Ioan Scurtu
A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, cel care avea să declare, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”(7).
La 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari, fiind cel de-al patrulea fost preşedinte al Consiliului de Miniştri – după I.G. Duca, Armand Călinescu şi Gheorghe Argeşanu – care a căzut victimă spiritului răzbunător al acestora(8).
Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa: „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”(9).
Guvernul a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s -au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar generalul Antonescu personal a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost profesorul N. Iorga.
Tăcerea a fost menţinută până după înlăturarea legionarilor de la putere. Abia în luna martie 1941 s-a putut rosti din nou numele N. Iorga, dar cu multă grijă, pentru a nu supăra aliatul României din acel moment – Germania lui Hitler.
După 23 august 1944, referirile la N. Iorga nu trebuiau să nemulţumească pe „aliatul” sovietic.
Este un fapt că, atunci când una sau mai multe mari puteri urmăresc supunerea sau distrugerea unei naţiuni, atacul principal este îndreptat împotriva valorilor sale culturale şi a personalităţilor care i-au marcat istoria. Pentru a da o anumită credibilitate acestei acţiuni, sunt instruiţi (capacitaţi) indivizi din interiorul statului respectiv.
Una dintre primele personalităţile supuse negării şi calomnierii a fost N. Iorga, prin atacul stalinist lansat împotriva sa în decembrie 1944 de un obscur scriitor, care semna I. Ludo(10).
La sfârşitul anului 1947, toate lucrările lui N. Iorga au fost interzise (multe dintre ele arse în curtea şcolilor, sub privirile elevilor), iar numele lui nu putea fi rostit decât însoţit de adjective, precum: burghez, idealist, reacţionar, naţionalist etc.
Elevii trebuiau să înveţe istoria după manualul apărut sub redacţia lui Mihail Roller, avizat de consilierii sovietici.
Abia în 1965, la împlinirea a 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, s-a permis evocarea personalităţii acestuia, dar cu multe rezerve, privind concepţia asupra istoriei şi a activităţii sale politice.
Printr-o continuă confruntare cu cenzura regimului, mai mulţi istorici şi alţi intelectuali au reuşit să editeze lucrări scrise de N. Iorga, să publice studii şi cărţi despre personalitatea profesorului. Între cei care s-au dedicat acestei activităţi îi menţionăm pe Mihai Berza, Dionisie Pippidi, Titu Georgescu, Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Penelea Filliti, Niculae Gheran.
După revoluţia din decembrie 1989, cărţile lui Iorga au fost scoase de la „fondul special” al bibliotecilor, au fost editate mai multe lucrări ale acestuia, între care cele 10 volume din Istoria Românilor (primul volum apăruse în 1988). Au fost publicate mai multe lucrări dedicate marelui istoric.
Între cei care, după 1989, au adus contribuţii majore la repunerea în evidenţă a operei şi activităţii lui N. Iorga s-au aflat Gheorghe Buzatu, Valeriu şi Sanda Râpeanu, Georgeta Filitti, Petre Ţurlea, Constantin Buşe.
Şi de această dată s-au găsit contestatari şi denigratori ai marilor personalităţi ale poporului român. Cei desemnaţi pentru „demolarea” istoriei naţionale şi a marilor istorici români au fost Lucian Boia şi Neagu Djuvara, iar editura care i-a promovat se numeşte Humanitas. Aşa cum se menţionează pe pagina de titlu, aceste cărţi au fost editate „cu sprijinul Fundaţiei Sörös pentru o Societate Deschisă”.
Djuvara a rezolvat rapid problema înaintaşilor – de la Vasile Pârvan la N. Iorga şi Constantin C. Giurescu – afirmând că aceştia au scris o istorie „cosmetizată”. Nefiind istoric, Djuvara şi-a putut permite să pună în circulaţie tot felul de elucubraţii, cu pretenţia că susţinerile sale sunt de netăgăduit. Mult mai concret a fost Lucian Boia, care a susţinut că tot ce s-a scris despre istoria românilor nu era decât o succesiune de „mituri”(11). Ca urmare, cei doi au decis să scrie „adevărata” istorie a românilor(12).
În centrul atenţiei lui Boia s-a aflat opera lui N. Iorga, pe care şi-a propus să o demoleze, recurgând adesea la răstălmăcirea textelor şi mai ales punându-i în seamă cuvinte pe care acesta nu le-a scris, pentru a putea astfel să construiască o imagine negativă celui mai mare istoric român şi unul dintre cei mai prestigioşi istorici din lume.
Cităm câteva „mostre”: L. Boia îl acuza pe N. Iorga că a „sugerat” organizarea autohtonilor, după retragerea aureliană, în romanii populare, care „a părut multora versiunea salvatoare”, pentru a susţine idea continuităţii pe teritoriul vechii Dacii. Printr-o astfel de apreciere, Boia a preluat aserţiunile istoriografiei maghiare, care susţine că la venirea ungurilor în Europa teritoriul Transilvaniei era nelocuit şi, ca urmare, le aparţine de drept.
Iorga mai era acuzat că „ţine să integreze într-o timpurie Ţară Românească spaţiul complet al României, chiar dacă intensitatea romanităţii sau a românităţii nu apare identică de la o provincie la alta”. Evident, Boia îi atribuie lui Iorga ceea ce nu a scris niciodată, şi anume că intensitatea romanităţii sau românităţii ar fi fost „identică de la o provincie la alta”. Cu preţul acestei deformări, îşi face „datoria” de a nega unitatea poporului român în spaţiul vechii Dacii. Astfel, Boia preia alegaţiile istoriografiei ruse şi sovietice, care susţine că Moldova şi Ţara Românească erau locuite de entităţi diferite, că moldovenii sunt o naţiune diferită de cea română.
De altfel, Boia susţine că Transilvania nu a fost un stat românesc, iar unirea acesteia cu România în 1918 a fost doar rezultatul acţiunii unor intelectuali, care au profitat de înfrângerea Ungariei în timpul Primului Război Mondial.
Acelaşi L. Boia apreciază că N. Iorga este un istoric „naţionalist şi autohtonist”. O caracterizare de-a dreptul aberantă, cu totul străină de spiritul şi activitatea celui care a scris zeci de cărţi privind locul românilor în istoria universală, influenţele străine asupra naţiunii române, istorii ale altor popoare, precum şi numeroase lucrări de istorie universală – multe publicate în limbi de circulaţie internaţională, care se găsesc în toate marile biblioteci ale lumii.
Boia, Djuvara şi sponsorii lor urmăresc un scop politic precis: deformarea realităţii, astfel încât românii să nu cunoască faptul că înaintaşii lor au adus propria lor contribuţie la istoria şi cultura universală, să fie consideraţi (şi să se simtă) un popor minor, fără trecut, fără prezent şi, evident, fără viitor. Să accepte „cu recunoştinţă” tot ce li se cere (şi li se impune) de către „alţii”.
Pe Boia îl deranjează (enervează) următoarea apreciere a lui N. Iorga (pe care o citează): istoricul este „un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine un exemplu”.
Este clar că, spre deosebire de Iorga, care a scris o istorie întemeiată pe documente, pe care românii să o cunoască şi să o preţuiască, Boia are un cu totul alt obiectiv: falsificarea trecutului, pe care conaţionalii trebuie să-l uite.
Iar scopul urmărit este formulat fără echivoc: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură de trecut, faţă de orice trecut”. Adică, „societatea românească” nu trebuie să ştie că „în trecut” românii au avut personalităţi precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul care au luptat pentru independenţa ţării lor, de Alexandru Ioan Cuza, Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu – luptători pentru unitatea naţională, care au promovat cu demnitate interesele României. Din contra, li se inoculează ideea că de-a lungul timpului românii s-au aflat mereu în bătaia vântului, la cheremul marilor imperii şi la marginea istoriei.
Ca urmare, cei de astăzi, cu „creierul spălat”, trebuie duşi de mână – ca nişte orbeţi – strecurând-li-se în ureche ideea că trebuie să accepte ca pe o binefacere directivele primite din afară.
Efortul propagandistic al unor persoane de talia lui Neagu Djuvara şi Lucian Boia de „demolare” a lui N. Iorga, a istoriei şi culturii naţionale, susţinuţi de Fundaţia Söros pentru o Societate Deschisă şi tipăriţi de Editura Humanitas, pare a-şi fi consumat efectul. Tot mai mulţi intelectuali, în primul rând profesori de istorie, au realizat că li s-a întins o cursă.
Aceştia au înţeles că este nevoie să se meargă la surse, adică să cunoască istoria scrisă pe bază de documente. În privinţa lui N. Iorga vor afla că acesta a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, al Academiei din Cracovia, al Academiei de Istorie din Santiago de Chile, al Academiei Sârbe, al Academiei din Stockholm, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Academiei dei Lincei (Roma) – cea mai veche academie ştiinţifică din lume, al Academiei Cehe, al Institutului de Studii Bizantine din Atena, al Academiei San Lazzaro din Veneţia, al Academiei Poloneze ş.a.(13)
A condus numeroase conferinţe ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor.
Cunoscând realitatea, românii au toate motivele să fie mândri că din rândul lor s-a ridicat o asemenea personalitate, să o cunoască şi să o cinstească.
Note:
(7). „Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937.
(8). Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Antonescu şi Mişcarea Legionară. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2014, pp. 175-176.
(9). „Timpul” din 30 noiembrie 1940.
(10). I. Ludo, În memoria lui N. Iorga şi a sutelor de mii de evrei din Basarabia, Bucovina şi vechiul Regat, în „Vremea” din 15 decembrie 1944; Valeriu Râpeanu, N. Iorga. 1940-1947, vol. II, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, pp. 141-142.
(11). Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
(12). Vezi replica în: Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărurile şi miturile. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014: Manole Neagoe, Mistificări grosolane ale istoriei României. De la Mihail Roller la Neagu Djuvara şi Lucian Boia, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2014.
(13). Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp. 183-184; Dorina N. Rusu, op. cit., pp. 413-414.
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu