Gheorghe Zamfir

Eugen BLAGA

…Zamfir este un magnific. L-am văzut si eu în concert, l-am auzit într-un lung interviu, i-am citit interviurile, puține ce-i drept, în presă.

Omul Zamfir, poate chiar mai mult decât artistul, este fascinant. Este de-o complexitate rar întâlnită, poate fi, sau chiar este un gânditor, un filosof al vremurilor noastre.

Este, în schimb, trist, foarte trist, atât de trist încât îți trezeste compasiunea, culmea, tocmai el, care a fost în perioada de glorie, lunga perioadă de glorie, “prințul Parisului”, cel mai bine îmbrăcat bărbat al acestui oras, cel mai adulat de femei, cel prezent cu discurile lui în toată lumea. Primul meu contact cu străinătatea după Revoluție a fost marcat de prezența CD-urilor sale în magazine specializate, stații de benzină, metrouri, peste tot.

Din păcate, viața, în ultimii ani, a fost rea cu el. Este sărac, sărăcit de tot felul de escroci, neavând priceperea să se ferească de ei. A rămas, în schimb, acelasi artist cu vocație de geniu, poate mai matur, nu din cauza vârstei, cât din cauza trăirilor excepționale pe care le transmite cu o bunătate si fericire, rar întâlnite, tuturor celor care doresc să-l asculte.

Nu demult, la căpătâiul lui Dobrin, a cântat câteva bocete, unul scris chiar de el. A fost fascinant, cânta si plângea în ploaie, apa se amesteca pe fața lui cu lacrimile, plângeau si el si Dumnezeu. Clipele au fost unice, îsi scotea rând pe rând de sub pardesiu câte un nai si cânta, si cânta. Gestul de a ascunde sub haină naiul lui drag si de a-l scoate pentru a cânta cu el părea gestul unui om simplu, dar care îsi protejează bogăția sau sărăcia în locul cel mai sigur, lângă sufletul lui, ca să nu-i fure cineva comoara, de altfel, niste tuburi din lemn care nu pot folosi decât unui ARTIST.

A cântat în toate marile catedrale, domuri, biserici ale lumii, pentru că este un mare, sincer si neprețuit crestin.

A fost primul mare artist care a adus muzica laică în spațiul religios, si nu orice muzică, a adus acele fantastice si uluitoare armonii, fie ele ale geniului clasic, romantic, fie generate de folclorul pe care nimeni altul nu a stiut să-l prelucreze si interpreteze, fie propriile lui compozitii – adevărate OPUS-uri – asa cum miraculos de frumos si musical sună în limba latină “opus, poeris”. Lumea a fost fascinată, a alergat după el să-l asculte, să se convingă că este aievea, că muzica lui nu e vis.

Catedralele catolice, protestante, greco-catolice ale vestului european îsi deschideau larg maiestuoasele si masivele porți si se umpleau ori de câte ori Zamfir îsi anunța prezența. Notre-Dame de
Paris i-a aparținut de nenumărate ori.

Linistea de dinaintea concertelor era cea de dinaintea liturghiei, meditativă si somptuoasă, caldă si afectuoasă, întreruptă doar de murmurul celor care se aflau la al nu stiu câtelea spectacol si care le sopteau vecinilor ce-i asteaptă cu acea nerăbdare a celui care a ascultat, a fost fascinat si devine, oarecum, părtas, alături de artist, la actul creației. Pentru că Zamfir este unic de fiecare dată, de fiecare dată aceleasi note, aceleasi portative sună altfel. El nu-si poate reproduce, multiplica trăirile. De fiecare dată sufletul lui vibrează într-un alt fel. Legătura care se creează între el si divinitate, cu fiecare prezență în fața oamenilor, îi dă acea unicitate pe care nimeni nu o mai realizează în afară de el. Când cânta pentru oameni, Zamfir cânta pentru Dumnezeu. Sobrietatea lui, maiestuozitatea prezenței sale, frumusețea ținutei, mângâierea naiului, pe care-l atinge de fiecare dată doar cu vârful degetelor (niciodată nu-l apucă altfel), fascinația poziției corpului – dreaptă, unduitoare, vibrând odată cu ritmurile muzicii sale -, dansul, pe care îl exprimă uneori miscarea corpului, ochii ce nu se deschid decât în final, si atunci doar pentru a căuta în ochii privitorilor si ascultătorilor confirmarea receptării mesajelor trimise, sau poate în a căuta bucuria de a-l fi ascultat, toate acestea compun arta si frumusețea rostirii sale muzicale.

Am remarcat, nu o dată, si regretul că timpul alocat cântului, tânguirii lui s-a sfârsit, iar prezența lui în fața noastră se sfârseste mai repede decât si-ar fi dorito. Si atunci, o lacrimă îsi face drum pe obrajii săi.

Plânge pentru că suferința creatorului se transformă în fericire, plânge pentru că ne-a dat totul, pentru că s-a golit de fericire dându-ne-o nouă.

Finalul fiecărui cânt al său este la fel de fascinant ca si începutul. Desi plângi regretând că s-a terminat, te si bucuri că “suferința” lui a luat sfârsit. Minunile pe care le-ai primit sunt deja prea multe si nu le poți primi la nesfârsit, trebuie să te opresti, trebuie să savurezi bucuriile, trăirile, sunetele pe care ți le-a oferit Zamfir pentru a putea căpăta apoi si altele. După fiecare bucurie pe care ți-o dă
Zamfir, simți uluitoarea nevoie să comunici cu cei dragi, să meditezi, să înțelegi în linistea sufletului tău ce ți-a dat Artistul. Si abia atunci se împlineste actul artistic, abia acum înțelegi totul, si apoi se asează linistea, sufletul se odihneste împăcat. Este ceea ce doar geniul îți poate oferi.

Acum, când anii s-au înmulțit, când marile case de discuri ale lumii l-au uitat pe cel care le-a adus fabuloase averi si prestigiu, când sărăcia îsi arată fața hidoasă, când părul s-a împuținat si a
încărunțit, dar ținuta a rămas la fel de dreaptă si frumoasă, s-ar fi putut crede că Zamfir va muri.

Nu a murit. Zamfir este nemuritor pentru că este geniu, iar geniile nu pot să dispară, nici chiar atunci când Dumnezeu le vrea lângă El.

Zamfir uluieste în continuare. În primul rând, prin muzică, dar cel mai mult prin linistea care s-a asternut în toată ființa lui. Este împăcat cu soarta si cu oamenii, stie că este geniu, stie că a
cutremurat lumea, stie că este prezent peste tot, chiar si acolo unde nu a fost niciodată. Inventează ansambluri naționale din dorința de a readuce folclorul adevărat acolo unde îi este locul, de a-l  transforma în armă împotriva poluării, a manelismului trivial si jegos, dar, vai, dorințele lui nu se împlinesc.

Într-o lume în care toți aleargă după bani, după “cântări” la nunți, botezuri, la “evenimente” politice, la cumetriile potentaților zilei, la magnații de carton ai anilor de început de mileniu, este aproape imposibil să poți menține un ansamblu urias, să-l poți finanța si promova. Dar Zamfir crede în continuare, nu dezarmează, se încăpățânează să spere, să se bată.

Din nefericire, mulți dintre puternicii zilei nu-i cunosc Gloria, nu-i cunosc geniul, preferând refrenul “supărat sunt Doamne iară, supărat” sau textele referitoare la bani, dragoste, femei, masini.
Puțini sunt cei care-l mai stiu si-l respectă pe Zamfir.

Ce altceva poate “exporta” România mai bun decât cultura, decât muzica, decât numele de valoare? Produsele materiale, atât cât mai producem, nu înseamnă nimic pentru prestigiul, noblețea, verticalitatea unei țări. Zamfir este geniu si poate aduce țării ceea ce nimeni altcineva nu poate: noblețe, culturalitate, valoare, respectabilitate. Si toate acestea printr-un singur om, prin Gheorghe Zamfir.

Asta poate face Zamfir pentru țară, pentru cultura europeană si nu numai, dar mai ales pentru muzică.