Albert Camus
Au putut fi îngrămădite în ambulanţă trupuri din ce în ce mai numeroase. Şi cei câţiva trecători întârziaţi care, împotriva oricărei reguli, se mai aflau prin cartierele mărginaşe după oprirea circulaţiei (sau cei pe care munca lor îi aducea acolo) întâlneau uneori lungi ambulanţe albe care goneau cu toată viteza, făcând să răsune cu sirenele lor leşinate străzile goale ale nopţii. În grabă, trupurile erau aruncate în gropi. Nici nu se rostogoleau bine că lopeţile de var se şi sfărâmau pe feţele lor, iar pământul îi acoperea într-un fel anonim în gropi săpate din ce în ce mai adânc.
Ceva mai târziu, totuşi, administraţia s-a văzut obligată să caute loc în altă parte şi să mai lărgească spaţiul. O hotărâre a prefecturii i-a expropriat pe cei care ocupau unele locuri de veci şi resturile exhumate au luat drumul spre crematoriu. Curând a fost nevoie să fie incineraţi chiar morţii de ciumă. Dar a fost folosit vechiul cuptor de incinerare care se afla la răsăritul oraşului, în afara porţilor. Pichetul de pază a fost mutat ceva mai departe şi un funcţionar al primăriei a uşurat mult sarcina autorităţilor cu sfatul lui de a se folosi tramvaiele care, altă dată, deserveau cornişa maritimă şi care stăteau acum neîntrebuinţate. În acest scop s-au amenajat vagoanele cu motor şi remorcile, scoţându-se din ele scaunele, iar şinele au fost întoarse în dreptul cuptorului, care astfel a devenit cap de linie.
Şi în tot timpul acestui sfârşit de vară ca şi în timpul ploilor de toamnă, puteai să vezi de-a lungul cornişei, în toiul nopţii, convoaie stranii de tramvaie fără călători, hurducându-se deasupra mării. Locuitorii au sfârşit prin a afla despre ce era vorba. Şi, în ciuda patrulelor care interziceau accesul cornişei, grupuri de oameni reuşeau destul de des să se strecoare pe stâncile care se înălţau deasupra mării şi să arunce flori la trecerea tramvaielor. Şi se auzeau atunci vehicule zdrăngănind în noaptea de vară, cu încărcătura lor de flori şi de morţi.
Către dimineaţă, în orice caz în primele zile, un abur gros şi greţos plutea asupra cartierelor răsăritene ale oraşului. După părerea tuturor medicilor, aceste duhori, deşi neplăcute, nu puteau dăuna nimănui. Dar locuitorii din aceste cartiere au ameninţat să le părăsească de îndată, fiind încredinţaţi că astfel ciuma se va abate peste ei din înaltul cerului, încât autorităţile au fost obligate să îndepărteze fumul printr-un sistem de ţevi complicat şi locuitorii s-au potolit. Numai în zilele cu vânt puternic, un vag miros venit dinspre răsărit le amintea că trăiesc într-o nouă ordine şi că flăcările ciumei îşi mistuiau în fiecare seară tributul.
Acestea au fost urmările extreme ale epidemiei. Dar, din fericire, ea nu s-a mai extins ulterior, fiindcă se poate imagina că în acest caz ingeniozitatea funcţionarilor noştri, dispoziţiile prefecturii şi chiar capacitatea de absorbţie a cuptorului ar fi fost depăşite. Rieux ştia că fuseseră prevăzute atunci soluţii disperate, ca de pildă zvârlirea cadavrelor în mare, şi îşi închipuia lesne spuma lor monstruoasă pe apa albastră, el ştia de asemenea că dacă statisticile ar fi continuat să urce, orice organizare, oricât de excelentă ar fi fost, n-ar fi rezistat, că oamenii ar fi ajuns să moară grămadă şi să putrezească pe străzi, în ciuda prefecturii, şi că oraşul ar fi avut parte, în pieţele publice, de scene în care muribunzi s-ar fi agăţat de cei vii cu un amestec de ură şi de speranţă stupidă.
Acesta era, în orice caz, genul de evidenţă sau temeri care menţineau în cetăţenii noştri sentimentul exilului şi al despărţirii. În această privinţă, naratorul ştie foarte bine cât de regretabil este faptul că nu poate reda aci nimic care să fie spectaculos, ca de pildă vreun model sau vreo acţiune strălucită, asemănătoare celor pe care le găseşti în povestirile vechi, dar nimic nu e mai spectaculos decât un flagel şi, prin însăşi durata lor, marile nenorociri sunt monotone. În amintirea celor care le-au trăit, îngrozitoarele zile de ciumă nu apar ca nişte mari flăcări somptuoase şi pline de cruzime, ci mai ales asemenea unui interminabil mers târşit care striveşte totul în calea lui.
Nu, ciuma nu avea nici o legătură cu imaginile exaltate care îl urmăriseră pe doctorul Rieux la începutul epidemiei. Ea era mai întâi o administraţie prudentă şi impecabilă, funcţionând bine. Şi de aceea, în paranteză fie spus, pentru a nu trăda nimic şi mai ales pentru a nu se trăda pe sine, naratorul a tins spre obiectivitate. El n-a vrut să modifice aproape nimic prin mijloacele artei, afară doar de ceea ce e neapărat necesar unei relatări cât de cât coerente. Şi însăşi obiectivitatea este aceea care îi porunceşte acum să spună că, dacă marea suferinţă a acelei perioade, cea mai generală şi cea mai adâncă, era despărţirea, dacă într-adevăr este absolut necesar s-o descrie din nou în acest stadiu al ciumei, nu este mai puţin adevărat că însăşi această suferinţă îşi pierdea atunci din patetismul ei.
Concetăţenii noştri, cel puţin aceia dintre ei care suferiseră mai mult din pricina acestei despărţiri, se obişnuiau ei oare cu situaţia ? N-ar fi cu totul exact dacă am afirma acest lucru. Mai potrivit ar fi să spunem că sufereau atât fizic cât şi moral de o senzaţie de dematerializare. La începutul ciumei, îşi aminteau foarte bine fiinţa pe care o pierduseră şi o regretau. Dar dacă îşi aminteau limpede chipul iubit, râsul acestuia, cutare zi despre care îşi dădeau seama prea târziu că fusese o zi fericită, cu greu îşi puteau închipui ce făcea celălalt la o asemenea depărtare în clipa chiar în care îl evocau. Pe scurt, aveau în acel moment memorie, dar insuficientă imaginaţie. În cel de-al doilea stadiu al ciumei îşi pierduseră şi memoria. Nu că ar fi uitat cum arăta acel chip dar, ceea ce e acelaşi lucru, acest chip îşi pierduse consistenţa, nu-l mai zăreau în ei înşişi. Şi in timp ce, în primele săptămâni, aveau tendinţa să se plângă că în dragostea lor nu mai întâlneau decât umbre, îşi dăduseră mai târziu seama că aceste umbre puteau deveni mai inconsistente, pierzând şi cele mai neînsemnate culori pe care amintirea le-o păstra. La capătul acestui lung drum de despărţire, ei nu-şi mai reprezentau această intimitate care fusese a lor, nici cum putuse trăi lângă ei o fiinţă pe care în orice clipă o puteau atinge cu mâna.
Din acest punct de vedere, ei intraseră în însăşi ordinea ciumei, cu atât mai eficace cu cât era mai mediocră. Nimeni, la noi, nu mai avea sentimente mari. Dar toată lumea trecea prin sentimente monotone. "E timpul ca asta să se sfârşească", spuneau concetăţenii noştri, pentru că într-o perioadă de epidemie este normal să doreşti sfârşitul suferinţelor colective şi pentru că, într-adevăr, doreau ca să ia sfârşit. Dar toate acestea erau spuse fără pasiunea sau sentimentul acru de la început, ci numai cu cele câteva argumente care ne rămâneau clare în minte şi care erau bicisnice. După marele avânt sălbatic al primelor săptămâni urmase o descurajare pe care ar fi fost greşit s-o iei drept resemnare, dar care nu era mai puţin un fel de consimţământ provizoriu.
Concetăţenii noştri se domoliseră, se adaptaseră, cum s-ar zice, pentru că nu aveau altceva de făcut. Le mai rămânea, fireşte, atitudinea de nefericire şi suferinţă, dar nu-i mai resimţeau ascuţişul. De altfel, doctorul Rieux, de pildă, considera că tocmai în asta consta nenorocirea şi că obişnuinţa disperării este mai rea decât disperarea însăşi. Înainte, cei despărţiţi nu erau cu adevărat nefericiţi, exista în suferinţa lor o lumină care acum se stinsese. În prezent îi vedeai la colţuri de străzi, prin cafenele sau pe la prieteni, placizi şi distraţi, şi privirea lor era atât de plictisită încât, datorită lor, întregul oraş semăna cu o sală de aşteptare. Cei care aveau o meserie o practicau în ritmul ciumei, meticulos şi fără strălucire. Toată lumea era modestă. Pentru prima oară, cei despărţiţi nu se mai simţeau stingheriţi să vorbească despre cel care era plecat, să folosească limbajul tuturor, să-şi cerceteze despărţirea sub acelaşi unghi ca şi statisticile epidemiei. Dacă, până atunci, îşi sustrăseseră cu îndârjire suferinţa lor din nefericirea colectivă, ei acceptau acum să le amestece. Fără memorie şi fără speranţă, se instalau în prezent, într-adevăr, totul devenea pentru ei prezent. Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii şi chiar a prieteniei. Căci iubirea cere puţin viitor, iar pentru noi nu mai existau decât clipe.
Bineînţeles, nimic din toate acestea nu era absolut. Pentru că, dacă este adevărat că toţi cei despărţiţi ajunseseră în această stare, este drept să adăugăm că nu ajunseseră toţi în acelaşi timp si de asemenea că, o dată fixaţi în această nouă atitudine, străfulgerări, întoarceri, lucidităţi bruşte îi readuceau pe cei loviţi la o sensibilitate mai proaspăta şi mai dureroasă. Erau necesare pentru asta acele momente de uitare în care făureau câte un plan care presupunea că flagelul a luat sfârşit. Era necesar să fi resimţit deodată, şi ca efect al vreunui dar ceresc, muşcătura unei gelozii fără obiect. Altora li se întâmpla să aibă reînvieri bruşte, ieşeau din toropeala lor în anumite zile ale săptămânii, fireşte duminica şi sâmbăta după-amiază, deoarece aceste zile erau consacrate unor anumite rituri pe vremea când cel plecat era acasă. Sau îi apuca un fel de melancolie, către sfârşitul zilei, care le dădea avertismentul, de altfel nu întotdeauna confirmat, că memoria avea să le revină. Acest ceas al serii, care pentru credincioşi era cel al examenului de conştiinţă, acest ceas este greu pentru prizonier sau pentru exilat, care nu are de examinat decât vidul. Îi ţinea un moment suspendaţi, după care recădeau în sfârşeală, se închideau în ciumă.
Cititorul a şi înţeles, desigur, că asta însemna a renunţa la ceea ce aveau ei mai personal. Dacă în primele perioade ale ciumei, aceşti oameni erau surprinşi de multitudinea de nimicuri care contau mult pentru ei, fără să aibă vreo realitate pentru ceilalţi, şi trăindu-şi astfel experienţa lor personală, acum, dimpotrivă, nu se mai interesau decât de ceea ce îi interesa pe ceilalţi, nu mai aveau decât idei generale şi însăşi iubirea căpătase pentru ei chipul cel mai abstract. Erau în asemenea măsură pradă ciumei, încât li se întâmpla uneori să nu mai spere decât în somnul ei şi să se trezească gândind : "Să mi se umfle ganglionii şi să se termine o dată !" Dar în realitate ei dormeau de mult şi toată această perioadă nu a fost decât un somn lung. Oraşul era populat de somnambuli treji care nu scăpau într-adevăr destinului lor decât rareori, când noaptea, rana lor, aparent închisă, se redeschidea fără veste. Şi, treziţi brusc, ei îşi pipăiau atunci, cu un fel de plăcere, marginile zgândărite ale rănii, regăsind într-o străfulgerare suferinţa lor împrospătată deodată şi, împreună cu ea, chipul răvăşit al iubirii lor. Dimineaţa reveneau la flagel, adică la rutină.
Dar cu cine, se va spune, semănau aceşti despărţiţi ? Ei bine, simplu, nu semănau cu nimic. Sau, dacă preferaţi, semănau cu toată lumea, aveau o înfăţişare cu totul generală, împărtăşeau placiditatea şi agitaţia puerilă a cetăţii. Pierdeau aparenţele simţului critic, dobândind în acelaşi timp aparenţele stăpânirii de sine. Puteai să-i vezi, de pildă, pe cei mai inteligenţi dintre ei făcându-se a căuta ca toată lumea în ziare, sau în emisiunile de radio, motive să creadă într-un sfârşit rapid al ciumei, şi concepând, aparent, speranţe himerice sau resimţind temeri neîntemeiate la citirea unor consideraţii pe care un ziarist le scrisese cam la întâmplare, căscând de plictiseală. În rest, consumau bere sau îşi îngrijeau bolnavii, leneveau sau se istoveau, clasau fişe sau ascultau discuri, fără a se deosebi în vreun fel unii de alţii. Cu alte cuvinte, ei nu mai alegeau nimic. Ciuma suprimase judecăţile de valoare. Şi asta se vedea după felul în care nimeni nu se mai ocupa de calitatea hainelor sau a alimentelor pe care le cumpărau. Totul era acceptat în bloc.
Putem spune in încheiere că despărţiţii nu mai aveau acel privilegiu ciudat care îi ocrotise la început. Pierduseră egoismul iubirii şi folosul pe care-l trăgeau din el. Cel puţin, acum, situaţia era clară, flagelul privea pe toată lumea. Noi toţi, în mijlocul detunăturilor care se auzeau la porţile oraşului, a ştampilelor care ne pecetluiau viaţa sau decesul, în mijlocul incendiilor şi al fişelor, al teroarei şi al formalităţilor, sortiţi unei morţi infame, dar trecute într-un registru, printre valurile de fum înspăimântătoare şi clopoţelul liniştit al ambulanţelor, ne hrăneam cu aceeaşi pâine de exil, aşteptând fără să ştim aceeaşi revedere şi aceeaşi pace răscolitoare. Iubirea noastră fără îndoială era mereu prezentă, dar era pur şi simplu inutilizabilă, grea de dus, inertă în noi, sterilă ca şi crima sau condamnarea. Nu mai era decât o răbdare lipsită de viitor şi o aşteptare încăpăţînată. Şi din acest punct de vedere, atitudinea unora dintre concetăţenii noştri te făcea să te gândeşti la acele lungi cozi din cele patru colţuri ale oraşului în faţa prăvăliilor cu alimente. Era aceeaşi resemnare şi aceeaşi răbdare trudnică, fără limite şi în acelaşi timp şi fără iluzii. In ceea ce priveşte despărţirea, ar trebui numai înălţat acest sentiment la o scară de o mie de ori mai mare, căci era vorba atunci de o altă foame şi care putea să devoreze totul.
În orice caz, presupunând că ai vrea să ai o idee exactă a stării de spirit în care se găseau cei despărţiţi din oraşul nostru, ar trebui evocate din nou acele eterne seri aurite şi încărcate de pulbere care cădeau peste cetatea fără arbori, în timp ce bărbaţi şi femei se revărsau pe toate străzile. Căci, lucru straniu, ceea ce urca atunci spre terasele încă însorite, în lipsa zgomotelor de vehicule şi de maşini care constituie de obicei tot specificul sonor al oraşelor, nu era decât o enormă rumoare surdă de paşi şi de voci înăbuşite, dureroasa alunecare a miilor de tălpi, ritmată de şuieratul flagelului sub cerul apăsător, în sfârşit un târşâit de picioare interminabil şi înăbuşitor care umplea încetul cu încetul tot oraşul şi care, seară de seară, dădea încăpăţânării oarbe, care în inimile noastre ţinea loc de dragoste, glasul ei cel mai adevărat şi mai posomorit.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu