În locul ei erau doar două fire strîmbe. Mircea bătu la usă şi-i deschise mama.

Acum, că mai erau cîteva zile pînă la sfîrşitul şcolii, tovarăşa nu le mai dăduse prea multe lecţii de făcut. Cîte o copiere la citire, cîteva exerciţii la aritmetică şi-n rest mai nimic. Mediile erau deja încheiate şi el avea să ia din nou pre­miul trei. Dar îşi scria conştiincios tot ce-avea de scris, cu o răb­dare de care era mîndru. În clasa întîi, cînd începuse cu liniuţele şi bastonaşele, se enerva şi plîngea la fiecare pagină. Îi ieşeau strîmbe, uita să le facă vreo buclă, nu ţinea seama de înclinarea liniilor din caiet. Îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. Îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gus­tul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cer­neala însă avea un miros oribil, dacă nu era "Pelican", cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sti­clă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ăla mirosea cel mai tare. Cer­neala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răstur­na, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă. Era aşa caraghios să-l vezi pe Puică cu toată gura plină de cerneală de parc-ar fi băut-o: pe gingii, pe dinţi, pe buze, pe limbă numai albastru! Pe eticheta cernelii «Pelican" era scris un cuvînt care-i plăcea atît de mult lui Mir­cea, că-l repeta mereu: "ultramarin". Fusese foarte greu cît scri­sese cu tocul. De citit citea de la cinci ani, dar cu scrisul mergea şontîc-şontîc: "Fir-ar a naibii de şcoală", se enerva el, "nu mă mai duc la şcoală niciodată!" Arunca de multe ori tocul pe caiet, făcînd pete de cerneală, dar ce folos, că mama-i rupea atunci foaia şi-l punea să scrie din nou. Şi tovarăşa nu-l iubea, nu-l încu­raja, îl ţinea numai în "văzuturi". Şi tatăl lui îşi bătea mereu joc de el: "Ce ţi-ar mai place ţie să ungi, aşa, şcoala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii..." Totuşi, ce fericit fusese în prima zi de şcoală din clasa întîi, cînd tovarăşa Dogaru, o necunoscută pe-atunci, îi încolonase în faţa intrării în clasă! Copiii aceia străini aveau să fie colegii lui, clădirea aceea gigantică, plină de forfotă, era şcoala lui... Cu inima plină de dragoste îl mîngîiase pe umăr pe băiatul din faţa sa. Dar acesta se-ntorsese cu faţa schimonosită şi-i trăsese un pumn în burtă! Mai tîrziu, în bancă (stătuse întîi în prima bancă, fiind micuţ, dar apoi migrase treptat spre fundul clasei), aşteptînd să primească abecedarul, i se-ntîmplase altă ciudăţenie: învăţătoarea le spusese să fie cuminţi şi ieşise din clasă. Cînd se reîntorsese, Mircea-i spusese bucuros: "Eu am fost cuminte!" "În picioare", ţipase la el tovarăşa, "de ce vorbeşti ne-ntrebat?" Şi-l ţinuse toată ora-n picioare, şi aşa trecuse pri­ma lui oră de şcoală. Mircea nu-i purta însă pică. Aşa trebuia să fie, probabil aşa erau toate învăţătoarele.

Mult mai mult timp decît cu lecţiile pierdea acum cu lucrul manual. După ce un an întreg îi chinuise cu cartonaşele perfo­rate pe care învăţau să coasă, tivind cu aţă colorată contururile ţăranului şi ţărăncii, al vasului cu flori, al tractorului şi, în fine, cel mai greu, al fluturelui (atît de colorat şi de sinuos încît la el se-nţepa mai mereu), acum tovarăşa inventase altceva. Mircea pierdea ore-n şir decupînd fîşiuţe lungi şi subţiri din hîrtie lu­cioasă, pe care le-mpletea într-un anumit fel ca să iasă semne de carte, covoraşe şi altele. Într-un fel era şi bine asta totuşi, căci puteai în timpu-ăsta să te gîndeşti la multe lucruri, lăsîndu-ţi mîinile să lucreze singure. Asta făcea şi acum, seara tîrziu, în camera lui în ale cărei geamuri se reflecta şi abajurul lustrei, dar se vedea şi cornul galben-roşcat al lunii.

Bineînţeles, fuseseră la cofetărie, sărbătoriseră cravata de pio­nier, aflase şi el ce gust au lotuşii, prăjituri scumpe, din care nu mai mîncase pînă atunci... Mama-i călcase cravata din nou, blestemîndu-l pe derbedeu. După fiecare înghiţitură de blat însiropat şi ciocolată, copilul lingea bine, pe furiş, linguriţa şi se privea în ea: pe spatele ei se vedea gras, cu un cap bulbucat pe un fond de frunziş şi cer albastru, iar în scobitură era cu capu-n jos, sub­ţire ca un cui şi cu toate trăsăturile întinse una-ntr-alta. Se-ntor-seseră acasă tocmai la timp ca să vadă "Varietăţile", pe Horia Căciulescu mai ales, de care rîdeau să se prăpădească: era mort de slab şi făcea pe frumosul. "Uite-ţi gagicul!" îi zicea tata ma­mei de cîte ori îl vedea. Gagica lui tata era cîte-o cîntăreaţă de muzică uşoară, Pompilia Stoian sau Doina Badea... Dar ziceau aşa în glumă, nu erau gagicii lor. Mama şi tata nici nu puteau avea aşa ceva. De altfel, lui Mircea-i venea greu să creadă că şi ei fă­ceau prostii, ca toţi oamenii mari, ca să facă copii. Cînd era mai mic, e drept, îi văzuse de multe ori luptîndu-se ciudat: deodată o auzea pe mama chirăind în camera cealaltă şi fugea repede acolo: tata o trîntise pe pat şi stătea peste ea. Atunci se lupta din răsputeri să o scape, îl trăgea de picioare, se arunca şi el peste ei, mai rîzînd, mai plîngînd, cum vedea că face şi mama. "Lasă, Mircişor, ne jucam şi noi", îi zicea apoi mama îndreptîndu-şi hainele pe ea. Acum ştia de la copii că poveştile cu barza sau cu copiii ieşiţi pe fund nu erau adevărate. Totuşi, nu-ndrăznea să şi-i închipuie şi pe părinţii lui... Căciulescu şi încă doi ca­raghioşi erau burlaci. Cîntau toţi: "Jurăm, jurăm/ Să nu ne însurăm,/ Să fim burlaci, măi fraţilor,/ în vecii vecilor." Şi-ncercau să facă o mîncare. Şi se zicea-n reţetă: "se ia o foaie", şi ei puneau în loc de-o foaie de plăcintă o foaie de ziar. Se mai zicea "un vîrf de cuţit", şi ei tăiau virful unui cuţit şi-l puneau în mîn­care. Îşi coseau nasturi de plapumă la cămaşă... Cînd erau Căciu­lescu sau Puiu Călinescu, dar mai ales la emisiunea "Comici vestiţi ai ecranului", cu Stan şi Bran sau Chaplin, tatăl lui rîdea pînă se-neca, se sufoca, se făcea roşu ca racul şi vinele de pe frunte i se umflau să pleznească. Se tăvălea pe covor de rîs. Dacă te uitai atunci la el ţi se făcea frică, fiindcă arăta de parcă ar fi rost cuprins de o mînie distrugătoare. Îl dureau dup-aia coastele şi stomacul zile-n şir. Mircea nu mai putea suferi muzica uşoa­ră, cînd o auzea pe Doina Badea fugea şi se ascundea dincolo, sub plapumă, dar îi plăceau şi lui comicii. Sigur, cînd cumpă­raseră televizorul, un "Rubin 102", el fusese fericit mai ales că putea vedea duminicile "Poşta copiilor" şi apoi "Aventurile că­pitanului Val-Vîrtej". În rest, era un film vinerea, marţea era pauză, iar in celelalte zile emisiuni neinteresante, la care nu se uita nimeni.

Doar sîmbăta, de vreo jumătate de an, se dădea "Sfîntul". Du­minică dimineaţa auzeai din zori cîntecelul: "Poşta, poşta, a so­sit poştaşul,/ Pentru fiecare-avem cîte-un răspuns,/ Scriţi pe plic adresa pentru Aşchiuţă,/ Plicul la cutie şi-asta e de-ajuns." Da-nieluţa era o fată mare, drăguţă, cu cozi lungi şi prinse în părţi ca nişte urechi de căţel, exact cum avea şi comandanta lor de unitate. Ea vorbea mereu cu Aşchiuţă, o păpuşă pe care o mînuia cineva şi care vorbea de parcă cotcodăcea. Citea scrisori de la copii şi imediat după-aceea începea Val-Vîrtej. Începea cu un fel de cîntec de flaşnetă, peste care cineva, chiar căpitanul Val-Vîrtej, scotea sunete comice: "Bo-bo-bo-bo-bom, oa-oa, oa-oa, oa!" Şi-apoi se cîntau cîteva strofe despre căpitan, care "zîmbeşte şi trage din pipă", şi despre corabia lui, Bătrîna Carapace, iar apoi căpitanul îi sfătuia pe copii: "Iar voi, dragii mei cei ghiduşi,/ De vreţi să vă iau sub aripă,/ Fiţi harnici mereu, n-aveţi teamă,/ Zîmbiţi, dar nu trageţi din pipă!" Şi-apoi iar "Bo-bo-bo-bo-bom, oa-oa, oa-oa, oa!" Şi începeau aventurile, pe Insula Paştelui, cu tăbliţele Rongo-Rongo, în Egipt, la mumii, în Himalaia, cu Yeti, omul zăpezilor... De fiecare dată rezolvau alte enigme. Echipajul era mereu acelaşi, căpitanul, magistrul Paganel, baronul Miinchhausen şi alţi cîţiva, mai puţin importanţi. Paganel era slab ca un cocostîrc, într-un fel de costum cadri­lat, avea şi bărbiţă ca de ţap, iar baronul era Nicolae Gărdescu, gras şi cu peruca pe cap. Era cel mai comic şi mai iubit, dar tot el făcea toate încurcăturile. Tot timpul striga cu vocea lui caraghioa­să, rîrîită: "Căpitaaaane Val-Vîhtej! Căpitaaaane Val-Vîhtej!" Mircea aştepta cu mare bucurie duminica, deşi unele emisiuni îl băgau în sperieţi. Povestea cu Yeti ţinuse cîteva duminici la rînd, şi muzica, la apariţia lui Yeti, era atît de stranie, încît băiatul trebuia să fugă din cameră la auzul ei. Yeti apărea mereu pe zăpadă, se bătea cu pumnii-n piept şi urla... Adversarul căpi­tanului era unul Mortimer, care-şi băga nasul peste tot, dar era mereu învins. O dată-l prinsese chiar pe căpitan şi-l băgase într-o cisternă cu apă, dar căpitanul respirase prin pipă şi scăpase. Nici nu terminase bine covoraşul de hîrtie lucioasă, roşie, că auzi din sufragerie: "Mirceaaaa, hai la masă!" Dar nu se grăbi să se ducă. Suflă peste covoraş, să se usuce pelicanolul mai re­pede, şi-l puse pe lada de la studio. El se sui-n pat şi-ncepu să desfacă în jurul lui cărţile de joc cu "Animale din continente". Le punea să se bată una cu alta, babirusa cu facocerul, lupul cu pungă cu iacul, aşa că bietele animale nu mai arătau prea bine. Cel mai mult îi plăcea şerpaşul, un fel de vultur mai nobil, la pi­cioare semăna cu magistrul Paganel. Pe spate, ca şi cărţile de joc de la "Păcălici", aveau tot felul de date despre animalele din poză, unde trăiesc, cu ce se hrănesc... Le ştia acum pe de rost, tot aşa cum, cînd îi cumpăraseră jocul în bucăţele cu Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, îi uimise pe ai lui cum făcea jocul şi cu piesele pe spate, numai după forma bucăţelelor. Cel mai ener­vant joc era "Piticot", fiindcă acolo depindeai de ce dădeai cu zarul. Te tot chinuiai să înaintezi cu pionul tău pe spirala nu­merotată, şi tot dădeai înapoi sau stăteai un joc cînd nimereai într-o căsuţă rea. Dar era atît de frumos colorat şi-avea peste tot imaginea piticului cu sania trasă de iepuraş...


va urma