Elena Ceausescu, confesiuni fara frontiere (6)

Violeta Nastasescu

Pe toată durata vizitei în Japonia am fost împreună cu soţia ambasadorului român, o femeie educată, cam de vârsta mea, cu care m-am înţeles foarte bine. Soţii noştri studiaseră la acelaşi liceu din Bucureşti, primul mai mare cu un an, însă după absolvire cărările lor s-au despărţit, el devenind student la o facultate economică sau de inginerie, în timp ce soţul meu a urmat dreptul. întâmplarea a făcut ca, la câţiva ani după vizita în Japonia, cei doi să se întâlnească din nou la New Delhi, unde soţul meu funcţiona în calitate de consilier al ambasadei, iar colegul său de liceu, în calitate de ambasador. Aceste detalii explică întrucâtva bunele relaţii pe care le-am avut cu soţia lui, dar nu pe de-a-ntregul. Ceea ce era important şi reprezenta cauza noastră comună în Japonia consta în necesitatea de a păstra un climat calm şi liniştit şi de a evita valuri care ar fi putut-o irita pe Elena Ceauşescu. Având în vedere nevoia de a fi punctuali când se punea problema prezenţei soţiei ambasadorului la diferitele acţiuni protocolare, precum şi circulaţia imposibilă, i-am sugerat, şi ea a fost de acord, să-şi aducă garderoba la mine în cameră, unde era loc destul, pentru a nu mai face mereu naveta de la ambasadă la palat. Am stat de asemenea mereu împreună în cele două zile petrecute la Kyoto şi Osaka, încercând să ne bucurăm de adevărata vacanţă care ni se oferise. O numesc vacanţă pentru că nu mi s-a cerut să traduc pentru Elena Ceauşescu. Inainte de plecarea din Tokyo în provincie, s-a decis ca numai unul dintre cei doi interpreţi ai preşedintelui să meargă cu delegaţia. Când şeful Protocolului, căruia ştiu sigur că i-ar fi făcut mare plăcere să mă lase în capitală, se pregătea să dispună chiar acest lucru, Elena Ceauşescu i-a tăiat-o scurt: .Violeta vine cu noi!”. Şi aşa a fost. Am aflat toate acestea de la Lili, sursa pe care mă puteam bizui, şi care mă ţinea tot timpul la curent cu evoluţiile, mai ales cele referitoare la mine.

Am călătorit cu trenul de mare viteză, care luneca atât de lin încât puteai crede că zboară.

La Kyoto am vizitat câteva din vechile monumente, inclusiv un templu secular cu bogate şi frumoase ornamente, şi câteva instituţii culturale şi de artă. Prânzul a fost servit într-un restaurant cu specific japonez. Gazdele localităţii ne-au îndemnat să ne conformăm tradiţiei naţionale şi să ne descălţăm - un obicei oarecum stânjenitor pentru noi, cei veniţi din Europa să ne aşezăm la mese joase în genunchi sau turceşte - ceea ce era încă şi mai stânjenitor şi, pe deasupra, cu totul neconfortabil - şi să folosim beţişoare. In ciuda acestor neajunsuri, toată lumea s-a distrat, mai ales că masa a fost excelentă. Atmosfera fiind foarte veselă, preşedintele şi consoarta, care în mod obişnuit nu prea erau dispuşi să se conformeze obiceiurilor exotice, s-au alăturat celorlalţi cu multă bună dispoziţie.

La Osaka cuplul prezidenţial şi întregul lor anturaj au trecut în revistă, în pas aproape alergător, câteva unităţi industriale mai ales cu profil electronic. Intr-una dintre ele, toţi membrii grupului au primit în dar câte un pacheţel cu produsele în care se specializa cu deosebire. In pacheţelul meu am găsit un calculator miniaturizat, care mie mi-ar fi fost de mare trebuinţă la liceu, când făceam exerciţii matematice. Am făcut această remarcă în prezenţa câtorva miniştri şi consilieri care au râs în mod aprobator, ei fiind în aceeaşi situaţie, dar erau prea timizi să o recunoască.

Pe durata vizitelor la Kyoto şi Osaka mi-am propus să mă ţin departe de grupul care îl însoţea pe preşedinte. Mai întâi pentru că nu era nevoie de serviciile mele, în al doilea rând, unele dintre obiective, îndeosebi cele industriale, nu prea mă interesau şi în al treilea rând, cel mai important, ştiam cu siguranţă că nu agrea intruziunile inadvertenţe. Atunci de ce să-mi fac loc cu coatele şi să nu mă ţin la o distanţă strategică, cât mai departe de grup şi de camerele de luat vederi? Am aplicat această strategie atât de strict încât, revenind la Tokio, Elena Ceauşescu a întrebat-o pe Lili: „Ce a făcut Violeta în tot acest timp?” „A fost cu dumneavoastră în tot acest timp!”, i-a răspuns Lili. „Nu i-aţi spus dumneavoastră să vină cu delegaţia?” „Aşa e, dar n-am văzut-o şi am uitat ce i-am spus.”

Vizita în Japonia se încheiase. în timp ce-mi făceam bagajul, mă tot gândeam că, fără bunăvoinţa ei faţă de mine, n-aş fi avut niciodată şansa de a vizita o ţară de poveste cum este Japonia. Şi aceasta nu ca un turist obişnuit, ci la cel mai înalt nivel, în cele mai bune condiţii cu putinţă.

In dimineaţa următoare am zburat spre Filipine, a doua etapă a turneului, şi, în ciuda distanţei relativ scurte, se părea că am pus piciorul pe solul unei cu totul alte planete.

Filipine

Când am păşit pe solul Filipinelor, primul şoc pe care l-am avut a fost frumuseţea Imeldei Marcos, frumuseţe care îţi tăia răsuflarea. îmbrăcată într-o rochie tradiţională în culori pale, temperate, cu un machiaj fără cusur, o coafură ce-i avantajaperfect faţa care aducea cu un porţelan delicat translucid, doamna Marcos îi punea în umbră pe toţi din jurul său. Stătea dreaptă, cu acel glamur şi aură ce o învăluiau, alături de preşedintele Marcos, amândoi făcând onorurile de bun venit înalţilor oaspeţi, preşedintele Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena.

De la începutul şi până la sfârşitul vizitei, cuplul român s-asimţit în Filipine şi în tovărăşia cuplului Marcos mult mai în largul lor decât oriunde în altă parte şi cu oricare alţi lideri. Presupun că această bună dispoziţie putea fi atribuită strădaniilor depuse atât de Ferdinand, cât şi de Imelda, de a rezerva oaspeţilor o primire cât se poate de călduroasă şi un program deosebit de atractiv. De asemenea, probabil şi unei anumite similitudini de stil şi metode de conducere a celor două ţări de către respectivii preşedinţi şi soţiile lor. Căci am putut sesiza că, în ciuda atmosferei de festival creată în timpul şederii în Filipine a delegaţiei române, ţara era condusă cu o mână de fier, cu mult amestec în afacerile politice din partea primei-doamne şi cu multă obedienţă umilă manifestată de colaboratorii apropiaţi. Ca de obicei în asemenea situaţii, Elena Ceauşescu urmărea cu un ochi plin de curiozitate, cu siguranţă pentru a se inspira, gesturile şi conduita doamnei Marcos, ca şi programul ei zilnic.

In timpul şederii delegaţiei la Manila, Ferdinand şi Imelda Marcos au mers cu ospitalitatea până într-acolo încât le-au oferit oaspeţilor români drept reşedinţă palatul prezidenţial. Iniţial, Ferdinand Marcos propusese ca Nicolae Ceauşescu să ocupe propria sa reşedinţă particulară, o vilă superbă situată nu departe de palat, însă oaspetele lor a declinat oferta, preferând o reşedinţă mai oficială şi mai impunătoare, aşa cum îi stă bine unui preşedinte. Când călătorea în străinătate îi plăcea să fie primit şi tratat cu cele mai înalte onoruri.

Urma să fiu cazată la un hotel din centrul oraşului cu alţi membri ai personalului, însă din nou, ţinând seama de traficul aglomerat, am solicitat să mi se asigure o cameră la palat, ca să mă pot odihni în timpul pauzelor de program şi totodată să fiu disponibilă prompt când îndatoririle ar cere-o.

Pe lângă diferitele acţiuni şi activităţi - discuţiile oficiale, recepţiile şi spectacolele de gală - la care participau cele două cupluri prezidenţiale, au mai fost prevăzute unele activităţi separate pentru Elena Ceauşescu: vizitarea oraşului şi a câtorva locuri de interes din afara Manilei, precum şi acordarea unei distincţii onorifice din partea corpului guvernatorilor Universităţii Manila. Această ultimă acţiune a reclamat participarea mea activă ca interpretă la convorbirile pe teme ştiinţifice cu un grup select de profesori, urmate de discursul rectorului, apoi al unui membru marcant al corpului profesoral, un discurs rostit de Elena Ceauşescu şi, în final, ceremonia de acordare a distincţiei cu titlul de Doctor Honoris Causa. Aici îndatoririle mele de a o seconda au fost de primă importanţă, întrucât întreaga acţiune avea să se desfăşoare pe baza traducerii mele.

Imelda Marcos s-a dovedit a fi extrem de ospitalieră cu Elena Ceauşescu. A mers până la a o acompania aproape pretutindeni unde prevedea programul, cu excepţia cazurilor când propriile sale îndatoriri o reclamau în altă parte. Dacă a făcut-o din pură bunăvoinţă sau din dorinţa de a se evidenţia pe sine este greu de spus. Cert este că, indiferent unde ne-am dus, fie în vizitele din capitală, fie în cele din provincie, totdeauna ne erau prezentate diverse instituţii - aşezăminte sau unităţi sociale - care purtau pecetea Imeldei Marcos. O fundaţie, o asociaţie, o instituţie de caritate, un aşezământ educaţional sau un cămin de bătrâni - toate se aflau sub sponsorizarea, patronajul sau protecţia soţiei preşedintelui filipinez. Am avut câteva indicii care mi-au sugerat că prima doamnă era implicată în variate activităţi legate de interese guvernamentale, întrucât uneori se scuza spunând că nu o va putea însoţi pe Elena Ceauşescu deoarece prezenţa sa era necesară la câte o şedinţă urgentă. De pildă, la un moment dat a luat-o pe Elena Ceauşescu, însoţită de o mică suită, să viziteze o fermă agricolă. Deplasarea s-a făcut cu elicopterul şi, după ce am aterizat, doamna Marcos ne-a lăsat în grija câtorva oficialităţi locale. A urcat apoi în aparatul de zbor împreună cu ministrul de finanţe. Ne-a spus că trebuia să semneze ea însăşi un contract foarte important. îmi amintesc că, în momentul în care elicopterul s-a ridicat de la sol, tot grupul de vizitatori, inclusiv Elena Ceauşescu, a fost învăluit într-un nor de praf şi fum. Am venit în ajutorul tuturor cu preţioasele mele batiste parfumate, pe care le-am distribuit nu numai ei, ci şi restului grupului, pentru a-şi şterge faţa şi mâinile. Primindu-şi batista, generalul Pacepa mi-a spus în şoaptă: „Fii binecuvântată, Violeta!”.

Oriunde şi oricând era prezentă, prima-doamnă filipineză însufleţea întreaga atmosferă, întreţinându-se plină de graţie cu înalţii săi oaspeţi, servindu-i personal cu ceai sau cafea, ori cu platouri încărcate cu tot felul de delicatese, atât locale, cât şi internaţionale.

Altădată şi-a întovărăşit oaspeţii la vizitarea unui sat model, menit să stimuleze turismul rural. înainte de plecarea cu elicopterul, un reprezentant al Protocolului m-a luat deoparte pentru a-mi spune că doamna Marcos i-a dat instrucţiuni să mi se acorde atenţie, astfel că, dacă am vreo dorinţă sau cerinţă, să-i spun şi departamentul Protocolului va fi gata să o onoreze. Am răspuns că sunt foarte încântată de atenţia pe care doamna Marcos are bunăvoinţa să mi-o acorde, însă totul este în perfectă regulă în ceea ce mă priveşte. Era imperios necesar ca acest mesaj să nu ajungă la urechile Elenei Ceauşescu - nu i-ar fi făcut plăcere că i se acorda atenţie; altcuiva decât propriei ei persoane.

Ca întotdeauna când preşedintele şi soţia călătoreau în străinătate, apărea problema, ca să nu spun dificultatea, de aurma întocmai punctele din program, aşa cum fuseseră stabilite anterior de direcţiile de Protocol ale celor două ministere de externe. In această privinţă, cuplul prezidenţial avea tot felul de toane, nu se ştia niciodată până în ultimul moment dacă ei se vor conforma prevederilor din program, dacă vor accepta sau nu îndeplinirea anumitor funcţii oficiale sau protocolare, indiferent de importanţa lor. Această situaţie era de natură să îi aducă pe bieţii şefi de Protocol pe culmea disperării, de vreme ce fiecare activitate sau deplasare, oricât de neimportantă ar fi fost, presupunea pregătiri minuţioase şi mobilizarea unui întreg contingent de forţe menite să asigure desfăşurarea fără incidente a evenimentului respectiv.

Aceeaşi situaţie s-a ivit în problema croazierei pe iahtul prezidenţial în largul coastei Manila. Preşedintele Marcos şi Imelda aşteptau ca omologii lor români să se deplaseze în port. Nicolae Ceauşescu a comunicat că nu vor să meargă în croazieră. Panicat, şeful filipinez al Protocolului a făcut o încercare disperată de a-i convinge pe români să se răzgândească şi să accepte invitaţia. Atunci Ceauşescu a spus da, pentru ca imediat după aceea să spună din nou nu, creând în acest fel o totală debusolare în rândul anturajelor ambilor preşedinţi. In cele din urmă a spus da şi toată lumea s-a îndreptat spre port.

Croaziera a fost extrem de plăcută, oceanul era liniştit, o întindere argintie de apă fără nici cel mai mic val care să-i tulbure luciul, îndreptăţindu-şi astfel întru totul denumirea de „Pacific”. Delegaţia a urcat la bordul iahtului personal al gazdelor, o navă elegantă şi confortabilă, cu spaţii generoase de cazare şi distracţii, precum şi cu dispozitive modeme. Imelda Marcos, mai frumoasă şi mai bine îmbrăcată ca oricând, a fost la înălţime în calitate de gazdă, întreţinându-şi oaspeţii, servindu-i cu răcoritoare şi aperitive şi prezentându-le un spectacol. S-a aşezat la pian şi a executat, acompaniindu-se cu vocea, câteva cântece melodioase, printre care unul care-i plăcea cel mai mult, Strangers in the Night. Apoi a mobilizat toţi membrii propriului anturaj - miniştri, ofiţeri etc. - , formând cu ei un cor care a cântat pentru oaspeţii români. Odată reprezentaţia părţii filipineze încheiată, a venit rândul ca, la îndemnul Imeldei, partea română să se producă în acelaşi fel. Aici românii s-au aflat în încurcătură, neştiind ce cântec ar fi potrivit pentru cor. Nicolae Ceauşescu s-a uitat în toate părţile pentru a găsi pe cineva în stare să scoată grupul român cu faţa curată, până când privirile i-au căzut pe mine. „Violeta, cântă ceva!”. Am răspuns că nu aş putea fi la înălţimea sarcinii. S-a sugerat atunci că poate ministrul de externe ar fi un concurent mai nimerit. Spre distracţia tuturor, a atacat câteva note ale unui cântec indescifrabil, cu o voce de bariton răguşit, după care s-a lăsat păgubaş. Am venit cu sugestia ca toată lumea să cânte un cântec pe care oricine trebuie să-l fi învăţat la şcoală în copilărie, nostalgic şi melodios: A ruginit frunza din vii. S-a format de îndată corul românesc, care a început să cânte cu ardoare, inclusiv preşedintele, urmat de miniştri şi consilieri, ca şi de ofiţerii de pază. Reprezentaţia s-a dovedit un mare succes, iar auditoriul încântat a aplaudat zgomotos.

Una din seri a fost rezervată pentru un dineu oferit oaspeţilor de Ferdinand şi Imelda Marcos la locuinţa lor situată nu departe de Malakaian, reşedinţa oficială. Cercul de participanţi a fost întrucâtva restricţionat la principalii actori şi interpreţi, membrii mai importanţi ai delegaţiei române şi câţiva membri ai cabinetului lui Marcos. Imelda a dat instrucţiuni clare ca eu să fiu aşezată în rând cu ea şi Elena Ceauşescu, ceea ce constituia o încălcare a practicii înrădăcinate a Protocolului părţii române de a plasa interpreţii în spatele, şi nu alături de interlocutorii pentru care traduceau.

In timpul dineului, doamna Marcos s-a referit la locuinţa particulară în care avea loc dineul, numind-o „căminul” moştenit de la părinţii săi, lăsându-i astfel pe oaspeţi să înţeleagă că provenea dintr-o familie cu mijloace materiale considerabile. Această declaraţie venea în contradicţie cu afirmaţiile unor prime-doamne din Asia şi de pe alte continente, ale căror versiuni erau în direcţia opusă. In contextul dat, doamna Marcos i-a spus Elenei Ceauşescu să considere vila propria ei locuinţă, oricând ar fi dorit să revină în Filipine avea să fie întotdeauna binevenită să locuiască acolo oricât de mult timp. Această invitaţie a impresionat-o mult pe Elena Ceauşescu, văzând-o ca pe o marcă de consideraţie şi ospitalitate faţă de ea.

Aceeaşi atitudine prevenitoare a predominat şi la Universitatea din Manila, unde Elena Ceauşescu a primit diploma prin care era declarată Doctor Honoris Causa a acelei Alma Mater. Aşa cum am mai menţionat, ritualul a fost potrivit tipicului obişnuit: o discuţie cu rectorul şi cu membrii de vază ai corpului profesoral, alocuţiuni şi discursuri rostite atât de gazde, cât şi de oaspeţi, în prezenţa profesorilor universitari şi a studenţilor, şi, în final, decernarea titlului. Toate acestea prin intermediul traducerii, ceea ce nu a fost o misiune uşoară. Faptul remarcabil a fost că doamna Marcos a ţinut să onoreze evenimentul cu propria sa prezenţă în tot cursul ceremoniei. Ambele doamne au fost invitate să îmbrace roba şi boneta ceremonială de culoare neagră, iar, din curtoazie, cunoscând statutul meu de profesoară universitară, rectorul a sugerat să le port şi eu. Am declinat politicos oferta, gândind că o asemenea postură ar fi fost nepotrivită şi de natură să o irite pe Elena Ceauşescu, poate şi pe Imelda Marcos.


va urma