Sven Hassel
De ce atârnă viaţa unui om? De o hârtie pe un birou.
Un funcţionar sclerozat de regulament lasă chestiunea să-şi urmeze cursul.
Omul este spânzurat, copiii îşi pierd tatăl şi războiul continuă.
PARTIZANUL
Era a două zi după ce soldaţii din feldgendarmerie1 îl luaseră pe ţăranul rus. Ţăranul era beat. Fusese închis într‑o încăpere, în afara birourilor companiei şi trebuia pur şi simplu să rămână acolo până în clipa când avea să se trezească din beţie.
Două sticle de vodcă fuseseră cauza încăierării dintre ţăran şi un feldwebel din compania a 2‑a. Feldwebel‑ul, închis în companie, a fost eliberat când s‑a trezit.
Totul ar fi fost regulamentar dar, din nefericire, mai era şi un raport ― un raport care se transformase într‑un dosar voluminos, nu mai puţin regulamentar. Povestea a fost umflată aşa cum se întâmplă cu toate poveştile în viaţa militară, dar şi din alt motiv: pentru că celor de la Jitomir le plăcea mult Curtea marţială.
Comandantul regiunii militare, generalul‑maior Hase, era un bătrân de şaptezeci de ani care avea obiceiul să păstreze cu grijă, într‑o cutie căptuşită cu catifea, o şuviţă de păr de la fiecare condamnat. Acest general colecţiona execuţii aşa cum alţii colecţionează fluturi şi domnilor de la Jitomir li s‑ar fi părut că timpul trece prea greu dacă n‑ar fi trebuit să execute oameni. După război n‑aveau să se mai găsească şuviţe de păr pentru general şi generalul însuşi avea să fie din nou directorul cumsecade al liceului din provincie, unde respectul arătat de clientela lui burgheză îl făcea să dezaprobe total vărsările de sânge.
Ţăranul era un om sărac şi istovit de muncă ce băuse un strop de vodcă prea mult. Pe hârtie a devenit un partizan primejdios, un duşman declarat al celui de‑al treilea Reich.
Deci Vladimir Ivanovici fusese luat şi jandarmii glumeţi ne‑au făcut semne vesele de rămas‑bun plecând spre Jitomir. Unul dintre ei îl lovi pe ţăran cu patul armei în cap, căci ce poate fi mai demn de dispreţuit pentru un jandarm prusac decât un ţăran rus? Şi totul ar fi fost dat uitării imediat dacă n‑ar fi venit fata cu basma verde.
Totul se transformă în obişnuinţă, nu‑i aşa? Chiar şi să‑i spânzuri pe oameni în chip de partizani. Reţineţi că după moartea lor, numeroşii spânzuraţi au fost declaraţi eroi sovietici, dar dacă ar fi supravieţuit războiului ar fi fost trimişi în lagărul de la Uhta―Peciora pentru că n‑au fost spânzuraţi drept partizani şi au rămas nişte ţărani paşnici sub domnia soldaţilor lui Hitler.
Deci fata cu basma verde a venit la cantina care fusese în cabana cea mare. Cantina aceasta era rodul imaginaţiei bucătarului, un om de afaceri cu experienţă, care aparţinea categoriei „beneficiu 60%". Fata a aruncat o privire în jur înainte să vină spre masa unde era adunată grupa noastră.
― Unde‑i tăl meu? a spus ea. A fost adus aici acum trei zile. Anastasia şi eu n‑avem nimic de mâncare.
― Cine‑i tatăl tău, zână mică? întrebă Bătrânul zâmbind, în timp ce Porta plescăia din limbă.
Fata se uită la el; surâse şi‑i răspunse cu acelaşi plescăit din limbă. Hohote de râs s‑au înălţat spre bârnele înnegrite de fum.
― Tatăl meu e ţăran. E Vladimir Ivanovici Viaceslav, din izba de lângă râu.
Stânjenit, Bătrânul se uită prin încăperea în care se făcuse linişte. Porta începu să‑şi frece catarama centurii, în timp ce Micuţul se scobea în dinţi cu cuţitul său cu arc. Legionarul se ridică şi, tulburat cum era, se încurcă în picioare.
― Aha, tatăl tău e Vladimir Ivanovici... A, da, mititico... A fost aici, dar a plecat iarăşi.
― A plecat? Cum aşa? Tata nu putea să plece, nu mai avem nimic de mânca- re, Anastasia plânge şi nemţii N.K.V.D.‑işti vor să mă ia să lucrez la drumuri. Tata trebuie să se întoarcă, Anastasia e bolnavă.
Bătrânul se scărpină la ceafă şi căuta disperat ajutor, dar noi, tăcuţi, ne îngră - mădeam pe băncile aspre. Ce puteam spune? Membrii Curţii marţiale de la Jitomir erau nemiloşi şi aveau o preferinţă pentru oamenii care se leagănă la capătul unei frânghii.
― Mititico, tatăl tău a fost luat de un jandarm, pentru ceva neplăcut. Un secretar a scris un pic prea mult despre el.
― Unde l‑au dus?
Bătrânul ridică din umeri şi îşi trecu o mână prin păr, în vreme ce Porta se scărpina în urechi.
― Nu prea ştiu. Au luat‑o spre vest, în direcţia şoselei principale.
Fata cu basma verde, care avea cam 14 an, îşi ridică ochii înnebuniţi spre tavan, apoi coborî privirea spre fetele noastre murdare, bărboase, cu gurile umede de vodcă, cu părul năclăit de tutun‑erzaţ ― spre soldaţii aceştia străini în uniforme, cenuşii, care‑i arestau şi‑i spânzurau pe bieţii ţărani sau îi trimi - teau departe, spre asfinţitul de unde nici unul nu s‑a mai întors. Se spunea că‑i şi mai rău să fii trimis în vest decât în est, acolo unde totuşi nu mai bătea soarele pe zăpadă şi unde vara ţânţarii te mâncau de viu.
― Eşti singură acolo, lângă râu? întrebă Stege.
― Nu, sunt cu Anastasia, dar ea e bolnavă.
― Cine‑i Anastasia?
― Surioara mea. N‑are decât trei ani.
Soldaţii tuşiră şi se şterseră la nas. Micuţul scuipă pe jos:
― Blestemată să fie lumea asta şi mai cu seamă jandarmii!
― Cine face de mâncare? întrebă Bătrânul.
Fata se uită la el:
― Eu, cine să facă?
― Dar maică‑ta unde e?
― N.K.V.D.‑ul rus a luat‑o când a venit să‑l caute pe bunicul, dar e mult timp de‑atunci, mult înainte să înceapă împuşcăturile.
Micuţul se ridică, se duse la bucătar şi câteva cuvinte furioase şi scurte au ajuns până la noi. S‑a întors cu o pâine şi cu un sac cu sare.
― Ia, e din partea Micuţului. Furios, dădu cu piciorul într‑o masă. Ia‑le repede sau le‑arunc!
Fetiţa dădu din cap şi le puse într‑un buzunar, sub fustă.
― Aşează‑te aici, surioară, ordonă Porta.
Soldaţii se strânseră ca să‑i facă loc. Porta râcâi din capacul unei gamele raţia Micuţului şi a lui Stege, o adăugă şi pe a lui şi împinse farfuria spre fetiţă.
― Hai, trebuie să‑ţi fie foame.
― Poate că tata s-a întors? Mai bine m‑aş duce, spuse ea privindu‑ne întrebător.
Nimeni nu i‑a răspuns. Fiecare fuma ori îşi umplea pipa în tăcere, sau ţinea prea mult la gură gâtul sticlei de vodcă.
― Hai, mănâncă, spuse Bătrânul frecându‑şi nasul, tatăl tău nu s‑a întors... nu încă, se corectă el temător.
Micuţa se aşeză timid pe banca cu margini prost geluite. Şi‑a dat la o parte basmaua şi am văzut‑o aplecându‑se înfometată deasupra mâncării. Începu să mănânce cu lăcomie, bând şi înghiţind fără să ia în seamă lingura, îndesând în gură cu degetele. Bătrânul îşi şterse pe furiş o lacrimă de pe obrazul său năpădit de barbă.
― Am o puştoaică de aceeaşi vârstă, spuse el cu o înfăţişare ruşinată. Fetiţa asta o să fie de‑acum singură.
Bucătarul veni cu o strachină plină cu lapte cald, pe care o puse în faţa fetei. Micuţul ridică din sprâncene şi fluieră printre dinţi.
― Ce mai e? strigă bucătarul, furios din pricina propriei lui înduioşări. Tu o să plăteşti, porcule. Îşi flutură creionul cu un aer ameninţător. Şi‑am să trec în contul tău şi pe numele tău, în caz că mor. În felul ăsta o să am cei 60%. Nu te aşteptai la aşa ceva, nu‑i aşa?
Micuţul fluieră în continuare şi clipi din ochi către Porta.
― M‑ai auzit? strigă bucătarul.
Micuţul tresări ca şi cum ar fi fost curentat şi baioneta lui, atingând umărul bucătarului înspăimântat, se înfipse vibrând în peretele de lemn.
― Adu înapoi baioneta, paznic de porci! strigă Micuţul. Hai, ad‑o‑napoi!
Mut de spaimă, popotarul smulse baioneta, o depuse respectuos în faţa Micuţului, şi se pregăti să o şteargă, când se simţi ridicat în aer şi scuturat aşa cum scutură un foxterrier un şobolan.
― Baligă de vacă, hoţule! Spune din nou ce eşti, bă...
― Scroafă bălţată, suflă Porta.
― Da, strigă Micuţul, scroafă bălţată cu albastru... repetă... repetă...
Popotarul, pe jumătate sugrumat şi deja vânăt, a trebuit să repete de trei ori fiecare ocară după care, aruncat ca o minge, s‑a rostogolit spre tejghea, sub care a intrat în patru labe. Fetiţa se lipise de perete, dar Micuţul se aplecă spre ea:
― Să nu‑ţi fie frică, mititico. Micuţul e un om bun care‑i apără pe cei slabi, e un creştin bun. Îşi făcu semnul crucii care, după el, trebuia să întovărăşească cuvântul „creştin".
Stege scoase un teanc de ruble şi‑l aruncă, cu o expresie nepăsătoare, în faţa fetiţei. Mai mulţi au făcut acelaşi lucru şi Porta însuşi, care adora banii, a dat un teanc mic pe care l‑a numărat totuşi cu grijă înainte să‑l prindă cu un elastic.
Popotarul, chemat printr‑o pocnitură din degete, veni la trap.
― Un pachet pentru fetiţă şi ruble, ordonă Micuţul.
Bucătarul se execută imediat fără să protesteze. Fata se ridică să plece; îşi înnodă bine basmaua verde sub bărbie, îşi prinse cu un capăt de sfoară mantaua veche şi se pierdu în noapte cu Stege şi cu Legionarul, înarmaţi care n‑ar fi acceptat niciodată s‑o lase să plece singură. Lumina lămpii Hindenburg tremură. Cineva aruncă seu în rezervor şi flacăra îşi recapătă tăria.
― Crezi că‑l vor împuşca? îl întrebă Bauer pe Bătrânul, oracolul nostru.
― Îi împşcă pe mulţi acum. A devenit un obicei. Multe micuţe trebuie să sufere la fel ca biata fetiţă.
― Tot e bine că nu aflăm de fiecare dată, oftă Pluto. Crezi că cel pe care l‑au executat ieri‑seară avea copii?
― Nu ştiu, spuse Bătrânul. Nu trebuie niciodată să‑ţi pui întrebări, te fac să suferi prea rău. Apoi e greu să mai trăieşti.
Porta, ghemuit într‑un colţ, se trezi brusc.
― Şi dacă l‑am răpi pe tatăl fetiţei? E mult mai uşor să lichidezi câţiva jandarmi puricoşi decât un batalion de ruşi.
― M‑am prins, îşi dădu cu părerea Pluto, le sucim gâtul cocoşilor ălora scârboşi şi‑o ştergem cu ţăranul.
― Şi după aceea? zise Bătrânul, frecându‑şi în continuare nasul.
― Cum adică, după?
― Crezi că se vor duce la culcare după ce‑i cârpim pe jandarmi?
― A, da, se gândPorta. Numai că o să fim departe... Şi cine o să ştie că noi am fost?
― Nu, nu vor şti, într‑adevăr, şi chiar dacă le‑ar spune cineva, n‑ar crede. Dar vezi tu, fiule, se va întâmpla ceva mult mai rău. În clipa asta ei ştiu foarte bine că n‑au prins un partizan, ci un ţăran nevinovat. Dacă‑l eliberăm cu împuş - cături şi tot restul, atunci la sigur vor striga „prindeţi‑l pe partizan!", pe cuvântul meu! Tot S.S.‑ul va fi în picioare, vor rade două sate de pe faţa pământului, sute de femei şi copii vor fi internaţi în lagăre, căci ţăranul se va fi transformat într‑un comandant de partizani periculos, căutat de multă vreme. În vreme ce, dacă noi nu ne amestecăm, Viaceslav va fi spânzurat; dar va fi singurul spânzurat şi dacă va da bine din picioare, vom avea linişte pentru un timp, fiindcă generalul a petrecut o zi frumoasă şi jandarmii şi‑au câştigat decoraţiile. Ţăranul e preţul păcii în acest sector.
― Numai să pun mâna pe bandiţii ăştia după război, scrâşni Porta. O să le torn plumb topit în bot.
Stege şi Legionarul, care tocmai se întorseseră, înjurară în surdină şi veniră cu altă idee: aceea de a‑l răpi pe ofiţerul de marş şi de a‑l expedia la ruşi.
― Asta chiar că nu‑i de râs, spuse Bătrânul furios.
― Crezi că nu suntem în stare? strigă Legionarul.
― E uşor, zise Porta. Noi trei vă aducem toată haita, cu călăul‑şef în frunte.
― Sunt sigur de asta, spuse Bătrânul, dar sunteţi proşti dacă o faceţi. Doar dacă nu vreţi să cadă nenorocirea pe capul tuturor ţăranilor din zonă. Chiar şi voi, bieţi tâmpiţi, v‑aţi putea da seama de rezultatul soiului ăsta de glume!
― Bine. Atunci să ne gândim...
Porta se opri deodată şi se uită la subofiţerul care intrase pe uşă şi, chiar în clipa aceea, îşi scutura zăpada de pe manta.
Micuţul clipi, dădu din cap şi începu să fluiere printre dinţi, Popotarul, care se jucă cu o sticlă goală, se uită pieziş la Porta şi făcu un semn răutăcios spre uşă cu capul lui de taur chel.
În aceaşi clipă un cuţit zbură şi se înfipse în duşumea, între picioarele subofiţerului. Legionarul izbucni în râs şi alunecă spre uşă, agil ca o panteră. Dintr‑o smucitură trase cuţitul, îl sărută şi fredonă:
― Allah e mare şi înţelept!
O linişte rea plutea în încăpere. Subofiţerul Heide, autorul raportului despre partizan, privi în jurul său cu un zâmbet încordat.
― Sunt printre voi unii iuţi, nu‑i aşa? Dar nu sfătuiesc pe nimeni să se lege de Heide.
Bătea darabana pe un nagan mare şi un clinchet ne‑a arătat că‑l armase.
― Vă zbor creierii, gaşcă de căcăcioşi! Să‑mi spuneţi numai când şi unde.
Se simţea moartea în aer.
― Marţ! constată Heide, înaintă şi ceru un pahar cu bere.
― Nu‑i, mormăi bucătarul.
― O vodcă mică!
― Nu‑i! spuse popotarul, cu privirea strălucind de ură.
― Atunci ce ai? întrebă Heide, împingându‑şi capul înainte, ca un berbec gata de atac.
Avea mâna dreaptă înfundată în buzunarul mantalei şi toată lumea ştia că ţinea în ea naganul.
― Nimic! urlă bucătarul şi sparse sticla de tejghea.
― Nu vrei să mă serveşti, cârciumarule? Pe mine, subofiţer Julius Heide!
― N‑am decât asta, spuse popotşi ridică un ciob de sticlă sub nasul lui Heide.
Micuţul rânji:
― Vino aici, ticălosule! Avem ceva pentru tine!
Heide se întoarse, uimit, şi făcu câţiva paşi spre masă. Micuţul înfipse deodată cuţitul în lemn şi strigă:
― Uite ce‑am pentru tine dacă nu ieşi în viteză din locul ăsta respectabil!
― Ce v‑a apucat? îngăimă Heide, care ne privea perplex, rând pe rând.
― Ce s‑a întâmplat? mârii Bauer. Tu ce crezi că s‑a‑ntâmplat, scârbă?
Heide se dădu înapoi încet, ca un tigru gata să sară, cu naganul aţintit spre micul legionar, care se apropia pas cu pas de elegantul şi birocraticul subofiţer.
― Stai pe loc, clovn marocan, sau o să strănuţi sânge! şuieră Heide, fixându‑l pe omuleţ cu priviri veninoase.
Îl văzusem cu toţii pe subofiţer trăgând piedica revolverului şi aşteptam detunătura surdă a naganului. Mai iute ca gândul, piciorul Legionarului lovi mâna care ţinea arma. Heide strigă de durere şi se încovoie, în vreme ce naganul cădea pe jos. Micuţul îl luă, smulse încărcătorul şi‑l aruncă într‑un colţ.
Subofiţerul se îndreptă şi făcu o mişcare spre Legionar dar acesta, cu violenţa unui arc, îi sparse nasul şi câţiva dinţi cu o lovitură de picior.
― Aha! rânji Legionarul, voiai să tragi... Îngrozitor! Rapoartele‑s mai puţin primejdioase, nu‑i aşa?
Heide îşi venise puţin în fire şi, pe jumătate ridicat, îşi ştergea sângele care‑i inundase faţa.
― Ce vrei să insinuezi? Am venit aici ca să beau ceva în linişte şi voi m‑aţi atacat fără. motiv.
Legionarul se aşeză din nou:
― Ce tip cumsecade! Foarte nevinovat, aşa? Ridică‑te, ticălosule, sau încasezi o baionetă în bot.
Heide se urcă, penibil, pe bancă şi Porta îi întinse un pahar cu bere. Îl privi recunoscător pe roşcatul cu joben, ai cărui ochi albaştri, porcini, erau singurii care însufleţeau faţa impasibilă. Dar în clipa când era gata să bea, cu o lovitură scurtă, Porta aruncă paharul în celălalt capăt al încăperii.
Micuţul începu să râdă zgomotos. Nebun de furie, subofiţerul sări peste masă şi‑l fugări în jurul camerei pe uriaşul care rânjea.
― Nu eu... Porta!
Se opri dintr‑o dată şi, cu o lovitură ca de cal îl trimise pe Heide în perete, unde‑i administră o bătaie în lege. Am auzit strigăte înăbuşite. Câteva găleţi de apă l‑au readus în simţiri pe subofiţer, care a sfârşit prin a se prăbuşi pe masă, fără cunoştinţă.
― Hârţogar împuţit! scuipă Pluto în direcţia lui.
Popotarul ieşi de după tejghea şi ne invită pe toţi la un rând de vodcă.
I-ar fi mai uşor unei cămile să treacă prin urechile acului, decât Micuţului să intre în grădina lui Allah, ne asigură Legionarul. De altfel, linia vieţii lui e foarte scurtă, profetiză Porta. Noutăţile acestea l-au întristat pe naivul uriaş, care s-a grăbit la spovedania menită să-i deschidă porţile Raiului. Dar un atac al inamicului a întrerupt pioasa lui încercare.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu