Conferinţa de la Yalta şi zonele de influenţă, între legendă şi realitate (1)

LORYSS

Între multele legende privind istoria contemporană se numără şi cea privind Conferinţa de la Yalta, unde Stalin, Churchill şi Roosevelt şi-ar fi stabilit zonele de influenţă de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul instalat în România la 6 martie 1945 ar fi fost expresia acestei înţelegeri.

Pe de altă parte, s-a lansat ideea că regele Mihai ar fi fost supus unor puternice presiuni şi ameninţări din partea lui A.I. Vîşinski, care ar fi bătut cu pumnul în masă şi ar fi declarat: „Yalta sunt eu !”

Aceste legende au fost promovate prin cărţi şi studii, articole de presă, emisiuni de radio şi tv etc.

Una dintre cele mai mediatizate cărţi a fost Yalta şi crucificarea României publicată de Nicolae Baciu la Roma, în 1983, în limba română, tradusă apoi în engleză şi franceză.

Despre declaraţia lui Vîşinski s-au publicat mai multe cărţi, bazate pe discuţiile cu regele Mihai după abdicarea sa în 1947. Între acestea: Arthur Gould Lee, Crown against sickl. The story of King Michael of Rumania, publicată în 1950, tradusă apoi în română şi publicată la Bucureşti în 1992 cu titlul Coroana contra Secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României; Nicolette Franck, La Roumanie dans l’engrenaje, apărută la Paris/Bruxelles în 1977, tradusă apoi şi difuzată în 1992 în România cu titlul O înfrângere în victorie. Cum a devenit România din Regat, Republică Populară (1944-1947); Philippe Vigué Desplaces, Le Régne Inachevé. Conversation avec Sa Majesté le Roi Michael 1- er de Roumanie, tradusă şi difuzată în România începând cu anul 1995, cu titlul Mihai al României. O domie întreruptă; Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României,apărută în 1991.

Ministrul de externe Constantin Vişoianu susţine aceleaşi legende în cartea sa intitulată Misiunile mele. Culegere de documente, ediţie îngrijită de George G. Potra, Nicolae Dinu (coordonatori), publicată în 1997.

Documentele contrazic ambele legende, demonstrând că realitatea este mult mai complicată şi nu poate fi redusă la formule precum „crucificarea României”, sau „Yalta sunt eu”, lansate ca urmare a unor analize superficiale, a dorinţei de publicitate sau pentru a acoperi cedări politice cu consecinţe grave pentru poporul român.

Împărţirea Europei în sfere de influenţă nu a început şi nu s-a sfârşit la Yalta. Documentele arată că discuţiile pe această temă au demarat în 1941, când cel de-al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, şi s-au încheiat prin semnarea tratatelor de pace în 1947.

În decembrie 1941 a avut loc o primă discuţie, la Moscova, între liderul sovietic Iosif Visarionovici Stalin şi ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, privind organizarea Europei după război. Cu acel prilej, Stalin şi-a exprimat dorinţa ca Uniunea Sovietică să dispună de un „brâu de securitate”, format din state cu regimuri „prietene”, care să nu mai permită ca de pe teritoriul lor să se declanşeze un război din partea Germaniei contra URSS. În acest „brâu de securitate” urma să fie inclusă şi România

Peste puţin timp, atât Foreign Office-ul, cât Departamentul de Stat s-au declarat de acord cu solicitarea lui Stalin.

O primă înţelegere a fost realizată la întâlnirea miniştrilor de externe ai URSS, Marii Britanii şi SUA, desfăşurată la Moscova în zilele de 19-30 octombrie 1943, când s-a constituit Comisia Consultativă Europeană, care avea la bază hotărârea celor trei state potrivit căreia „vor acţiona împreună în toate problemele privitoare la capitularea şi dezarmarea inamicului”.

Un eveniment esenţial a fost Conferinţa de la Teheran din 28 noiembrie – 1 decembrie 1943, la care I. V. Stalin, F. D. Roosevelt şi W. Churchill au decis „să conlucreze atât în timpul războiului, cât şi în perioada de pace care va urma”. Cu acel prilej, preşedintele SUA şi primul ministru al Marii Britanii au acceptat propunerea lui I.V. Stalin ca în statele aflate la graniţa Uniunii Sovietice să nu mai existe guverne ostile acesteia.

Concepţia lui I.V. Stalin era următoarea: „Acest război nu se poartă ca războaiele trecutului; cine ocupă un teritoriu îşi impune, de asemenea, propriul sistem social. Toţi îşi impun propriul sistem câtă vreme armata lor are puterea s-o facă. Nici nu poate fi altfel”.

Forma sintetică a celor convenite de comun acord a aparţinut premierului britanic, cu prilejul vizitei sale la Moscova în octombrie 1944. În memoriile sale, W.Churchill a descris maniera în care s-a adresat lui Stalin: „Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus: Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cu cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” Evident, lui Stalin i-a plăcut propunerea, drept care „a luat creionul lui albastru şi a făcut un semn aprobator”.

Aşadar, în privinţa României „cărţile erau făcute” din octombrie 1944, astfel că la Conferinţa de la Yalta (4 – 11 februarie 1945) cei trei – Stalin, Roosevelt şi Churchll – nu au discutat despre ţara noastră, al cărei nume nici măcar nu a fost menţionat.

La încheierea Conferinţei a fost publicată Declaraţia asupra Europei eliberate, în care se exprima „acordul comun de a duce o politică comună din partea celor trei guverne ale lor în timpul perioadei temporare de instabilitate în Europa eliberată şi acela de a ajuta popoarele Europei eliberate de sub dominaţia Germaniei naziste şi popoarele fostelor state satelite ale Axei să rezolve prin mijloace democratice problemele lor politice şi economice cele mai urgente”. Redactat într-o formă alambicată, textul lăsa să se înţeleagă că cei trei se pronunţau pentru dreptul popoarelor de a-şi rezolva problemele interne prin mijloace democratice. Această idee a fost reţinută de liderii partidelor istorice din România (PNŢ şi PNL), precum şi de regele Mihai.

Istoria a demonstrat că acestă Declaraţie avea menirea de a ascunde opiniei publice adevăratele înţelegeri la care au ajuns liderii URSS, SUA şi Marii Britanii. Mărturie stau evoluţiile ulterioare înţelegerii de la Yalta. Liderul de la Kremlin a acţionat metodic, încă din timpul războiului, reuşind să impună dominaţia sovietică în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, partea estică a Germaniei, a sprijinit preluarea puterii de către comunişti în Albania şi Iugoslavia, cu acordul complice al conducătorilor SUA şi Marii Britanii.

În România, la 23 august 1944, după demiterea mareşalului Ion Antonescu, s-a constituit un guvern de militari şi tehnicieni condus de generalul Constantin Sănătescu, girat din punct de vedere politic de PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, semnată la Moscova, prevedea înfiinţarea Comisiei de Control Aliate, cu misiunea de a supraveghea şi impune condiţiile stabilite de Naţiunile Unite (URSS, Marea Britanie, SUA). Documentul prevedea că graniţa dintre România şi Uniunea Sovietică era cea “stabilită prin convenţia româno-sovietică din 28 iunie 1940”, de fapt prin nota ultimativa de la acea data. Astfel, Churchill şi Roosevelt confirmau nu numai pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1940 (care se referea la Basarabia), ci şi anexarea nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa.

Deoarece PCR nu avea forţa necesară pentru a prelua puterea, Kremlinul a indicat formarea unei coaliţii cât mai largi, pe baza unui program propus de comunişti. Ca urmare, la 26 septembrie 1944, PCR a publicat Platforma – program a Frontului Naţional Democrat, la care au aderat PSD, Frontul Plugarilor, MADOSZ-ul (devenit Uniunea Populară Maghiară), Uniunea Patrioţilor (care-şi va lua numele de Partidul Naţional Popular), Sindicatele Unitare şi alte organizaţii.

La 4 noiembrie 1944 s-a constituit un nou guvern Sănătescu, de această dată cu caracter politic, posturile fiind împărţite între PNŢ, PNL şi FND (fiecare cu câte o treime din mandate). A urmat, la 6 decembrie 1944, un cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, având aceeaşi structură, mai puţin un minister pentru PNŢ, cel de Interne, preluat de primul ministru.

În zilele de 31 decembrie 1944 – 16 ianuarie 1945, o delegaţie a PCR, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, s-a deplasat la Moscova, fiind primită de I.V.Stalin. Cu acest prilej, liderul sovietic a indicat calea de urmat în perioada imediat următoare: acordarea unei atenţii speciale reformei agrare şi trecerea la împărţirea pământului moşierilor la ţărani; să nu se respingă colaborarea cu elementele burgheze antigermane, în speţă gruparea Tătărescu; să se urmeze cursul spre formarea unui guvern FND; să se dezvolte teza potrivit căreia dacă un asemenea guvern va fi constituit, URSS va restitui României Transilvania de nord.

Programul trasat de I.V. Stalin a fost înfăptuit pas cu pas, pe parcursul a mai puţin de două luni.

La 29 ianuarie 1945 s-a dat publicităţii Programul de guvernare al Frontului Naţional Democrat, în care se preciza: „Experienţa făcută cu guvernele de coaliţie de până acum arată că ţara şi poporul român au nevoie de un guvern cu adevărat democrat, ieşit din concentrarea într-un singur front – FND – a tuturor forţelor democratice, legate temeinic pe baza unui program unitar de guvernare a ţării, ale cărei probleme vitale să fie imediat soluţionate. Numai un guvern al Frontului Naţional Democrat va fi în stare să spulbere neîncrederea din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei faţă de România”.

În şedinţa din 31 ianuarie 1945, Consiliul FND a hotărât să realizeze o colaborare cu gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu şi cu cea naţional-ţărănistă iniţiată de Anton Alexandrescu, pe care să le contrapună PNL şi PNŢ.

Pentru a câştiga adeziunea ţărănimii, Frontul Plugarilor a lansat, la 10 februarie 1945, un apel prin care aceasta era îndemnată să treacă imediat la ocuparea pământurilor moşiereşti, dând asigurări că „Guvernul Frontului Naţional Democrat va consfinţi prin lege lucrările de confiscare a moşiilor şi de înproprietărire a ţăranilor”.

La mijlocul lunii februarie a fost declanşată campania de resturnare a guvernului Rădescu şi pentru formarea unui guvern al FND. Cea mai mare manifestaţie s-a desfăşurat la Bucureşti în ziua de 24 februarie, când s-au înregistrat altercaţii cu forţele de ordine, în urma cărora s-au înregistrat – potrivit datelor oficiale – 2 morţi şi 18 răniţi.

În aceeaşi zi, miniştrii FND au decis să nu mai participe la şedinţele Consiliului de Miniştri şi au trimis regelui o telegramă prin care cereau demisia guvernului condus de „călăul Rădescu”.

La rândul său, Comisia Aliată de Control a decis ca armata, jandarmeria şi poliţia română să depună armele, pentru a nu le folosi de guvernul Rădescu împtriva manifestanţilor.

Spre sfârşitul lunii februarie 1945, punctele stabilite de I.V. Stalin erau îndeplinite, astfel că a fost trimis în România primul-adjunct al ministrului de externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîşinski pentru a rezolva criza politică. Scenariul era scris la Moscova, Vîşinski având misiunea de actor şi regizor politic. Decizia de schimbare a guvernului revenea, conform normelor constituţionale, regelui, astfel că asupra suveranului trebuia să acţioneze.

Poziţia celor doi era inegală: Vîşinski reprezenta o mare putere, în timp ce regele se afla în frunte unei ţări controlată de sovietici; Vîşinski avea o mare experienţă politică ( procuror general al URSS, participant la conferinţele internaţionale, inclusiv la Yalta), Mihai I se implicase puţin în treburile statului (excepţie făcând momentul 23 august 1944); emisarul sovietic era în puterea vârstei (62 de ani), în timp ce suveranul nu împlinire 24 de ani.

Multă vreme opinia publică, istoricii, oamenii politici au cunoscut doar versiunile lansate de regele Mihai şi apropiaţii săi despre întâlnirile şi discuţiile cu Vîşinski, prin care au lansat diverse legende, care au căpătat credibilitate şi răspândire.

În iulie şi octombrie 1990, scriitorul Mircea Ciobanu a avut o amplă discuţie cu regele Mihai la Versoix (Elveţia), prilej cu care a obţinut mai multe documente din arhiva personală a suveranului, între care şi stenogramele celor trei întâlniri cu A. I. Vîşinski. Documente, la cartea sa Convorbiri cu Mihai I al României. Vom cita pasajele semnificative din aceste documente.


Prima stenogramă

poartă data 27 februarie 1945, ora 21,00

I. Vîşinski: 
 - Sunt împuternicit de guvernul Uniunii Sovietice să exprim Majestăţii Voastre câteva probleme cu caracter urgent, care s-au ivit în urma recentelor evenimente interne din România. S-a tras asupra populaţiei paşnice în faţa Palatului Regal, Prefecturii de Poliţie şi Ministerului de Interne. 
După ce a adus grave acuzaţii generalului Rădescu,  A. I. Vîşinski a întrebat:
 - Nu se gândeşte Majestatea Voastră că se impune demiterea imediată a guvernului Rădescu şi formarea unui guvern din reprezentanţii partidelor democratice, care să se sprijine pe încrederea poporului?

Regele Mihai I: 
 - Am început de ieri încă consultări în acest sens. Informarea în această privinţă cere timp pentru a găsi soluţia cea mai bună.


 A. I. Vîşinski:
 - Înţeleg foarte bine greutatea rezolvării acestei probleme serioase, dar Majestatea Voastră ar trebui să ia o hotărâre.

Regele Mihai I: 
 - Trebuie să ţinem seama şi de hotărârea de la Yalta.


 A. I. Vîşinski:
 - În hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Care va fi hotărârea Majestăţii Voastre pe care să o raportez guvernului meu asupra celor două probleme expuse de mine?

Regele Mihai I: 
 - După cum am spus am început încă de ieri consultări în vederea unei formule de guvern.


 A. I. Vîşinski:
 - Îmi permit, deci, să înţeleg că asupra celor două probleme esenţiale: demiterea imediată a guvernului Rădescu şi crearea unui guvern în care să intre reprezentanţii partidelor democratice şi persoane în afară de partid, care să se sprijine pe încrederea şi voinţa maselor poporului, Majestatea Voastră este de acord cu punctul de vedere al guvernului meu.


În continuare  A. I. Vîşinski a adus noi acuzaţii lui Rădescu, conchizând: Nu putem îngădui ca pe teritoriul unei ţări aflate în spatele frontului nostru să se tolereze manifestări reacţionare şi chiar prohitleriste.

Constantin Vişoianu: 
 - … pot să vă dau şi eu unele lămuriri în această privinţă la întrevederea pe care o vom avea.

 A. I. Vîşinski:
 - Nu cred că vom avea întrevederi cu vreunul din miniştrii actuali, deorece am mandat limitat de a prezenta Majestăţii Sale sugestiile guvernului sovietic. Am convingerea că Majestatea Sa, cu perspicacitatea pe care a dovedit-o cu prilejul vizitei mele precedente [din noiembrie 1944] va şti să ia hotărârea şi măsurile cele mai potrivite situaţiei de azi spre binele României şi Uniunii Sovietice. A încheiat cu cuvintele: Voi rămâne pentru mai multe zile aici şi rog pe Majestatea Sa să-mi permită să-l vizitez dacă voi avea nevoie să-i mai prezint vreo chestiune.

Regele Mihai I: 
Încuviinţează [acesta fiind ultimul cuvânt consemnat în stenogramă].


După cum se poate constata, audienţa s-a desfăşurat într-o atmosferă normală, emisarul sovietic folosind formule protocolare. A precizat mandatul cu care a venit în România şi anume de a discuta cu regele Mihai, care să procedeze la demiterea guvernului Rădescu şi formarea unui nou cabinet agreat de Kremlin.

A fost singura audienţă la care regele a invocat „hotărârea de la Yalta”, iar Vîşinski a declarat că în hotărârea de la Yalta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu. Într-adevăr, la Yalta nu s-a vorbit de guvernul Rădescu, nici chiar de România.

Cu toate acestea, peste câţiva ani – pe fondul Războiului Rece, în care principalii protagonişti erau SUA şi URSS – atât regele, cât şi Vişoianu, stabilţi în Occident, au lansat ideea că la această audienţă Vâşinski ar fi declarat: „Yalta sunt eu!”

Congresul SUA a constituit o „Comisie de anchetă asupra agresiunii comuniste”, care l-a audiat pe regele Mihai, aflat la Londra, în ziua de 15 iunie 1954.


Redăm câteva extrase din această anchetă:

Mc Tigne: 
 - Este adevărat, Majestate, că în cursul discuţiilor cu Vîşinski v-aţi referit la acordul de la Yalta care tocmai fusese încheiat?

Regele Mihai I: 
 - Asta s-a întâmplat în cursul audienţei sale violente. În răspunsul meu am spus: Eu acţionez în maniera noastră şi în conformitate cu interesele ţării mele; şi astfel, Conferinţa de la Yalta afirmă că fiecare ţară este liberă să-şi aleagă propria formă de guvernământ. Şi atunci a spus: În cazul acesta, eu sunt Yalta aici şi eu vă spun ce trebuie să faceţi.

Kersten: 
 - Vreţi să spuneţi că Vişînski a spus pe vremea aceea, în februarie 1945: Eu sunt Yalta

Regele Mihai I: 
 - Da.

După cum se observă, membrii Comisiei americane, prin întrebările puse, sugerau şi răspunsul, iar regele le-a confirmat cele afirmate de ei.

Aceeaşi idee se regăseşte în discuţiile pe care Mihai I le-a avut cu autorii unor cărţi de istorie. Astfel, pe baza conversaţiilor cu regele, Nicolette (Nicoleta) Franck, în cartea sa O înfrângere în victorie şi-a intitulat capitolul XI – „Yalta sunt eu!” , susţinând că aceste cuvinte au fost rostite de Vîşinski în audienţa din 28 februarie 1945.

Cei care au pus în circulaţie o asemenea legendă au crezut că adevărul nu va putea fi aflat, că documentele vor rămâne secrete. Acestea au rămas secrete până după căderea „regimurilor comuniste”, când adevărul a ieşit la iveală. Din stenogramă rezultă cu certitudine că Vîşinski nu a rostit cuvintele: „Yalta sunt eu!”


va urma