Felician Velimirovici
La data de 18 decembrie 1974, o şedinţă plenară a CC al PCR a adoptat forma definitivă a ceea în cadrul celui de-al XI-lea congres al partidului va deveni „Programul Partidului Comunist de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism.” (1)Textul său, al cărui prim capitol prezintă istoria poporului român de la traci până la Ceauşescu, a fost redactat sub auspiciile secretarului general, de către o comisie specială coordonată de acesta. În istoria comunismului românesc, este pentru prima dată când în cuprinsul unui document de partid este exprimată o versiune completă a istoriei naţionale, o veritabilă „Summa historica” (2) scrisă, evident, de câţiva istorici „de casă” ai partidului, din proximitatea lui Nicolae Ceauşescu. (3)
Conform antropologului american Katherine Verdery, momentul adoptării programului reprezintă „semnul cel mai neechivoc al apoteozei istoriei” (4) în epoca ceauşistă. Fără îndoială, N. Ceauşescu nu şi-a descoperit doar la începutul anilor ’70 pasiunea pentru istorie şi pentru indicaţiile gata oricând să le ofere cercetătorilor. Încă din 1965 el îşi manifestase în cel mai evident mod interesul pentru problemele de istorie – e drept, de această dată a fost vorba doar de istoria partidului şi a mişcării muncitoreşti. (5) În 1974 însă, aşa cum am mai arătat (6), condiţia istoricului şi a scrisului istoric este asimilată cu aceea a activistului de partid, respectiv a propagandei şi ideologiei comuniste. Istoricul trebuia să devină activist iar istoria propagandă politică: „Trebuie să lichidăm cu desăvârşire mentalitatea anarhică, mic-burgheză, că problemele istoriei sînt doar probleme de strictă specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei şi ideologiei comuniste şi de ele nu se pot ocupa decît aceia care îşi însuşesc şi aplică ideologia şi concepţia comunistă despre lume.” (7)
Dintre cele 25 de pagini care formează partea I intitulată rebarbativ „Lupta poporului român, a forţelor progresiste şi revoluţionare a clasei muncitoare, a partidului comunist pentru libertate socială şi naţională, împotriva fascismului şi războiului, pentru înfăptuirea insurecţiei naţionale armate antifasciste şi antiimperialiste” (8) şapte sunt dedicate „dezvoltării istorice a poporului român pe calea progresului economic şi social, a libertăţii şi neatârnării” adică istoriei spaţiului românesc din vremea tracilor şi până la intrarea pe scena istoriei a mişcării muncitoreşti căreia îi sunt dedicate restul de 18 pagini. Disproporţia evidentă semnifică interesul conducătorului pentru a doua parte a istoriei moderne şi pentru cea contemporană, socialistă, această predilecţie determinând sensibil producţia istoriografică oficială pentru următorii aproape 14 ani; ultima afirmaţie poate fi susţinută şi prin simpla analiză a volumelor care formează „Bibliografia istorică a României”. (9)
Maniera în care a fost realizată această schiţă de istorie naţională reflecta intenţia autorilor – şi a lui Ceauşescu, neîndoios – de a expune pe scurt adevărul „obiectiv” privind strălucita istorie a poporului român şi a partidului său conducător. Istoria propusă de programul partidului are valoare de model, şi totodată un caracter eminamente teleologic, fatalist, ilustrând evoluţia invariabil ascendentă a societăţii româneşti spre împlinirea istorică reprezentată de comunism; obiectivul parcă urmărit încă din antichitate ar fi ziua de 23 august, momentul zero, fondator al României noi postbelice . (10)
Aşa cum a remarcat istoricul Vlad Georgescu (11) încă din 1977, principalele mituri care vor fi dezvoltate de istoriografie după 1975 se află in nuce cuprinse în acest deosebit de curios program: în complementaritatea ideilor care alcătuiesc scheletul marxist al istoriei românilor se plasează o serie de idei (devenite ulterior axiome) preluate din cuvântările lui Ceauşescu. Prima se referă la vechimea milenară a poporului român, strict legată de continuitatea şi unitatea sa de-a lungul veacurilor: tracii şi dacii sunt prezentaţi într-o lumină extrem de favorabilă, fiind subliniate şi consecinţele negative ale cuceririi Daciei. Câţiva ani mai târziu, în 1979, va fi înfiinţat la Bucureşti un Institut de Tracologie!
În câteva rânduri schiţa de istorie naţională cuprinsă în program rezolvă şi problema continuităţii daco-romane şi apoi româneşti în spaţiul fostei provincii Dacia prin introducerea şi susţinerea unei veritabile contradictio in terminis, o formulare halucinantă ce arăta că „retragerea romană din Dacia a lăsat pe acest teritoriu un stat neorganizat care avea o capacitate scăzută de luptă şi rezistenţă în faţa migratorilor .(12) Configuraţia acestui bizar, nemaiîntâlnit şi paradoxal „stat neorganizat” nu este prezentată deloc, nicăieri, nici măcar după adoptarea programului PCR.
