Ioan Scurtu
Nicolae Iorga a fost un „fenomen al naturii”, sau un om dăruit de Dumnezeu cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale.
În cartea intitulată Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, publicată în 1934, N. Iorga afirma: „Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire «pedagogică» pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”(1).
În aceeaşi lucrare, N. Iorga scria că limba franceză „nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind „cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”(2).
A parcurs în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar în 1893 şi-a susţinut doctoratul la Leipzig.
Revenit în ţară, a ocupat funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, pe care a onorat-o timp de 46 de ani. În lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei.
N. Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric.
Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg – profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari ş.a. – astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă (care rămânea întotdeauna deschisă), pentru a-l auzi pe magistru.
G. Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari [întârziaţi] în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale […] Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a streşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăsnetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant […] Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamoros, consemnat vindictei publice. În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semnele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”(3).
De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga.
S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani(4). Nu a semnat niciodată „academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române. N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.
Opera ştiinţifică a lui N. Iorga este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine, sinteze privind istoria românilor şi istoria universală, istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei, monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc. etc.
A publicat Istoria Românilor în 10 volume, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată Istoriologia umană.
În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost sărbătorit de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A.D. Xenopol, îşi mărturisea uimirea: „te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”.
O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea să mai publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii.
O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1.003 volume, 12.775 articole şi studii, 4.693 recenzii(5). Nu există – după cunoştinţa mea – în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii.
Dimitrie Gusti avea să scrie că parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga „ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”(6).
N. Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un „om al cetăţii”, un constructor de instituţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator.
A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Casa Română din Veneţia.
A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, devenite în 1922 Universitatea Populară „N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale pentru care a reuşit să ridice un impresionant Palat în plin centru al capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”).
A iniţiat şi condus prestigioase reviste ştiinţifice – „Revue Historique des Études du Sud-Est Européenne”, „Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc pentru Popor”, „Cuget clar”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Floarea Darurilor”.
A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale, a fost socotit, încă în timpul vieţii, „apostolul neamului”.
A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul „Sfaturi pe întuneric”.
A înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine – 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940).
O asemenea personalitate a avut parte nu numai de aprecieri şi elogii, ci şi de critici şi contestări. Academia Română i-a respins de la premiere mai multe lucrări şi l-a ţinut în condiţia de membru corespondent timp de 13 ani (până în 1910). În 1927 a căzut la candidatura pentru funcţia de rector al Universităţii din Bucureşti, iar în octombrie 1940 a fost pensionat, deşi printr-o lege specială avea funcţia de profesor universitar pe viaţă, şi tot atunci a fost înlăturat din Institutul de Istorie Universală pe care l-a înfiinţat şi condus.
I s-au contestat calităţile de om politic, punându-i-se în seamă cuvinte pe care nu le-a rostit şi acte pe care nu le-a făcut. I s-a negat chiar şi apartenenţa etnică, afirmându-se că ar fi grec de origine, ca şi cum aceasta ar fi incompatibilă cu calitatea de patriot roman.
La rândul său, N. Iorga a fost adesea subiectiv în aprecierile asupra unor persoane, oscilând – ca în cazul lui Ion I.C. Brătianu – între laude şi cuvinte foarte aspre.
Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei, dictatorul german care acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920. Erau tratatele care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră pe plan internaţional actele de Unire a Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei în 1918.
Note:
(1). N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost. Ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 9.
(2). Ibidem, pp. 9-10.
(3). G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţie Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 615.
(4). Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Academiei Române, 2003, pp. 413-414.
(5). Enciclopedia istoriografiei româneşti. Coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 183-184.
(6). Dimitrie Gusti, Ethosul lui Nicolae Iorga, în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 12 din decembrie 1944.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu