Ei sunt aici (14)

Timothy Good

Din punct de vedere tehnologic era pur şi simplu imposibil de construit ceea ce aveam noi în mână atunci, şi personal mă îndoiesc că s-ar putea construi şi în ziua de azi aşa ceva. Am încercat să-l tăiem, dar nici nu l-am zgâriat măcar cu uneltele manuale de care dispuneam: fierăstrău, burghiu, ciocan, daltă. N-a mers. Am încercat apoi cu aparatul de sudură cu oxiacetilenă, dar imediat ce îndepărtam flama de metal puteai pune mâna pe el fără probleme. Am facut acest lucru de câteva ori. Surplusul de oxigen adăugat la tăiere n-a produs nici o modificare - nimeni nu s-ar fi aşteptat să nu putem obţine temperatura necesară procesului de oxidare.

Dc data aceasta am devenit chiar curioşi, puţin spus curioşi, şi l-am examinat şi mai atent. Vă rog să notaţi că în acel moment, în care ne confruntam cu această necunoscută, eram convinşi că ancheta va oferi o explicaţie.

Se vedea cu ochiul liber, dar şi instrumentele de măsură ne-au confirmat, că obiectul era o sferă perfectă. Nici o zgârietură sau protuberanţă cât de mică. Părea făcută dintr-o singură bucată. Nu se vedeau îmbinări, urme de sudură, fie ele şi foarte bine lustruite. Nu avea racorduri pentru conducte, nu avea nici un semn de comunicare cu exteriorul. Nu s-au înregistrat radiaţii - detectorul Geiger arăta zero - nici măcar de fundal, deşi ulterior ni s-a spus că era un instrument defect şi că nivelul radiaţiilor din jur era normal. Să fie doar o dezinformare?

Ajunşi în această fază am cerut ajutor mai sus, nu ştiu cine, un inginer s-a ocupat de asta. Am aflat apoi că obiectul a fost luat dc cei de la unitatea de pază a perimetrului de testare împreună cu americanul de care am pomenit mai devreme.

După câteva săptămâni l-am întrebat pc inginer ce se întâmplase cu obiectul. Mi-a spus că americanii au pretins că era o bucată din deşeurile lor spaţiale şi că a fost trimisă de aceştia în State - la Wright-Patterson AFB. După câţiva ani m-am întâlnit din întâmplare cu unul din ceilalţi martori care văzuseră obiectul şi care, spre deosebire dc mine, mai lucra încă la Woomera. L-am întrebat ce se mai întâmplase. Mi-a spus că, din punctul lui de vedere, nu existase nici un obiect acolo şi m-a sfătuit (cu alte cuvinte avertizat, nu ameninţat) să adopt aceeaşi poziţie dacă voi fi vreodată întrebat."

Descoperirea sferei a fost relatată pe scurt în Adelaide Advertiser, iar după câteva luni acelaşi ziar menţiona găsirea unui obiect similar în South Australia, îşi aminteşte martorul, deşi nu ţine minte exact data. In anii ’60 se pare că a mai fost descoperită o sferă în South-West Queensland, despre care s-a scris în Brisbane Courier-Mail. Din câte îşi aminteşte, ultima descoperire nu a fost legată de celelalte două.

Martorul a abandonat industria electronică şi a intrat în poliţie, ajungând la gradul de inspector. A lucrat în serviciul de pază al guvernatorului general până când s-a pensionat în 1982, în urma unei răni. „Subliniez că pregătirea mea pentru paza unor persoane foarte importante şi antrenamentul de luptă antiteroristă arată că sunt un bun observator şi stabil din punct dc vedere emoţional“, a adăugat el.

„Poate e o prostie, dar cred că ceea ce am văzut noi atunci timp de câteva zile nu era doar un deşeu spaţial şi nici măcar ceva lăsat în urmă de un OZN, ci poate chiar o formă de OZN...“

PINE GAP

Aflată la douăsprezece mile depărtare de Alice Springs, Northern Territory, în Australia, Pine Gap este o bază secretă de comunicaţii a National Security Agency (NSA). „Joint Defence Space Research Facility“, proiect sponsorizat atât de SUA cât şi de Australia, foloseşte, în mod evident, baza Pine Gap în principal ca legătură la sol cu sateliţii geosincroni SIGINI (Signals Intelligence).

Circulă zvonuri potrivit cărora NSA, care are o lungă istorie în implicarea, în urmărirea fenomenului OZN şi care deţine multe documente asupra subiectului, catalogate mai mult decât strict secrete, urmăreşte de asemenea şi comunicaţiile între OZN-uri, după cum vom afla mai târziu. Interesant este că în zona Pine Gap au fost făcute destule observaţii OZN. In decembrie 1989, de exemplu, cercetătorul american John Lear a primit o scrisoare de la un profesor universitar din Australia, în care se afirma că trei martori, care se întorceau de la o vânătoare nocturnă la 4.30 dimineaţa, au văzut o uşă camuflată a bazei deschisă. Pe acolo s-a ridicat un disc circular, mctalic, care a dispărut fără zgomot cu mare viteză în zbor.

„Cei trei martori sunt de încrcdere“, relata profesorul, „deşi e de înţeles că sunt destul dc reţinuţi în povestirea celor văzute. Incerc să aranjez un test cu detectorul de minciuni, precum şi să obţin de la ei o declaraţie sub prestare de jurământ... Imensitatea ţinutului nelocuit de aici este ideală pentru activitatea OZN. De fapt în acest stat pleacă şi vin mai multe OZN-uri, cred, decât oriunde în altă parte în Australia."

Am luat ulterior legătura cu profesorul şi mi-a garantat din nou pentru onestitatea martorilor.

Dintr-o altă sursă dc încredere, un prieten care afirmă că a stabilit contactul cu un grup de extraterestri în Anglia, în perioada 1963-1964, am aflat că încă de atunci fusese luată legătura cu un număr de oameni de ştiinţă din întreaga lume şi că se construiseră baze în câteva ţări, printre care şi Australia. Scopul acestei legături nu a fost dezvăluit şi nici localizarea precisă a bazelor, dar descrierea uşii camuflate şi a OZN-ului de la Pine Gap sugerează posibilitatea ca o astfel de bază să se afle sau să se fi aflat localizată acolo.

Să ne îndreptăm acum atenţia către diversele încercări ale Statelor Unite de a induce în eroare opinia publică în privinţa acestui subiect controversat şi complex. Operaţiunea de dezinformare s-a desfăşurat în perioada 1973-1988. Dezvăluirile incredibile care urmează sunt evident înecate în informaţii false, dar conţin, se pare, o mare cantitate de adevăr, după cum vom vedea.

Proiectul Aquarius

Spre sfârşitul anului 1972, producătorii de film Robert Emenegger şi Allan Sandler aveau în vedere câteva subiecte pentru realizarea unui film documentar despre programele legate de apărare, când au fost abordaţi de nişte ofiţeri de la US Air Force. Aceştia i-au întrebat dacă ar fi interesaţi să facă un documentar despre un proiect secret al guvernului. Cei doi producători au fost surprinşi să afle că materialul respectiv se referea la OZN-uri. Problema părea să fi fost rezolvată prin închiderea proiectului Blue Book, în 1969.

Exprimându-şi înteresul deosebit pentru caz, Emenegger şi Sandler'ău fost invitaţi ia Pentagon, unde s-au întâlnit cu câteva persoane ce deţineau ranguri înalte în Air Force, printre care colonelul William Coleman şi colonelul George Weinbrenner, implicaţi amândoi în ancheta Blue Book. Producătorilor li s-a spus că Air Force era gata să furnizeze toate informaţiile despre subiect.

Spre marea lor mirare, celor doi li s-au arătat fotografii şi un film, nu numai cu OZN-uri ci şi cu fiinţe extraterestre, cu pielea cenuşie - vii şi moarte. Bob Emenegger mi-a spus că a văzut un film de 16 mm în care sc vedea un extraterestru în compania unui ofiţer Air Force. Fiinţa supravieţuise unui accident petrecut în 1949 şi a fost ulterior păstrată într-un „loc sigur“, într-o casă din Los Alamos, New Mexico, până la moartea sa, survenită în 1952 din cauze necunoscute.

La începutul anului 1973 Emenegger şi Sandler au fost invitaţi la Norton AFB, San Bernardino, California, unde s-au întâlnit cu comandantul de atunci al Air Force Office of Special Investigations (AFOSI) şi cu Paul Shartle, fostul şef al pazei şi responsabil al programului audiovizual de la Norton. La această întâlnire li s-a dezvăluit că în aprilie 1964 (sau, după cum mi-a spus Emenegger, în mai 1971), a aterizat la Holloman, Alamogordo, New Mexico, o navă spaţială, conform unui aranjament anterior. Se pare că din navă au ieşit fiinţe extraterestre care au comunicat cu o echipă dc savanţi şi ofiţeri de armată. Toate acestea au fost filmate. Celor doi producători li s-a promis peliculă de peste 250 m (800 de picioare) pentru a fi introdusă în documentarul lor, precum şi alte câteva mii de metri de material suplimentar.

Emenegger i-a spus cel puţin unuia dintre cei care au anchetat ulterior cazul că obţinuse permisiunea de a lua acasă o parte din materialul filmat, dar faţă de mine a negat acest lucru, într-una din multele noastre conversaţii la Los Angeles. In orice caz, permisiunea de a folosi filmul i-a fost retrasă ulterior de către colonelul Coleman. I s-a explicat că momentul nu era adecvat din punct dc vedere politic, din cauza scandalului Watergate. A primit totuşi aprobarea de a începe documentarul - UFO: Inceputul - cu condiţia ca întâmplarea de la Holloman să fie prezentată doar ca un caz ipotetic.

In cartea lui Emenegger, UFOs Past, Present & Fitture, apărută în 1974, incidentul Holloman este descris astfel:
în jur de 5:30 dimineaţa, la o dată nespecificată, în camera de control de la Holloman AFB a sunat telefonul şi „sergentul Mann“ a fost informat că de bază se apropiau câteva aparate neidentificatc. Pe ecranul radarului apăruseră câteva „ţinte“. „Repet“, a anunţat operatorul radar. „Se apropie obiecte neidentificate - coordonată 49 - 34 grade sud-est, urmând o traiectorie dezordonată."
Operatorul din turnul de control încerca sa ia legătura prin radio cu aparatele necunoscute. „Aici turnul de control al Holloman Air Force Base. Precizaţi-vă identitatea. Aţi violat spaţiul aerian al unei baze militare. Vă avertizăm... Care este numărul dv. de înregistrare? Vă aflaţi într-un coridor aerian militar interzis."
Nu s-a primit nici un răspuns. Comandantul bazei, „colonel Horner" a dat ordin de activare a alarmei „roşii" şi s-au făcut verificări la Wright - Patterson AFB şi la Edwards AFB, încercând să afle dacă experimentau cumva aparate de zbor în apropiere. Două avioane de intercepţie au fost trimise să ia în primire intruşii şi să-i escorteze în afara zonei.
Din întâmplare, doi operatori de film din echipa foto a bazei, un sergent din departamentul tehnic şi un sergent de stat major, se aflau într-un elicopter al trupelor aeropurtate şi au realizat un film în care apar trei obiecte stranii apropiindu-se de Holloman. Unul din acestc obiecte s-a desprins de celelalte şi a început să coboare. O altă echipă de operatori, folosind aparate de filmat de mare viteză, care fuseseră pregătite să înregistreze un test de lansare; au tras aproximativ 200 metri (600 de picioare) de peliculă de 16 mm, cu nava ce se apropia la aterizare.
Obiectul (care semăna cu o „cadă de baie" în filmul original, după cum mi-a spus Emenegger) a plutit cam zece minute deasupra solului, „legănându-se" ca o barcă la ancoră preţ de un minut, după care a aterizat pe trei picioare extensibile. In acest moment a apărut comandantul bazei însoţit de alţi doi ofiţeri de aviaţie, precum şi câţiva oameni de ştiinţă din cadrul Air Force.
Un panou de pe laterala navei s-a deschis prin glisare şi prin acea deschidere au păşit afară trei „bărbaţi" îmbrăcaţi în combinezoane ca de paraşutist, descrişi ca fiind „scunzi în comparaţie cu standardele noastre, cu un ten gri-albăstrui, neobişnuit, şi cu ochii foarte depărtaţi unul de altul. Un nas foarte proeminent..." (Discutând cu Linda Howe, Emenegger şi-a amintit că cei trei extraterestri aveau 5 picioare 2 inch, (circa 1,55 m) înălţime, iar ochii aveau' pupilele verticale ca ai pisicilor.) Purtau căşti din ceva ce semăna cu nişte „şiruri de sfoară împletită".
Comandantul, împreună cu doi oameni de ştiinţă, au avansat către ei şi s-au adresat vizitatorilor, care păreau să folosească un fel de dispozitiv de traducere. Grupul s-a retras apoi într-un birou din incinta zonei King 1, după care a fost condus în zona de vest a bazei, la capătul aleii Mars Street, clădirea No. 930.3

Scenariul Holloman, descris atât în carte cât şi în documentarul realizat, este bineînţeles o remodelare a faptelor „reale", prin omiterea sau denaturarea unor amănunte aparent veridice. Dar cum stăm cu filmul real de la Holloman? Există tentaţia de a-1 respinge pe motiv că e doar o înscenare, fie pentru pregătirea terenului pentru o informare oficială, fie ca făcând parte dintr-un program guvernamental de inducere în eroare a opiniei publice. Şi totuşi există probe că filmul ar putea fi un „lucru real".

CONFIRMĂRI?

„Ceea ce am văzut şi auzit eu a fost suficient pentru a mă convinge că fenomenul OZN este real - foarte real“ comenta Bob Emenegger în documentarul său din 1988, UFO- Cover-Up? Live, convingere pe care mi-a împărtăşit-o ulterior şi mie. In acelaşi documentar, Paul Shartle sublinia de asemenea că filmul părea să fie autentic:
Am văzut o peliculă în care apăreau trei nave discoidale. Una dintre ele a aterizat iar celelalte două s-au îndepărtat... Prima părea să aibă necazuri deoarece s-a legănat continuu până a atins solul. O uşă glisantă s-a deschis, a fost coborâtă o rampă pe care au păşit trei extraterestri... Aveau dimensiuni umane. Culoarea tenului era ciudată, cenuşie, iar nasul era proeminent. Purtau salopete de paraşutist, nişte căşti subţiri, ce păreau să fie dispozitive de comunicare, iar în mâini aveau aparate de traducere, după cum mi s-a spus. Comandantul bazei Holloman împreună cu alţi ofiţeri din Air Force au ieşit în întâmpinarea lor...

„Mi s-a spus că era o peliculă cumpărată de Air Force pentru realizarea unui film de instruire", continua Shartle. „Era prea real... Dacă ar fi fost un film trucat, de ce nu exista o copie a acestuia? Datoria mea este să păstrez înregistrări clare ale tuturor materialelor audiovizuale cumpărate..."

Căutând material pentru un proiect documentar despre OZN-uri, Linda Howe a vizitat în aprilie 1983 Kirtland AFB din Albuquerque, unde a stat de vorbă cu Richard C. Doty, agent de contrainformaţii de la Air Force Office of Special Investigations. Dosarul lui Doty (la care am avut acces mulţumită Victoriei Lacas) din arhiva militară nu spune nimic despre activitatea acoperită de spionaj a acestuia, din motive evidente şi este foarte probabil să conţină informaţii false (se sugerează chiar că nici Doty nu este numele său real). S-a pensionat din cadrul Air Force cu gradul de sergent major în 1988, dar a fost menţinut în contingentul de rezervişti pentru încă zece ani.

Linda a rămas uimită când Doty i-a confirmat incidentul Holloman, petrecut la 25 aprilie 1964, nu în mai 1971, a insistat el; douăsprezece ore după vestita aterizare de la Socorro, New Mexico, a OZN-ului, la care a fost martor ajutorul de şerif Lonnie Zamora.

Aterizarea de la Socorro a fost o eroare, pretindea Doty, explicând că se stabilise deja contactul, dar fie extratereştrii, fie personalul din armata noastră s-au înşelat asupra momentului şi a coordonatelor. „Am făcut corecţia - şi aceştia au aterizat unde trebuia, la Holloman, dimineaţa următoare la ora 6“, spunea Doty. Pregătiţi astfel pentru eveniment, operatorii au filmat cu ajutorul a cinci camere, câteva dintre ele aflate în elicoptere. Din cele trei OZN-uri a aterizat numai unul în timp cc celelalte două au rămas în aer, pentru protecţie se pare. Guvernul Statelor Unite a returnat cu această ocazie câteva cadavre extraterestre, conservatc, iar extraterestrii au dat „ceva“ în schimb, i-a spus Doty Lindei.

„Trebuia să mi se dea filmul pentru a-1 include în documentarul meu [Home Box Office], având sprijinul unei confirmări guvernamentale oficiale", îşi aminteşte Linda, „Doty a spus că mă va căuta la telefon, folosind numele dc cod Falcon [Şoimul], Telefonul său ar fi fost urmat de altele, inclusiv dc la o persoană Tom. Urmau să se facă aranjamente astfel încât să pot viziona întregul material filmat pe coasta de est."

Cum timpul trecea, Linda a început să se îngrijoreze. Doty a telefonat să spună că permisiunea de a vedea filmul de la baza Holloway fusese amânată din „motive “ politice, dar că a primit aprobarea pentru Linda de a lua un interviu unui colonel care, după spusele lui Doty, era de acord să vorbească în faţa aparatului de filmat despre contactul său cu o „Entitate Biologică Extraterestră" (EBE-1) care a supravieţuit unei prăbuşiri în 1949. Doty i-a cerut Lindei să-i dea fotografii ale tuturor membrilor echipei de filmare, inclusiv a ei, pentru obţinerea legitimaţiilor de acces în zonele strict secrete. Zadarnic însă. Programarea interviului a fost amânată de câteva ori şi în cele din urmă contramandată. Interviul n-a mai avut loc niciodată


va urma