Rolul proletariatului în dezvoltarea economiei şi a societăţii în epoca modernă nu putea fi altfel decât extrem de însemnat. Programul arată, în acelaşi spirit marxist al „luptei de clasă”, edulcorate însă oarecum, că evenimentul central al epocii moderne care trebuia cercetat de istorici este „dezvoltarea şi intrarea fermă în arena vieţii politice a tinerei clase a proletariatului industrial – clasa cea mai înaintată a ţării”. (13) Personalitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea – combătută viguros în anii lui Dej – este acum reabilitată în totalitate, iar lucrarea acestuia „Ce vor socialiştii români” devine primul program socialist revoluţionar din spaţiul românesc. În afara acestei probleme, revoluţia de la 1848, unirea principatelor din 1859 şi războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878 mai constituiau câteva momente semnificative pentru istoria românilor în secolul al XIX-lea. Interpretările legate de primul război mondial sunt şi ele revizuite, arătându-se că intrarea României în război s-a făcut în primul rând din interese de ordin naţional. 20 de ani mai devreme, această idee ar fi constituit cel puţin o „abatere gravă” sau o erezie. Şi ştim ce însemna în prima parte a anilor 1950 să te faci vinovat de atari „erezii”. Marea Unire este însă în continuare tratată trunchiat prin omiterea prezentării unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Procesul unirii Transilvaniei a fost doar un rezultat „al luptei maselor largi populare, a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor înaintate ale burgheziei” . (14)
Programul confiscă aproape în totalitate istoria perioadei interbelice şi realizează în mod deliberat o confuzie între istoria PCdR şi istoria naţională. O translaţie interpretativă demnă de evocat în acest cadru este reprezentată de actul de la 23 august 1944: pentru prima dată, rolul primordial în arestarea lui Ion Antonescu este atribuit PCR, meritul sovieticilor fiind doar acela de a produce un context internaţional favorabil. Canonul interpretativ care a marcat epoca lui Dej cunoaşte o mutaţie acum, pentru a deveni începutul „revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, formulă devenită canonică din acel moment.
Influenţa schiţei de istorie naţională cuprinsă în programul partidului asupra discursului istoric oficial a fost una semnificativă. Ca şi în cazul „tezelor din iulie”, publicarea programului a fost urmată de stabilirea unei serii de „norme” de aplicare. Un articol nesemnat din Revista de istorie a accentuat importanţa extraordinară a programului pentru ştiinţa istorică, arătând că „programul constituie un moment deosebit de preţios pentru dezvoltarea ştiinţelor sociale şi un îndreptar preţios, un eveniment de referinţă îndelungată în alcătuirea planurilor noastre de cercetare istorică” .(15) Asemenea articole vor apărea tot mai des în revistele de istorie, în general ele nefăcând altceva decât să reia expunerile lui Ceauşescu rostite cu diferite ocazii, la aniversări, comemorări sau pur şi simplu la întâlnirile de lucru cu oamenii de ştiinţă din domeniul istoriei cărora nu pregeta să le ofere preţioase indicaţii sau să le arate direcţiile care trebuiau a fi explorate.
În 1978, autorul introducerii singurei – până în prezent – enciclopedii a istoriografiei româneşti, unul dintre cei mai bine plasaţi istorici din sistem în late socialism, recunoştea – cel mai probabil demagogic – însemnătatea programului PCR, socotind că acesta, alături de documentele congresului al XI-lea al partidului reprezintă „un moment fundamental, de referinţă în dezvoltarea istoriografiei româneşti contemporane” programul în sine reprezentând o „cartă fundamentală ideologică, teoretică şi politică a partidului” .(16) Continuând, istoricul bucureştean aprecia, speaking bolshevik, că „sinteza istorică a poporului nostru cu care se deschide Programul Partidului Comunist Român are o valoare şi o semnificaţie exemplară pentru întreaga activitate istoriografică; ea înfăţişează de pe poziţiile concepţiei despre lume a clasei muncitoare – materialismul dialectic şi istoric – şi în lumina ultimelor concluzii ale ştiinţei istorice româneşti, existenţa milenară şi permanentă a poporului nostru în spaţiul carpato-dunărean. Ea este măsura cea mai elocventă a preţuirii de care se bucură tradiţiile înaintate ale poporului nostru în gândirea politică a Partidului Comunist Român, iar prin bogăţia de idei şi prin clarviziunea analizei regăsim în această sinteză direcţia unor fecunde împliniri ale muncii istoriografice.” (17)
NOTE
1) Programul Partidului Comunist de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. Politică, 1975, 221 p.
2) Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2007, p. 359.
3) Gabriel Moisa, Istorie şi politică în România comunistă, Oradea, Ed. Universităţii din Oradea, 2008, p. 73.
4) Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 211.
5) v. „Stenograma consfătuirii ţinută la CC al PCR în ziua de 27 octombrie 1965 cu cadrele Institutului de Istorie a Partidului , în legătură cu întocmirea istoriei PCR” în Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate şi ruptură în relaţiile româno-sovietice, Bucureşti, Ed. I.N.S.T., 2003, p. 227.
6) Felician Velimirovici, “Romanian Historians under Communism. An Oral Historiy Inquiry”, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai” Historia, Volume 56, No. 2, December 2011, pp. 116-138.
7) Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 11, Bucureşti, Ed. Politică, 1974, p. 96 apud Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român, Bucureşti, Ed. Militară, 1988, p. 39.
8) Ibidem, p. 27.
9) Cf. Gabriel Moisa, „Despre manipularea istoriografiei în comunism”, în Studii de istoriografie românească, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2008, pp. 115-116.
10) Adrian Cioroianu, „Forme politice de a face şi de a scrie istoria naţională”, în Istorie şi ideologie, Manuela Dobre (coord.), Bucureşti, 2003, disponibil şi pe Internet, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/index.htm.
11) Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, pp. 74-75.
12) Programul Partidului Comunist Român… p. 29.
13) Ibidem, p. 32.
14) Ibidem, p. 37.
15) „Programul PCR şi istoriografia românească”, în Revista de istorie, tom 27, nr. 9, 1974, p. 1281
16) Ştefan Ştefănescu în Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 20.
17) Idem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu