Picnic la marginea drumului (7)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Redrick Schuhart, 28 de ani, căsătorit, fără ocupaţie stabilă

REDRICK SCHUHART stătea după o piatră de mor­mânt şi, ţinând într-o parte o ramură de scoruş, se uita spre drum. Luminile reflectoarelor de pe maşinile de pa­trulare se prelingeau prin cimitir şi, din când în când, îl orbeau, obligându-l în acele momente să-şi mijească ochii şi să-şi ţină respiraţia.
Trecuseră deja două ore, iar pe drum nici o schimbare.
Maşina stătea tot acolo, duduind, cu motorul mergând în gol. Dârele luminoase cădeau peste mormintele pără­site, peste crucile ruginite şi aplecate, nimereau monumen­tele ruinate şi năpădite de tufişurile de scoruş, apoi lu­necau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprin­du-se, în cele din urmă, puţin mai la stânga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zonă. Nici măcar nu ieşiseră din maşină. Chiar şi aici lângă cimitir le era frică să tragă cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci înfundate şi observa cum din maşină zbura câte un muc de ţigară, care, izbindu-se de şosea, arunca mici jerbe de scântei roşcate. Afară totul mustea de apă, pentru că plouase nu de mult, şi Redrick, deşi purta o canadiană groasă, simţea cum îl pătrunde frigul şi umezeala.
Lăsă din mână ramura şi, întorcând capul, ascultă atent. Undeva, la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea de­parte, tot aici în cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este răscolit pământul şi cum foşnesc frunzele, iar după câteva clipe ceva greu şi tare căzu cu un zgomot înăbuşit. Redrick începu să se târască încet   înapoi,   fără   să-şi   în­toarcă măcar capul, lipindu-se de iarba udă. Deasupra capului lunecau neîntrerupt luminile proiectoarelor. Redrick încremeni, urmărind mişcarea lor tăcută şi parcă, între cruci, pe un mormânt, stătea nemişcat un om îmbră­cat în negru. Stătea fără să se ascundă, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmură. Se întoarse spre Re­drick cu faţa lui albă şi parcă avea în loc de ochi două scobituri întunecate. Adevărul este că Redrick nu văzuse şi nici nu putea să observe toate aceste amănunte într-o fracţiune de secundă, dar îşi închipui că aşa ar trebui să arate. Se târâ din nou câţiva paşi, pipăi bidonaşul de la piept, după care îl scoase. Un timp, stătu culcat strângând lângă obraz metalul călduţ, apoi se târâ mai departe, con­tinuând să ţină bidonaşul în mână, fără să se mai uite sau să asculte împrejur.
În gardul cimitirului era o gaură şi lângă ea, pe un balonzaid plumbuit, stătea lungit Barbridge. Continua să stea pe spate şi trăgea cu ambele mâini de gulerul pulo­verului. Scăpa din când în când un geamăt, tuşind înce­tişor, chinuitor. Redrick se aşeză lângă el şi deşurubă că­păcelul bidonaşului. Strecură cu grijă mâna sub capul lui Barbridge, simţind cu toată palma chelia fierbinte şi parcă lipicioasă din cauza transpiraţiei, apoi potrivi gâtul bidonaşului între buzele bătrânului. Deşi era întuneric, Redrick desluşi, la o licărire slabă a reflectoarelor, ochii larg deschişi şi sticloşi ai lui Barbridge, barba aspră şi neagră ce-i acoperea obrajii. A înghiţit de câteva ori cu lăcomie, apoi s-a grăbit neliniştit să pipăie sacul cu "marfă".
― Te-ai întors ... Bun băiat ... Roşcatule ... Nu l-ai lăsat  pe  bătrân  ...  să  crape ... zise el cu respiraţia tăiată.
Redrick îşi dădu şi el capul pe spate, trăgând o înghi­ţitură zdravănă.
― Stau "broştele râioase". Ca nişte lipitori.
― Asta ... nu degeaba, spuse Barbridge sacadat, ca dintr-o suflare. A ciripit careva şi acum ne aşteaptă.
― Se poate. Să-ţi mai dau un gât?
― Nu. Deocamdată ajunge. Să nu mă laşi singur. Dacă nu mă părăseşti, nu mor. Şi-atunci n-o să-ţi pară rău. Nu-i aşa, Roşcatule, că nu mă laşi?
Redrick nu răspunse. Se uită în direcţia şoselei, la străfulgerările albăstrui ale reflectoarelor. Obeliscul de marmură se vedea de aici, dar nu era clar dacă individul stătea tot acolo sau dispăruse.
― Ascultă-mă, Roşcovane. Nu trăncănesc ca să n-a­dorm. N-o să-ţi pară rău. Ştii de ce bătrânul Barbridge trăieşte şi acum? Hm? Bob Gorilla a mierlit-o. Faraonul Bunker a dispărut. Ca şi cum n-a fost. Ce stalker  era!  Slizniak  la  fel a dispărut. Norman Ochelaristul, Kallogen, Pete Bubosu'. Toţi. Numai eu am rămas. De ce? Asta ştii?
― Pentru că ai fost întotdeauna o canalie, îi răspun­se Redrick fără să-şi dezlipească privirea de pe şosea. Un Sterviatnik.
― Canalie ... Mda, asta-i adevărat. Altfel nici nu se poate. Doar toţi au fost aşa. Faraonul, Slizniak. Dar am rămas numai eu. Ştii de ce?
― Ştiu, răspunse Redrick, mai mult ca să scape de el.
― Minţi. Nu ştii. Ai auzit de Globul de Aur?
― Am auzit.
― Crezi că-s poveşti?
― Mai bine taci, îl sfătui Redrick. Te oboseşti de­geaba.
― Nu-i nimic. Mă scoţi tu. Doar am mers împreună de atâtea ori. Cum o să mă laşi tocmai acum? Te ştiu încă de când erai mic. Până şi pe taică-tu îl cunoşteam.
Redrick tăcea. Vroia să fumeze şi scoase o ţigară, de­şertă tutunul din ea în palmă şi începu să-l prizeze1. Nu-l ajută însă.
― Trebuie să mă scoţi. Din cauza ta m-am "ars". Nu­mai tu n-ai vrut să-l luăm pe Maltez.
Maltezul dorise foarte mult să meargă cu ei. Toată seara le cântase în strună, le propusese o sumă mare de bani, ba chiar se jurase că va face rost de costume speciale. Barbridge stătea lângă Maltez şi, punându-şi drept paravan palma grea şi noduroasă, îi făcuse complice cu ochiu' lui Redrick: adică, n-or să piardă nimic dacă o să fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Re­drick nu.
― Pentru că eşti zgârcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Şi mai bine taci.
Un timp, Barbridge nu făcu altceva decât să geamă încetişor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi îşi dădu capul pe spate.
― Ia toată marfa, numai să nu mă laşi aici.
Redrick îşi privi ceasul. Până la răsărit mai era puţin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau să lumineze tufişurile, iar undeva, pe acolo, foarte aproape de patrulă, stătea ascuns Land Roverul. Puteau să-l desco­pere în orice clipă.
― Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am găsit. Pe urmă au fost numai minciuni despre el. Chiar şi eu min­ţeam: adică poate îndeplini orice dorinţă. Nu chiar orice. Dacă ar fi fost aşa, nu mai eram aici. Aş fi trăit în Eu­ropa. M-aş fi scăldat în bani.
Redrick se uită la el, în jos. În lumina bleu, tremu­rătoare, a reflectoarelor, faţa lui Barbridge părea a unui cadavru. Doar ochii sticloşi şi bulbucaţi se holbau ficşi la el.
― N-am primit tinereţea veşnică, bolborosea el. Bani ― nici pe dracu. Sănătate însă am avut. Copiii sunt buni, iar eu trăiesc ... Nici măcar nu poţi să-ţi închipui pe unde am fost. Şi totuşi trăiesc.  (Îşi   linse   buzele.)  L-am rugat un singur lucru: să trăiesc ... şi sănătate ... şi pentru copii.
― Ia mai închide pliscu'. Ce,  eşti  muiere?  Dacă  pot, te  scot.  Mi-e  milă  de  Dina ta ― o s-ajungă să facă tro­tuarul ...
― Dina ... hârâi Barbridge. Fetiţa mea, frumoasa lu' tăticu ... Sunt răsfăţaţi2, Roşcovane. Nu ştiu ce-i ăla un refuz şi asta o să-i piardă ... Arthur, Archie al meu. Tu îl ştii, Roşcovane. Unde ai mai văzut asemenea băiat?
― Ţi-am mai spus că dacă pot, te scot.
― Nu, se încăpăţână Barbridge. Trebuie să mă scoţi orice ar fi ... Globul de Aur. Dacă vrei, îţi spun unde e.
― Ei, hai spune.
Barbridge gemu şi se răsuci din nou.
― Picioarele mele. (Hârâi.) Pipăie-le şi zi-mi cum sunt.
Redrick întinse mâna şi îi pipăi picioarele de la ge­nunchi în jos.
― Oasele, şuieră Barbridge. Oasele mai sunt?
― Sunt, sunt, minţi Redrick. Nu te mai foi atâta.
În realitate, se simţea numai rotula, iar până la talpă, piciorul parcă era de cauciuc. Puteai să-l legi şi să-i faci noduri.
― Minţi. De ce minţi? Crezi că nu ştiu, că n-am mai văzut niciodată?
― Genunchii sunt întregi.
― Minţi probabil, zise Barbridge cu tristeţe. Lasă, nu-i nimic. Să mă scoţi de aici, şi-o să-ţi dau totul: Globul de Aur. Am să-ţi desenez o hartă, am să-ţi arăt toate cap­canele. Îţi spun totul ...
Continuă să vorbească, să promită câte-n lună şi-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita în direcţia şo­selei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufişuri. Se opriră brusc, încrucişându-se pe acel obelisc de mar­mură, şi în ceaţa lor intens albastră, Redrick văzu clar un individ îmbrăcat în negru ce se târa printre cruci. Si­lueta neagră se îndrepta direct spre reflectoare. Redrick observă cum acesta se loveşte de o cruce mare, se dă îna­poi, din nou se izbeşte de o cruce şi abia după aceea le ocoleşte. Se ducea totuşi înainte, întinzând în faţă mâinile lungi, cu degetele răşchirate. Apoi dispăru dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. După câteva secunde, apă­ru din nou, mai la dreapta şi un pic mai departe, înaintând cu o încăpăţânare neomenească, de parcă ar fi fost un me­canism întors şi care abia pornise.
La un moment dat, reflectoarele se stinseră. Ambreiajul scrâşni, motorul începu să huruie sălbatic, iar printre tufişuri licăriră intermitent luminile de semnalizare, cele roşii şi albastre. Maşina patrulei se urni din loc, demară nebuneşte şi ţâşni ca din puşcă spre oraş, dispărând după zid. Redrick înghiţi spasmodic şi îşi trase fermoarul de la canadiană.
― Or fi plecat? îngăimă Barbridge înfrigurat. Hai, mă Roşcatule, hai mai repede! Se răsuci, începu să pipăie în jurul său şi luând sacul cu marfă încercă să se ridice. Hai, ce mai stai?
Redrick tot se mai uita în direcţia şoselei. Era întu­neric şi nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, însă, era ăla care mergea ca o păpuşă mecanică. Călca prost, cădea, lovindu-se de cruci, şi se-ncurca printre tufişuri.
― Bine! Hai să mergem!
Îl ridică pe Barbridge. Bătrânul îl prinse cu mâna stân­gă de gât, ca-ntr-un cleşte. Neavând puterea să se mai ridice, Redrick începu să-l tragă mergând în  patru  labe.  Îl  trecu  prin gaura din gard, apucându-se cu mâinile de iarba udă.
― Haide odată! hârâia Barbridge. N-avea grijă că ţin  eu  marfa,  iar  de scăpat ... Hai!
Poteca era cunoscută şi pe iarba udă se aluneca foarte uşor. Ramurile de scoruş îl loveau în plină faţă, iar bă­trânul ăsta gras era atât de greu încât jurai că-i mort. Sa­cul cu marfă se agăţa tot timpul de câte ceva şi  se  lovea,  zdrăngănind,  şi-n plus le era frică să nu se întâlnească cu ala, care poate mai umbla pe-aici, prin beznă.
Când ieşiră pe şosea era încă întuneric, dar nu mai era mult până la răsărit. În pădurice, de partea cealaltă a şose­lei, păsările începură să ciripească somnoroase şi încă neho­tărâte. Pe deasupra caselor negre şi a felinarelor galbene, rare, din cartierele îndepărtate, întunericul nopţii începu a căpăta o nuanţă de violet închis. Bătea un vântuleţ umed şi rece, care te făcea să te scuturi înfrigurat. Redrick îl lăsă pe Barbridge la marginea drumului şi se uită împrejur: un păianjen mare şi negru tocmai fugea peste drum. Red găsi repede Land Roverul, aruncă de pe caroserie ramurile care îl mascau, se aşeză la volan şi, încet, fără să aprindă luminile, ieşi pe asfalt. Bar­bridge stătea pe jos, cu o mână ţinând sacul cu marfă, iar cu cealaltă pipăindu-şi picioarele.
― Repede, şuieră el. Hai mai repede! Genunchii ... încă îi mai am ... măcar genunchii să-i salvez.
Redrick îl ridică şi, scrâşnind din dinţi de încordare, îl aruncă în Land Rover. Barbridge se prăbuşi pe scaunul din spate şi icni. Sacul însă nu-l scăpă din mână. Redrick ridică de la pământ impermeabilul plumbuit şi îl aruncă deasupra lui Barbridge. Acesta în zgârcenia lui, izbutise nu numai să care toată marfa, dar nici măcar balonzaidul greu nu-l lăsase în Zonă.
Redrick scoase lanterna şi, mergând când înainte, când înapoi, căuta urme la marginea drumului. Nu găsi nimic. Ieşind pe şosea, Land Roverul trecu peste iarba deasă şi înaltă, care trebuia să se ridice la loc după câteva ore. În jurul locului unde stătuse maşina patrulei, zăceau gră­mezi de mucuri. Redrick îşi aminti că de mult vroia să fumeze. Îşi scoase liniştit ţigara şi-o aprinse, deşi chiar acum ar fi vrut să sară în maşină şi să gonească, să go­nească, să gonească cât mai departe de-aici. Dar nu avea încă voie s-o şteargă. Totul trebuia făcut încet şi calculat.
― Ce-i cu tine? se auzi din maşină vocea plângăreaţă a lui Barbridge. Apă n-ai vărsat, năvodul e uscat. Ce mai stai? Haide, ascunde o dată marfa aia!
― Taci. Nu mă mai deranja, spuse Redrick şi mai trase un fum. O să cotim spre marginea sudică.
― Cum adică spre margine? Ce-ai înnebunit? Îmi paradeşti genunchii, scârbă! Genunchii mei!
Redrick trase ultimul fum şi stinse mucul în cutia de chibrituri.
― Hai, Sterviatnik, nu mai fă curent. Nu se poate direct prin oraş. Sunt trei posturi şi măcar la unul tot ne opresc.
― Şi ce dacă?
― O să-ţi vadă copitele şi atunci s-a terminat cu noi.
― Da’ ce-au copitele mele? Am fost să prindem peşte cu dinamita şi mi-am rupt picioarele. Asta-i tot.
― Şi dacă le pipăie careva.
― Le pipăie pe dracu' ... Am să urlu în aşa hal c-or să uite să mai pipăie.
Dar Redrick se hotărâse deja. Ridică scaunul spre volan şi, în lumina lanternei, deschise un capac mascat.
― Punem marfa aici.
Rezervorul de benzină, de sub scaun era fals. Redrick luă sacul şi îl băgă înăuntru, auzind cum sună şi se rosto­goleşte ceva.
― N-am voie să risc, mormăi. Nu am dreptul.
Aranjă la loc capacul, aruncă deasupra nişte cârpe şi un pic de gunoi şi puse scaunul la loc. Barbridge icnea, ofta, insista pe un ton plângăreţ ca să meargă totul mai repede şi iar începu să promită Globul de Aur, în timp ce se foia mereu pe scaun, uitându-se cu grijă în întune­ricul care se dilua continuu. Redrick însă nu-i mai dădea atenţie. Tăie sacul de plastic plin cu apă şi peşti, vărsă apa deasupra năvodului aruncat pe platforma din spate, iar peştele care se zbătea îl puse într-un sac imperme­abil. Sacul de plastic îl împături şi îl puse în buzunarul canadienei. Acum totul era în regulă: pescarii se întor­ceau fără să fi avut prea mare noroc. Se aşeză la volan şi porni maşina.


va urma