CORĂBIILE TIMPULUI (49)

STEPHEN BAXTER

Viziunea finală

Un univers infinit!
Poate că vă uitaţi afară, prin norii de fum ai Londrei, către aştrii ce marchează bolta de catedrală a văzduhului; totul este atât de imens, atât de neschimbător, încât e lesne să presupui că acest cosmos nu are capăt şi că durează din vecie.
...Însă aşa ceva nu-i posibil. Este nevoie doar de o întrebare de bun-simţ pentru a înţelege motivul: de ce noaptea cerul este întunecat?

Dacă aţi trăi într-un univers infinit, cu stele şi galaxii răspândite într-un vid fără de margini, atunci, în orice direcţie a firmamentului aţi privi, ochiul vostru ar trebui să întâlnească o rază de lumină venită de la suprafaţa unei stele. Văzduhul nopţii ar trebui să ardă pretutindeni la fel de puternic ca soarele...
Constructorii se luptaseră cu însăşi întunecimea cerului.
Senzaţiile mele aveau o asprime de granit: nu exista nicio moliciune difuză, nicio atmosferă, nimic altceva decât acel tipar de infinită strălucire, alcătuit dintr-un noian de puncte şi pete intense de lumină. Ici-colo, am avut impresia că pot să desluşesc configuraţii şi trăsături distincte – constelaţii de stele mai vii pe fundalul general -, dar întregul efect era atât de orbitor, încât n-am izbutit să reperez aceeaşi structură de două ori. Scânteile de Plattnerită ce mă însoţeau – Constructorii, cu Nebogipfel printre ei – se îndepărtară de mine, pe deasupra şi pe dedesubt, precum crâmpeiele verzui ale unui vis. Rămăsesem izolat. Nu simţeam deloc teamă sau disconfort. Zgâlţâiturile pe care le trăisem în clipa Nonlinearităţii pieriseră, lăsându-mă fără percepţia poziţiei, a timpului ori a duratei...
Apoi însă – după un interval pe care nu l-am putut măsura – mi-am dat seama că nu mai eram singur.

Forma dinaintea mea se închegă pe fundalul luminii siderale, de parcă în faţa ochilor mei ar fi fost prezentat un spectacol cu lanterna magică. Începu ca o simplă umbră pe acea strălucire omniprezentă – prima dată n-am ştiut sigur dacă chiar era ceva, şi nu doar proiecţiile propriei mele imaginaţii disperate -, dar în cele din urmă căpătă un gen de materialitate.
Era o minge, aparent din carne, legănându-se prin spaţiu, fără niciun punct de sprijin. Am socotit că se găsea la vreo opt-zece picioare de mine (indiferent unde mă aflam şi ce ajunsesem să fiu) şi măsura cam patru picioare în diametru. În partea de jos îi atârnau nişte tentacule. Am auzit un sunet slab, gâlgâit. Am remarcat un plisc cărnos, nicio urmă de nări şi două pleoape enorme, care acum se încreţiră precum nişte draperii, scoţând la iveală nişte ochi – ochi umani – care mă fixară!
Am recunoscut-o, fireşte; era una dintre acele fiinţe pe care le denumisem Observatori – acele arătări enigmatice care mă frecventaseră în călătoriile mele prin timp.
Făptura pluti ceva mai aproape de mine. Îşi întinse tentaculele şi am văzut că acele excrescenţe erau articulate şi grupate în două mănunchiuri, ca nişte mâini diforme, alungite. Tentaculele nu erau organe moi şi lipsite de oase, ca ale unei caracatiţe, ci aveau articulaţii multiple şi păreau să se termine cu unghii sau copite – aduceau, mai degrabă, cu nişte degete.
Acum, parcă m-ar fi adunat. Nimic din toate acestea nu putea fi real – mi-am zis cu deznădejde -, căci nici eu nu mai eram real, nu-i aşa? Devenisem un punct de conştiinţă, nu exista nimic din mine care să fie ridicat, în felul acesta...
Şi totuşi m-am simţit legănat de el, fapt ce îmi trezi un ciudat sentiment de siguranţă...
În faţa mea, Observatorul era uriaş. Avea pielea netedă şi acoperită cu fire de păr subţiri, pufoase; ochii îi erau enormi – albaştri ca şi cerul – şi posedau întreaga complexitate fermecătoare a ochilor omeneşti. Acum puteam chiar să-i şi simt mirosul -, avea un parfum înţepător de animal, un iz de lapte, poate. Mă ului cât de omenesc arăta. Este posibil să vi se pară bizar, însă mi-am zis – atât de aproape de creatură şi suspendat în toată imensitatea aceea nestructurată – că asemănările cu forma umană erau mai năucitoare decât deosebirile evidente. Am devenit din ce în ce mai încredinţat că era om: deformat de cumplitul zbucium al timpului evoluţionar, poate, însă într-un fel înrudit cu mine.
Curând, Observatorul îmi dădu drumul şi am simţit că mă îndepărtez de el, levitând.
Ochii îi clipiră şi am auzit foşnetul lent al pleoapelor sale. Apoi dădu roată cu privirea lui enormă văzduhului incandescent, inform, ca şi cum ar fi căutat ceva! Cu un oftat extrem de slab, plecă de lângă mine. În timp ce făcea acest lucru, se răsuci, iar tentaculele i se unduiră în urmă.
Pe moment, mă cuprinse un acces de panică – întrucât n-aveam deloc dorinţa de a rămâne din nou doar în compania mea, aici în perfecţiunea dezolantă a Optimităţii dar, după o clipă, am plutit îndărătul Observatorului. Mă deplasam fără voinţă, aidoma unei frunze de toamnă purtate de trecerea roţilor unei căruţe.
Am pomenit despre acele constelaţii nedesluşite pe care le zărisem, strălucind pe fundalul infinitului spaţiu scăldat în lumină. În prezent, aveam impresia că un grup de stele, situate exact în faţa noastră, se răzleţeau, ca un stol de păsări, în vreme ce altul, în spate (eram în stare să-mi rotesc privirea), se contracta.
Oare era posibil? m-am întrebat. Oare călătoream cu atâta rapiditate, încât până şi stelele îşi schimbau poziţia în câmpul meu vizual, ca nişte stâlpi de felinar văzuţi din goana trenului?
Dintr-o dată, veniră în zbor o multitudine de particule de piatră, licărind ca firele de praf într-o rază a Soarelui, se învolburară în jurul meu şi dispărură din nou într-o clipită, rămânând mult în urmă. Cât timp am stat în acea Istorie Optimă, n-am văzut nici urmă de planetă sau de alt corp stâncos, cu excepţia acelui banc de pulbere, şi m-am întrebat dacă nu cumva căldura enormă şi radiaţia intensă de aici împiedicau închegarea planetelor din materia primordială.
Universul se dădea în lături din ce în ce mai iute, ca o goană de fire agitate pe fundalul atotprezentei străluciri. Aştrii deveniră mai luminoşi, explodând din puncte în globuri care se năpusteau spre mine, doar pentru a pieri după câteva clipe în spatele meu.
Ne-am avântat în sus şi am plutit deasupra unei galaxii – o gigantică morişcă de stele ale căror culori variate scânteiau, pale şi estompate, pe albul general al decorului. Dar, în scurtă vreme, până şi acest vast sistem se micşoră sub mine, devenind acum un disc arzător ce se învârtea, iar în cele din urmă, un crâmpei minuscul de lumină ceţoasă, pierdut printre alte milioane de crâmpeie.
Şi, pe tot parcursul acestui zbor uluitor – trebuie să vă închipuiţi -, am avut imaginea umerilor rotunzi ai Observatorului, pe când cutreiera prin acea maree de lumină chiar în faţa mea, netulburat de peisajele siderale ce le străbăteam.
M-am gândit la ocaziile în care văzusem această făptură şi pe semenii ei. Fusese acel indiciu vag al gânguritului în cele dintâi călătorii în timp ale mele – după care, prima imagine clară a unui Observator atunci când, în lumina Soarelui muribund din viitorul îndepărtat, urmărisem acel obiect sărind spasmodic pe un banc aflat la distanţă: o vietate ca o minge de fotbal, pe care scânteiau stropi de apă. Atunci îl considerasem un locuitor al acelei lumi condamnate, dar nu era – nu mai mult decât mine. După aceea, existaseră acele viziuni ulterioare – zărite în treacăt prin strălucirea verde a Plattneritei – ale Observatorilor care se înghesuiau în jurul maşinii, pe măsură ce eu goneam prin timp.
Pe durata scurtei mele cariere spectaculoase de Explorator al Timpului, înţelegeam eu acum, fusesem însoţit – studiat – de către Observatori.
Pesemne că Observatorii erau capabili să urmeze după bunul lor plac liniile Timpului Imaginar, traversând infinitele Istorii ale Multiplicităţii cu uşurinţa unui vapor ce despică curenţii oceanului; Observatorii preluaseră rudimentarele Motoare de Nonlinearitate realizate de Constructori şi le îmbunătăţiseră până la perfecţiune.
Acum, umblam printr-un un vid nesfârşit – o Gaură în Spaţiu -, care era demarcat de fire şi planuri, de pelicule de lumină plămădite din galaxii şi din nori de stele răzleţe. Chiar şi aici, la milioane de ani-lumină de cea mai apropiată nebuloasă cerească, fluxul omniprezent de radiaţie persista, iar firmamentul din jurul meu era însufleţit de strălucire. Iar dincolo de pereţii neregulaţi ai acestei hrube, am izbutit să desluşesc o structură mai vastă, am izbutit să înţeleg că vidul „meu” nu era decât unul dintre multe alte viduri într-o întindere mai vastă de sisteme siderale. Parcă universul ar fi fost umplut cu un fel de spumă, cu o puzderie de bule plăsmuite din materie astrală arzătoare.
Numaidecât, am început să disting un soi de regularitate în această spumă. Într-o parte, bunăoară, vidul meu era delimitat de un plan de galaxii. Acest plan, alcătuit din substanţă adunată laolaltă atât de compact încât strălucea semnificativ mai intens decât fundalul general, era într-o asemenea măsură bine definit şi manifest – aşa de uniform şi de extins -, încât îmi încolţi în minte gândul fertil că nu putea fi un aranjament natural.
În acel moment, m-am uitat împrejur cu mai multă atenţie. În această direcţie, am socotit eu, puteam să observ un alt plan – neted şi detaliat -, iar în acea direcţie am remarcat un soi de lance de lumină rectilinie, ce părea să se întindă prin spaţiu dintr-o parte în cealaltă – şi acolo am remarcat un alt vid, însă în forma unui cilindru, extrem de clar conturat...
Acum, Observatorul se învârtea în faţa mea, cu mănunchiurile de tentacule scăldate în lumina aştrilor, şi cu ochii măriţi şi aţintiţi asupra mea.
Artificial. Cuvântul acesta era inevitabil – o concluzie atât de evidentă, pe care ar fi trebuit să o trag cu mult timp în urmă, mi-am dat seama, dacă n-ar fi fost amploarea monstruoasă a tuturor lucrurilor!
Istoria Optimă fusese creată – şi tocmai pentru înţelegerea acestui artificiu mă purtase, pesemne, Observatorul prin acel imens periplu.
Mi-am adus aminte de vechile predicţii conform cărora un univers infinit ar fi susceptibil să ia sfârşit într-un dezastruos colaps gravitaţional, ceea ce constituia un alt motiv pentru care propriul nostru cosmos nu putea, din punct de vedere logic, să fie infinit. Căci, aşa cum Pământul şi celelalte planete se închegaseră din nodulii norului turbulent de pietriş din jurul Soarelui-copil, tot astfel ar exista vârtejuri în acest uriaş nor de galaxii care să populeze Istoria Optimă – vârtejuri în care stelele şi galaxiile urmau să cadă, pe o scală colosală.
În mod evident însă, Observatorii organizaseră evoluţia cosmosului lor de aşa manieră încât să evite asemenea catastrofe. Învăţasem că Spaţiul şi Timpul sunt, ele însele, entităţi dinamice, modificabile. Observatorii manipulau curbura, colapsarea, distorsiunea şi forfecarea Spaţiului şi Timpului, pentru a-şi atinge obiectivul de cosmos stabil.
Fireşte că nu putea exista vreun final al acestei operaţiuni atente, dacă se dorea ca universul să rămână viabil – şi, m-am gândit eu, dacă universul era etern, atunci nu putea să aibă nici început. Această reflecţie mă tulbură o scurtă perioadă, căci reprezenta un paradox, un cerc cauzal. Era nevoie să existe forme de viaţă, ca să manipuleze condiţiile necesare pentru existenţa Vieţii aici...
Dar m-am eliberat imediat de asemenea confuzii! Eram, mi-am dat seama, mult prea parohial în gândirea mea: nu ţineam cont de Infinitudinea lucrurilor. De vreme ce acest univers era infinit de vechi – iar Viaţa existase aici de o perioadă infinit de îndelungată nu exista un început al ciclului benign al Vieţii de a-şi asigura condiţiile propriei sale supravieţuiri. Viaţa exista aici deoarece universul era viabil, iar universul era viabil deoarece Viaţa exista aici pentru a-l organiza... şi aşa mai departe, într-o regresie la infinit, fără început – şi fără paradox!
Propria mea nedumerire îmi stârni un amuzament detaşat. Era limpede că avea să-mi ia ceva vreme pentru a mă obişnui cu sensul Infinitului şi al Eternităţii!

Triumful Minţii

Observatorul meu se opri şi se roti în spaţiu ca un balon din carne. Ochii săi uriaşi se îndreptară spre mine, întunecaţi şi enormi, iar strălucirea văzduhului scăldat în lumină i se reflectă pe pupilele de mărimea unor farfurioare; în cele din urmă, am avut eu impresia, acea privire imensă, irezistibilă, îmi umplu întreaga lume, excluzând toate celelalte lucruri – până şi bolta incandescentă...
Apoi însă Observatorul păru să se topească. Din mulţimea răsfirată de constelaţii îndepărtate, din înspumata structură galactică, chiar şi din văpaia cerului arzător, nu mai zăream nimic – ori mai degrabă conştientizam aceste lucruri ca un aspect al realităţii, dar numai de suprafaţă. Dacă vă închipuiţi că vă concentraţi vederea spre un geam de sticlă din faţa dumneavoastră, şi că vă relaxaţi deliberat muşchii ochilor, ca să priviţi peisajul de dincolo, astfel încât praful de pe geam să vă dispară din minte, atunci o să vă faceţi o idee despre efectul pe care îl descriu.
Fireşte că schimbarea mea de percepţie nu era cauzată de ceva atât de corporal cum ar fi acţionarea muşchilor oculari, iar modificarea de perspectivă implica mult mai mult decât deplasarea punctului de focalizare.
Vedeam – am crezut eu – în structura Naturii.
Vedeam atomii: puncte de lumină, aidoma unor minusculi aştri, cuprinzând spaţiul într-un fel de tipar ce se întindea peste tot în jurul meu, la nesfârşit – vedeam totul la fel de clar cum poate un doctor să studieze dispunerea coastelor sub pielea pieptului. Atomii sfârâiau şi scânteiau; se învârteau pe micile lor axe şi erau uniţi printr-un complex năvod din fire de lumină – sau aşa mi se părea mie. Mi-am dat seama că, pesemne, observam o reprezentare grafică a forţelor electrice, magnetice, gravitaţionale şi a altora. Parcă universul ar fi fost luat în stăpânire de un fel de ceasornic atomic – şi, am priceput eu, totul era dinamic, dispunerea legăturilor şi a atomilor schimbându-se constant.
Înţelesul acestei viziuni bizare mi se lămuri numaidecât, căci aici distingeam alte detalii ale regularităţii pe care o remarcasem printre galaxii şi stele. Puteam să văd – infiltrate în fiecare pală de gaz, în fiecare atom rătăcit – sens şi structură. Exista un rost în orientarea oricărui atom, în direcţia spinului său, în legăturile dintre el şi particulele învecinate. Parcă universul, în ansamblul său, ar fi devenit un fel de Bibliotecă, pentru a înmagazina înţelepciunea colectivă a acestei străvechi variante a Umanităţii; fiecare fărâmă de materie, până la ultimul fir răzleţ, era, în mod evident, catalogată şi exploatată... Exact aşa cum prezisese Nebogipfel ca fiind scopul final al Inteligenţei!
Însă această organizare constituia mai mult decât o Bibliotecă – mai mult decât o colecţie pasivă de date prăfuite -, deoarece, pretutindeni în jurul meu, exista un sentiment al vieţii, al zbuciumului. Era ca şi cum conştiinţa ar fi fost distribuită în aceste vaste acumulări de materie.
Mintea umplea universul, pătrunzând în urzeala sa! Aveam senzaţia că puteam să observ cum conştiinţa trecea prin mozaicul universal al realului în talazuri maiestuoase şi eram uluit de proporţiile tuturor acestora – nu puteam să cuprind cu gândul natura lor nelimitată. Prin comparaţie, propria mea specie se mărginise la manipularea epidermei unei planete insignifiante, Morlocii la manevrarea Sferei lor, şi până şi Constructorii posedaseră numai o galaxie – un singur sistem de stele, din milioane...
Aici însă, Mintea avea totul – o Infinitudine.
Acum, în sfârşit, am priceput – căci vedeam cu ochii mei – sensul şi rostul Vieţii nemărginite şi eterne.

Universul era infinit de vechi şi infinit ca întindere. La fel şi Mintea, era infinit de veche. Mintea obţinuse controlul asupra întregii Materii şi a Forţelor, şi tezaurizase o cantitate infinită de Informaţie.
Aici, Mintea era omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă. Constructorii, prin provocarea lor cutezătoare de la începuturile timpului, îşi atinseseră idealul. Depăşiseră limitele finitului, trecând dincolo de el, şi colonizaseră infinitul.

Atomii şi forţele se estompară pe fundalul atenţiei mele imediate, iar ochii mi se umplură din nou cu lumina fără de sfârşit şi cu configuraţiile siderale ale acestui cosmos. Acum, tovarăşul meu Observatorul dispăruse, şi eu eram suspendat de unul singur, un fel de punct dematerializat al panoramei, rotindu-se încet.
Strălucirea stelelor mă învăluia din toate părţile, adâncă, neţărmurită. Am avut sentimentul micimii lucrurilor, al propriei persoane, al irelevanţei meschinelor mele preocupări. Într-un univers infinit şi etern, am priceput, nu există Centru; nu poate exista început, ori Sfârşit. Fiecare eveniment – fiecare punct – este făcut identic cu oricare altul de cuprinderea nemărginită în care este plasat... Într-un univers infinit, eu devenisem infinitezimal.
Niciodată nu m-am dat prea mult în vânt după poezie, însă mi-am amintit un vers de-al lui Shelley76, despre felul în care viaţa, ca un dom de geam multicolor/ pângăreşte a Veşniciei albă radianţă... şi aşa mai departe. Ei bine, acum isprăvisem cu viaţa, cu carapacea trupului, cu iluzia superficială a materiei înseşi – toate acestea îmi fuseseră sfâşiate, iar eu eram cufundat, poate pentru vecie, în acea radianţă albă despre care vorbea Shelley.
O vreme am simţit un soi straniu de tihnă. Când fusesem martor pentru întâia oară la impactul pe care îl avea Maşina Timpului în destrămarea Istoriei, ajunsesem să cred că invenţia mea era un dispozitiv al răului de neegalat – prin nimicirea şi deformarea samavolnică a Istoriilor, prin eliminarea milioanelor de suflete umane nenăscute, la cea mai mică atingere a manetelor de control. În cele din urmă însă, am înţeles că Maşina Timpului nu distrusese Istoriile, ci, mai degrabă, le crease. Toate Istoriile posibile fiinţau în marea Multiplicitate, stăteau una lângă cealaltă în catalogul fără capăt al lui Ce-Poate-Fi. Fiecare Istorie posibilă, cu întregul ei conţinut de Minte, Dragoste şi Speranţă, avea o existenţă undeva în Multiplicitate.
Dar nu atât realitatea Multiplicităţii, cât semnificaţia ei pentru om mă mişcă acum.
Omul – aşa am avut impresia întotdeauna de când l-am citit pentru prima dată pe Darwin – fusese prins într-un conflict: între aspiraţiile sufletului său, nelimitat de semeţe, şi josnicia naturii sale fizice, care, în cele din urmă, putea să-l ţintuiască la podea. M-am gândit că văzusem, în Eloi, cum mâna moartă a Evoluţiei – moştenirea animalului din noi – avea să spulbere, într-o bună zi, visele omului şi să transforme stăpânirea sa asupra Pământului în nimic altceva decât o sclipire glorioasă, dar scurtă, a intelectului.
Acest conflict, intrinsec formei umane, se transformase, cred eu, într-un conflict din propria-i minte. Dacă Nebogipfel avusese dreptate atunci când afirmase că nutream un fel de repulsie faţă de Trup – ei bine, poate că tocmai conştientizarea excesivă a acestei lupte milenare era rădăcina sa! Pendulasem, în viziunile şi discuţiile mele, între un fel de disperare sumbră, o scârbă de carcasele bestiale ale minţilor noastre, şi un Utopianism drag, însă neghiob – visul că într-o zi capetele noastre urmau să devină limpezi, ca revenite dintr-un delir în masă, şi că aveam să întemeiem o societate pe principiile logicii, pe dreptatea evidentă şi pe ştiinţă.
Dar acum, descoperirea – sau crearea – şi colonizarea acestei Istorii finale schimbase totul. Aici, omul îşi învinsese, în sfârşit, originile şi degradarea Selecţiei Naturale; aici, nu avea să se producă vreo revenire la uitarea acelei mări ancestrale, lipsită de inteligenţă, din care ieşiserăm noi. Mai degrabă, viitorul devenise infinit, o ascensiune în aerul nesfârşitelor Istorii.
Am simţit că evadaserăm, în cele din urmă, din Bezna disperării evoluţionare şi pătrunseserăm în Lumina înţelepciunii infinite.


va urma