Mica zeiță (3)

Ian McDonald

Avea tenul palid al orășenilor, iar părul pieptănat cu cărare pe stânga îi fâlfâia când s-a desprins din mulțime. Și-a dus pumnii la gulerul cămășii cu dungi în diagonală și oamenii din jur s-au îndepărtat de el ca un talaz. L-am văzut vârându-și degetele mari în două bucle ale unui șnur negru. I-am văzut gura deschizându-se într-un urlet. Pe urmă robotul s-a năpustit asupra lui și am zărit o străfulgerare argintie. Capul tânărului a zburat în aer. Făcuse ochii mari și avea gura rotunjită de la un strigăt ca un oh! Ca un puști care își strânge briceagul, mașinăria Regelui Own și-a ascuns lama în teacă înainte ca trupul să înțeleagă că e mort și să cadă la pământ, așa cum se întâmplase cu capra aia caraghioasă din Hanumandhoka. Gloata a țipat și a încercat să se îndepărteze de omul descăpățânat. Purtătorii mei s-au cutremurat și s-au clătinat pe picioare, neștiind încotro să o apuce și ce să facă. Pentru o clipă, am crezut că era posibil să mă lase să cad.

Îngrozită, Kumarima Surâzătoare a scos câteva țipete stridente:

– Oh! Oh! Oh!

Fața mea era pătată de sânge.

– Nu e al ei, a strigat Kumarima Înaltă. Nu e al ei!

A umezit o batistă cu un strop de salivă. Îmi ștergea cu gingășie sângele tânărului de pe față când au apărut membrii gărzii regale, cu costume și ochelari negri, lovind în stânga și în dreapta prin mulțime. M-au luat în brațe, au pășit peste cadavru și m-au urcat în mașina care aștepta.

– Mi-ați pătat machiajul, i-am spus soldatului din gardă în timp ce mașina demara în goană.

Credincioșii abia dacă aveau timp să se ferească din calea noastră pe străzile înguste.

În noaptea aceea, Kumarima Înaltă a venit în camera mea. Văzduhul vuia de zgomotul elicopterelor care cercetau în amănunt orașul, în căutarea complotiștilor. Elicoptere și mașinării asemănătoare cu roboții Regelui Own, care zburau deasupra orașului Kathmandu scrutându-l cu ochi de șoim. S-a așezat pe patul meu și a scos o cutiuță transparentă, albastră, protejată de o învelitoare brodată cu roșu și auriu. Înăuntru erau două pastile gălbui.

– Ca să te ajute să dormi.

Am clătinat din cap. Kumarima Înaltă a ascuns cutiuța albastră în cutele mânecii ei.

– Cine era?

– Un fundamentalist. Un karsevak (12). Un tânăr nesăbuit, demn de milă.

– Era hindus, dar voia să ne facă rău.

– Asta e nebunia, devi. El și cei asemenea lui sunt de părere că regatul nostru a devenit prea occidental, că s-a îndepărtat prea mult de rădăcinile și de adevărurile lui religioase.

– Și ne-a atacat pe noi, Taleju Devi. Și-ar fi aruncat în aer propria zeiță, dar robotul l-a lăsat fără cap. E aproape la fel de straniu ca oamenii care aruncă apă în ploaie.

Kumarima Înaltă și-a plecat fruntea. Și-a strecurat mâna sub eșarfa cu care își încingea mijlocul și a scos un al doilea obiect pe care l-a așezat pe pătura mea groasă tot atât de ceremonios cum pusese pilulele. Era o mănușă subțire, cu un singur deget, pentru mâna dreaptă; pe partea din spate avea lipită o buclă de plastic, de forma unui fetus de capră, din cale-afară de minuscul.

– Știi ce e?

Am dat din cap. Fiecare habotnic care făcea puja pe străzi părea să aibă unul, toți țineau mâna dreaptă în sus, ca să-mi capteze imaginea. Un palmar.

– Îți trimite mesaje în cap, am șoptit.

– Ăsta e cel mai puțin important lucru pe care îl poate face, devi. Gândeștete la el ca la un jharoka, numai că de data asta e vorba de un balcon care dă într-o lume de dincolo de piața Durbar, de dincolo de Kathmandu și de dincolo de Nepal. E un aeai, o inteligență artificială, un obiect care gândește, ca mașinăriile de acolo, de sus, dar mult mai inteligent. Ele sunt în stare să zboare și să vâneze și nu pot să facă prea multe alte lucruri, dar acest aeai îți poate spune tot ce vrei să știi. E suficient să întrebi. Și sunt lucruri pe care trebuie să le afli, devi. N-o să fii Kumari pentru vecie. O să vină și ziua în care o să părăsești palatul și-o să te întorci în lume. Eu am văzut înaintea ta toate lucrurile astea. S-a întins ca să-mi ia obrajii în mâini, apoi s-a retras. Ești o făptură deosebită, devi a mea, dar deosebirile de care e nevoie ca să devii Kumari îți vor face viața grea în lume. Oamenii vor vedea în ele o boală. Mai rău decât atât, chiar...

Și-a ascuns emoția așezându-mi cu gingășie receptorul în formă de fetus după ureche. Am simțit plasticul alunecându-mi pe piele, apoi Kumarima Înaltă și-a pus mănușa, și-a fluturat mâna cu degetele într-o mudră (13) și am auzit vocea ei răsunându-mi în cap. În aerul dintre noi s-au conturat cuvinte strălucitoare și ea m-a învățat, cu migală, cum să le citesc.

Nu lăsa pe nimeni să afle asta, spunea dansul mâinii ei. Nu povesti nimănui, nici măcar Kumarimei Surâzătoare. Știu că îi spui așa, dar ea n-ar înțelege. Ar spune că ăsta e un obiect murdar, o impuritate. Într-un fel, nu se deosebește prea mult de bărbatul care a încercat să-ți facă rău. O să fie secretul nostru, doar al tău și al meu.

La scurt timp după aceea, Kumarima Surâzătoare a venit să arunce o privire. Țineam mănușa și obiectul îți formă de fetus ascunse sub pernă. Mi le-am imaginat trimițându-și vorbele către mine prin puful de gâscă și prin bumbacul catifelat, atât de catifelat, trimițându-mi vise în timp ce elicopterele și roboții de vânătoare se roteau deasupra mea, în văzduhul nopții. Când s-a auzit și clinchetul zăvorului ușii ei, mi-am pus mănușa și cârligul pentru ureche și am plecat în căutarea ploii rătăcite. Am găsit-o la o sută cincizeci de kilometri în susul drumului, folosindu-mă de ochii unui aeai care se învârtea deasupra estului Indiei. Am văzut musonul, o spirală de nori înlănțuiți deasupra mării, părând o gheară de pisică. În sat erau pisici; creaturi suspicioase a căror existență se bazează pe șoareci și pe orz. În Kumari Ghar nu era îngăduit să aduci nici o pisică. Mi-am coborât privirea asupra regatului meu, dar n-am izbutit să deslușesc nici un oraș și nici un palat și nu m-am zărit nici măcar pe mine. Am văzut munți, munți albi, încununați cu gheață cenușie și albastră. Eram zeița acesteia. Și inima mi-a părăsit pieptul, pentru că nu era nimic, decât o crustă minusculă de stâncă deasupra lumii imense care atârna sub ea ca ugerul plin al unei vaci, bogat și îngreunat de oameni, de orașele lor splendide și de națiunile lor luminate. India, locul unde ni s-au născut zeii, locul de unde ni se trag numele.

După trei zile, poliția prinsese complotiștii și afară ploua. Norii se lăsaseră în jos, deasupra orașului Kathmandu. Apa spăla culorile templelor din piața Durbar, dar oamenii de pe străzile noroioase băteau în cutii de conserve sau în pocale de metal, slăvind-o pe Taleju Devi.

– Ce-o să se întâmple cu ei? am întrebat-o pe Kumarima Înaltă. Cu oamenii răi?

– Probabil că vor fi spânzurați.

În toamna aceea, după execuția trădătorilor, nemulțumirea s-a revărsat în sfârșit pe străzi, precum sângele unui animal sacrificat. Cele două tabere invocau numele meu: poliția și demonstranții. Alții mă înălțau deja la rangul de simbol a tot ce era bun în regatul nostru, dar și a tot ceea ce era rău. Kumarima Înaltă a încercat să-mi explice cum stăteau lucrurile, dar, în lumea aceea nebună și periculoasă, atenția mi se îndreptase în altă parte, către vechiul și imensul ținut din sud, răsfirat ca o fustă împodobită cu giuvaieruri. Într-un asemenea moment, era ușor să fii atras de adâncurile înspăimântătoare ale istoriei sale, de zeii și de războinicii care o traversaseră, imperiu după imperiu după alt imperiu. Patria mea fusese întotdeauna pătimașă și liberă, dar i-am descoperit pe bărbații care au slobozit India din robia Ultimului Imperiu – bărbați aidoma zeilor – și am văzut că rivalitățile, intrigile și corupția au sfâșiat libertatea dobândită, împărțind-o în țări învrăjbite: Awadh și Bharat, Statele Unite ale Bengalului, Maratha, Karnataka. 

Nume și locuri legendare. Cetăți strălucitoare, tot atât de vechi ca istoria însăși. Acolo, aeai-urile bântuiau pe străzi ca niște gandhava (14). Bărbații erau de patru ori mai mulți decât femeile. Vechile diferențe fuseseră date uitării și femeile își alegeau soți aflați, pe scara castelor, cât mai sus cu puțină, iar bărbații își luau soții de cât mai jos. Liderii lor, partidele și mașinațiunile politice mă captivau tot atât de mult precum îl captivau pe oricare dintre cetățenii acelor locuri, poveștile siropoase generate de aeai-uri, pe care le îndrăgeau atât de mult. În iarna aceea timpurie și grea în care poliția și roboții Regelui restauraseră vechea ordine în orașul de dincolo de piața Durbar, spiritul meu era în Indiile de Jos. Fără liniște pe pământ și în cele trei ceruri. M-am trezit într-o dimineață și am văzut zăpada căzută peste palatul de lemn; acoperișurile templelor din piața Durbar erau grele de omăt, ca niște moșnegi încruntați și înghețați. Știam că vremea aceea neobișnuită nu era lucrătura mea, ci rezultatul schimbărilor enorme și încete ale climei. Kumarima Surâzătoare a venit alături de mine în jharoka în timp ce priveam fulgii deși, pufoși ca scrumul, care coborau din cerul alburiu. A îngenuncheat în fața mea, frecându-și palmele una de alta la adăpostul manșetelor mânecilor ei largi. Suferea cumplit din pricina frigului și a umezelii. 

– Devi, nu ești tu unul dintre copiii mei? Am clătinat din cap, dorind să spun da.

– Devi, ți-am dat eu vreodată, oricând, ceva care nu era cel mai bun lucru cu putință?

Repetând gestul făcut de colega ei cu un anotimp în urmă, a scos din mânecă o cutiuță de plastic pe care mi-a pus-o în palmă. M-am lăsat pe spătarul scaunului, temându-mă de obiectul acela așa cum nu mă temusem niciodată de ceva oferit de Kumarima Înaltă.

– Știu cât de fericiți suntem aici cu toții, dar ceva trebuie să se schimbe întotdeauna. Schimbări în lume, cum e zăpada asta – nefirească, devi, nedreaptă – schimbări în orașul nostru. Și noi, aici, înăuntru, nu suntem imuni, floricica mea. Și tu o să te schimbi, devi. Tu, trupul tău. O să devii femeie. Dacă mi-ar sta în puteri, n-aș lăsa să ți se întâmple asta, devi. Dar nu pot. Nimeni nu poate. Ceea ce îți pot oferi este... o amânare. O stagnare. Ia astea. Vor încetini ritmul schimbărilor. Sper că vreme de ani de zile. Pe urmă o să putem fi fericiți aici, împreună, devi.

Schițând pe jumătate o plecăciune respectuoasă, și-a ridicat ochii către ai mei. Mi-a zâmbit.

– Am vrut eu vreodată altceva decât ceea ce era mai bun pentru tine?

– Am întins mâna. Kumarima Surâzătoare mi-a răsturnat pastilele în palmă.

Am strâns pumnul și m-am lăsat să alunec de pe tronul sculptat. În timp ce intram în camera mea, am auzit-o pe Kumarima Surâzătoare intonând rugăciuni de mulțumire către zeițele gravate. M-am uitat la pilulele din palmă. Albastrul lor părea o culoare atât de nepotrivită! Mi-am umplut ceașca în mica mea cameră de baie și le-am înghițit, cu două guri de apă, în jos, în jos.

După aceea au început să apară în fiecare zi, două pastile, albastre precum domnul nostru Krishna, ivite pe noptiera mea ca prin farmec. Dintr-un anumit motiv, nu i-am povestit niciodată nimic Kumarimei Înalte, nici chiar atunci când spunea cât devenisem de agitată, de distrată și de absentă în timpul ceremoniilor. Am dat vina pe niște devi ascunse în pereți, care îmi vorbeau în șoaptă. Știam destul de multe despre felul meu deosebit de a fi, pe care ceilalți îl numeau dereglarea mea, pentru ca să-mi dau seama că vorbele nu aveau să-mi fie puse la îndoială. În iarna aceea, am fost obosită și letargică. Simțul mirosului mi se ascuțise, sesizam până și cele mai firave miresme, iar fețele oamenilor care alcătuiau curtea mea, stupide și ridicate în sus cu o privire radioasă, mă scoteau din sărite. Treceau săptămâni întregi fără să mă arăt. Coridoarele de lemn căpătaseră un miros pătrunzător și stăruitor de sânge închegat. Cu vederea interioară a demonilor, puteam să deslușesc că trupul meu era atunci un câmp de luptă pe care se purta războiul chimic dintre propriii mei hormoni și pilulele Kumarimei Surâzătoare, stavilele în calea pubertății. În anul acela, primăvara era noroasă și umedă, iar eu mă simțeam imensă, cu capul buhăit, un balon care se împleticea, cutreierat de fluide, ascuns sub straie și sub machiajul ca de ceară. Am început să arunc micile pilule albastre în comodă. De când eram Kumari, se perindaseră șapte Dasain.

Crezusem că o să mă simt ca mai înainte, dar asta nu s-a întâmplat. Nu eram bolnavă, cum aveam senzația când luam pastilele, eram sensibilă, conștientizându-mi cu intensitate propriul trup. Stăteam în patul meu de lemn și simțeam cum mi se lungeau picioarele. Eram foarte, foarte conștientă de existența sfârcurilor mele minuscule. Căldura și umiditatea erau din ce în ce mai cumplite, sau așa mi se părea mie.

Aș fi putut să-mi deschid în orice clipă palmarul și să-l întreb ce mi se întâmpla, dar n-am făcut-o. Mă temeam să nu-mi spună că divinitatea mi se apropia de sfârșit.

Kumarima Înaltă trebuie să fi observat că tivul rochiei mele nu mai mătura podelele, dar Kumarima Surâzătoare a fost cea care a făcut un pas înapoi când ne grăbeam spre sala darshan (15), a ezitat o clipă, apoi a spus, cu blândețe și zâmbind, ca întotdeauna:

– Ce repede crești, devi. Mai ești încă?... Nu, iartă-mă, sigur că da... Trebuie să fie din pricina vremii, îi face pe copii să se înalțe iute, ca buruienile. Ai mei nu mai încap în nimic, nici o haină nu li se mai potrivește.


Note:

(12) Voluntar care luptă pentru o cauză religioasă

(13) O poziție a mâinilor și/sau a degetelor, sau un gest ori o acțiune simbolică, expresie a unei stări interioare (n. tr.).

(14) Spiritele eterice ale morților care își așteaptă în această stare reîncarnarea (n. tr.).

(15) În religia hindusă, apariția unei zeități sau persoane binefăcătoare, sau a unui obiect de bun augur (n. tr.).


va urma