Mica zeiță (5)

Ian McDonald

Am redevenit ființă omenească în răstimpul unei singure nopți. Am fost dusă în Hanumandhoka – pășind, de data asta, ca oricine altcineva, pe pietrele pavajului – unde preoții au rostit o ultimă puja. Le-am înapoiat rochiile mele roșii, și bijuteriile, și cutiile cu farduri, toate împăturite și stivuite cu grijă. Kumarima Înaltă îmi adusese haine omenești. Cred că le avea pregătite de o bună bucată de vreme. Regele n-a venit să-și ia rămas-bun. Nu-i mai eram soră. Dar chirurgii lui mi-au reparat degetul foarte bine, cu toate că m-au avertizat că aveam să-l simt întotdeauna ușor amorțit și inflexibil.

În zori, în timp ce, sub cerul de culoarea caisei, măturătorii st razilor spălau dalele de piatră din piața Durbar, am plecat cu un Mercedes Royal cu ferestrele fumurii și mersul lin. Kumarimele mele și-au luat rămas-bun la poarta palatului. Cea Înaltă m-a îmbrățișat în grabă.

– Oh, aș mai fi avut încă așa de multe de făcut. În fine, va trebui să fie suficient și atât.

Am simțit-o tremurând, lipită de mine, ca o pasăre strânsă prea tare în pumn. Kumarima Surâzătoare n-a putut să mă privească în ochi. Nici nu voiam s-o facă.

În timp ce mașina mă purta prin orașul care se trezea, am încercat să înțeleg cum e când ești om. După ce fusesem zeiță atât de multă vreme, îmi era greu să-mi amintesc că mă mai simțisem vreodată altfel, dar diferența părea să fie atât de mică încât am început să bănuiesc că ești divină numai pentru că oamenii spun așa. Drumul urca prin suburbiile înverzite, acum șerpuind și îngustându-se, plin de autobuze vopsite în culori strălucitoare și de camioane. Casele deveneau tot mai șubrede și mai sărăcăcioase, până ce pe marginea drumului n-au mai fost decât cocioabe și prăvălioare cu chai (23), apoi am ieșit din oraș – pentru prima oară de când sosisem, cu șapte ani înainte. Mi-am lipit mâinile și fața de geam și m-am uitat în jos, spre Kathmandu, ascuns sub vălul lui de smog ocru. Automobilul s-a alăturat șirului lung de mașini de pe drumul îngust și desfundat care urmărea marginea văii. Deasupra mea, munții presărați cu stâne de capre și cu altare de piatră, fâlfâind steaguri zdrențuite de rugăciune. Sub mine, apa năvalnică, maroniu-gălbuie. Acolo, aproape. M-am întrebat cât de departe în urma mea, pe același drum, se aflau celelalte mașini guvernamentale, cu preoți trimiși să caute fetițe ce purtau cele treizeci și două de semne ale perfecțiunii. Pe urmă, automobilul s-a înscris pe curba care pătrundea în vale și am ajuns acasă, în satul Shakya, cu stațiile lui de camioane și cu pompa de  benzină, cu prăvăliile și cu templul lui Padma Narteswara, cu copacii prăfuiți, cu inele albe vopsite în jurul trunchiurilor, cu zidul de piatră dintre ei și cu arcada de unde porneau să coboare trepte către terasele casei mele și, pe fundalul acelui petic dreptunghiular de cer înrămat în piatră, cu părinții mei, stând alături și îndesându-se, stingheriți, unul într-altul, exact așa cum îi văzusem ultima oară, zăbovind în curtea palatului Kumari Ghar.


Mamaji era o persoană prea respectabilă pentru a arăta ceva care să aducă a supărare nedisimulată, dar avea alte metode de a-și exprima nemulțumirea. Cea mai mică bucată de roti (24) la cină, cea mai mică porție de dhal (25). Sosirea unor fete noi, faceți loc, faceți loc – eu în camera cea mai de sus, cea mai sufocantă, departe de răcoarea bazinului din curte.

– A cerut adresa palmarului meu, am spus.

– Dacă aș fi avut câte o rupie pentru fiecare adresă de palmar, a zis Mamaji.

A fost interesat de tine numai ca de o ciudățenie, dragă. Antropologie. N-a avut
niciodată de gând să facă o cerere în căsătorie. Poți să-l dai uitării chiar acum.

Dar surghiunirea mea în turn a fost o pedeapsă ușoară, pentru că m-a ridicat deasupra zgomotului și a gazelor de eșapament din vechiul oraș. Micșorarea porțiilor era o pierdere neînsemnată: mâncarea fusese groaznică în fiecare zi a celor aproape doi ani de când locuiam în haveli. Fortul Roșu cu meterezele sale, minaretele și domurile moscheii Jami Mashid și, în spatele lor, turnurile de sticlă scânteietoare și de titan din New Delhi se zăreau, printre zăbrelele de lemn, dincolo de cisternele de apă, de talgerele antenelor de satelit și copiii care jucau crichet pe acoperișuri. Și, deasupra tuturor acestora, stolurile de porumbei din hulubării, cu inelele de lut prinse de picioare fluierând și cântând în timp ce se învârtejeau deasupra pieței Chandni Chowk. Iar înțelepciunea de viață adunată de Mamaji o făcuse, de data asta, de rușine, pentru că Ashok îmi trimitea mesaje pe furiș, uneori punându-mi întrebări despre vremea când eram o zeitate, dar cel mai adesea vorbindu-mi despre el și despre planurile și ideile lui mărețe. Cuvintele lui, care pluteau, liliachii, profilându-se, în viziunea mea interioară, pe fundalul formelor complicate ale dantelăriei de piatră jali, erau tot atâtea plăceri strălucitoare în zilele acelea de miez de vară. Am descoperit cât de desfătătoare erau discuțiile în contradictoriu despre politică; înfruntam verva lui optimistă cu tot ce aflam de pe canalele de știri. Ținând cont de editoriale, mi se părea inevitabil ca, în schimbul acordării clauzei națiunii celei mai favorizate de către Statele Unite ale Americii, Awadh să ratifice legile lui Hamilton și să trimită în ilegalitate orice aeai mai inteligent decât o maimuță langur. Lui Mamaji nu i-am spus nimic despre schimbul nostru de mesaje. L-ar fi interzis, atâta vreme cât
Ashok nu făcea o cerere în căsătorie.

Într-o seară din timpul căldurilor premusonice, când băieții se simțeau prea obosiți chiar și pentru crichet și cerul era un castron de alamă întors cu fundul în sus, Mamaji a venit în foișorul meu din vârful haveli-ului bătrânului negustor. Țineam jali-urile larg deschise, sfidând buna cuviință, și trombele de căldură înălțate de pe aleile de dedesubt agitau perdele de voal.

– Încă mai mănânci pâinea mea.

A împins ușor thali (26)-ul meu plin cu mâncarea ei. Era prea cald ca să mănânci, prea cald ca să faci orice altceva decât să zaci, în așteptarea ploii și a răcorii, dacă aveau să mai vină în anul ăla. De jos, din curte, îmi ajungeau la urechi vocile fetelor care se bălăceau cu picioarele în apa din bazin. În ziua aceea, mi-ar fi plăcut să stau și eu pe dalele de pe margine, dar eram dureros de conștientă că locuiam în haveli-ul Agenției Shaadi cu Fete Frumoase de mai multă vreme decât oricare dintre ele. Nu voiam să devin Kumarima lor. În plus, aflaseră despre copilăria mea din șoaptele care circulau de-a lungul coridoarelor de marmură și mi-ar fi cerut mici puja, miracole mărunte care să le ajute să-și găsească bărbatul potrivit. Nu mai acordam așa ceva, nu fiindcă m-aș fi temut că nu mai aveam nici o putere – pentru că nu avusesem niciodată – dar ceea ce emana din mine pătrundea în ele și de aceea aveau parte de bancheri, de președinți de companii de televiziune și de furnizori de Mercedes-uri.

– Ar fi trebuit să te las în cloaca aia din Nepal. Zeiță! Ha! Și eu, care mi-am închipuit, ca proasta, că dădusem peste o comoară. Bărbații! S-ar putea să dețină opțiuni pentru titluri și să aibă apartamente pe Chowpatty Beach, dar, în adâncul sufletului lor, sunt tot atât de superstițioși ca orice yadav (27) de la țară. 

– Îmi pare rău, Mamaji, am spus, ferindu-mi privirea.

– Nu te poți abține? Nu te-ai născut perfectă decât în treizeci și două de moduri diferite. Acum ascultă aici, cho chweet. Un bărbat a venit să-mi facă o scurtă vizită.

Bărbații treceau pe acolo întotdeauna, ridicându-și ochii către ochiurile jaliurilor
prin care se strecurau chicotelile și foșnetul veșmintelor Fetelor Frumoase, în timp ce așteptau în curtea răcoroasă ca Shweta să îi prezinte lui Mamaji. Bărbați cu oferte de căsătorie, bărbați cu contracte prenupțiale, bărbați care îi plăteau cota parte din zestre în rate. Bărbați care solicitau întâlniri speciale, intime. Bărbatul care trecuse pe la Mamaji venise pentru ceva din toate astea.

– Un tânăr rafinat, un tânăr frumos, de numai douăzeci de ani. Taică-su e o persoană importantă. A solicitat o întâlnire intimă, cu tine.

Am devenit dintr-odată bănuitoare, dar învățasem, mai degrabă printre Fetele Frumoase din Delhi decât printre preoții și Kumarimele din Kathmandu, să nu las să se citească nimic pe chipul meu fardat.

– Cu mine? O asemenea onoare... și nu are decât douăzeci de ani... și e dintr-o familie atât de bună, cu atât de multe relații.

– E brahman.

– Știu că eu nu sunt decât o fată din Shakya...

– N-ai înțeles. E brahman.

Aș mai fi avut încă așa de multe de făcut, zisese Kumarima Înaltă când mașina regală se îndepărta de porțile din lemn sculptat ale Kumary Ghar. O șoaptă strecurată pe fereastră mi-ar fi spus totul: blestemul lui Kumari.

Shakya se ascundea de mine. Oamenii treceau pe partea cealaltă a străzii, descoperind lucruri pe care să le studieze sau găsindu-și câte ceva de făcut. Prietenii vechi ai familiei dădeau nervoși din cap înainte de a-și aminti că aveau de rezolvat probleme importante. În chai-dhabas (28) mi se oferea ceai gratis, ca să mă simt stânjenită și să plec. Prietenii mei erau camionagii, șoferii de autobuz și de pe trailere oprite în stațiile de alimentare cu biodiesel. Probabil că se întrebau cine era fetița stranie, de doisprezece ani, care își pierdea vremea prin jurul parcărilor pentru camioane. Nu mă îndoiesc că unii dintre ei știau mai multe. Sat după sat, oraș după oraș, legenda se răspândea în su-sul și în josul șoselei din nord. Fosta Kumari.

Pe urmă au început accidentele. Un băiat și-a pierdut o jumătate de mână, prinsă în cureaua ventilatorului unui motor de Nissan. Un adolescent a băut rakshi (29) contrafăcut și a murit, intoxicat cu alcool. În chai-dhabas și în atelierele de reparații se vorbea din nou despre unchiul meu, care se prăbușise, găsindu-și moartea, în timp ce mica zeiță în devenire țopăia în leagănul ei de sârmă, râzând, râzând, râzând întruna.

N-am mai ieșit din casă. În vreme ce iarna se înstăpânea în partea de sus a văii Kathmandu, treceau săptămâni întregi fără să-mi părăsesc camera. Zilele se scurgeau în timp ce lapovița îmi biciuia fereastra, vântul apleca steagurile de rugăciune aproape până la orizontală și cablul de sârmă tresălta. Sub el, apa gata să se reverse a râului înfuriat. În anotimpul acela, vocile demonilor din munți răsunau cu putere, spunându-mi cele mai dezgustătoare lucruri despre acele Kumari lipsite de credință care trădau moștenirea sacră a zeiței lor.

În cea mai scurtă zi a anului, prin Shakya a umblat un cumpărător de mirese. Am auzit o voce pe care nu o recunoșteam acoperind bolboroseala nici o clipă întreruptă a televizorului din încăperea principală a casei. Am întredeschis ușa exact atât cât era nevoie ca să pătrundă glasul și licărirea focului.


Note:

(23) Ceai (n. tr.).

(24) Pâine nedospită, friptă pe grătar (n. tr.).

(25) Mazăre (n. tr.).

(26) Tavă rotundă pe care se află mai multe boluri mici, conținând diferite feluri de mâncare (n. tr.).

(27) Castă ai cărei membri pretind că ar descinde din clanul lui Yadu, cel mai vârstnic dintre fiii regelui legendar Yayati (n. tr.).

(28) Ceainării (n. tr.).

(29) Băutură pe bază de mei fermentat, populară în Nepal (n. tr.).

va urma