„STEAUA NOASTRĂ E VIE ÎNCĂ ŞI LUMINEAZĂ, DEŞI N-O PREŢUIM CUM SE CUVINE ŞI NE FACEM CĂ N-O VEDEM, CÂTEODATĂ”

Rodica Lăzărescu

interviu realizat cu acad. Ioan Aurel Pop

Academician, profesor universitar, doctor în istorie, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specialist în Evul Mediu despre care se chinuie de o viaţă să-i convingă pe toţi că e departe de a fi „întunecat”, că nu a existat „barbarie medievală”, că a fost foarte multă lumină. Vorbeşte cinci limbi, e membru în mai multe organisme ştiinţifice din ţară şi din lume, e autor, coautor al câtorva zeci de cărţi, unele apărute la edituri de prestigiu din străinătate. A fost, printre altele, directorul Centrului Cultural Român din New York (1994-1995), directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia (2003-2007) şi directorul Centrului de Studii Transilvane (din 1992).

L-am întâlnit în aula Academiei Române, pe 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale, Ziua lui Eminescu –, unde cel mai tânăr academician, cu aerul său adolescentin, în faţa unui prezidiu ce-l avea în frunte pe preşedintele forului academic şi a unei săli arhipline, a rostit cel mai cald discurs din acea zi de sărbătoare, dar şi cel mai neaşteptat din partea unui istoric şi a unui… ardelean, prin definiţie mai cumpătat. L-am rugat atunci pe distinsul universitar clujean Ioan Aurel Pop să ne răspundă câtorva dintre multele întrebări posibile.

„Fiecare vârstă are rostul ei şi este firesc să ne purtăm anii cu demnitate, atât cât putem s-o facem”

Rodica Lăzărescu:
 – Stimate domnule academician Ioan Aurel Pop, cât de tânăr este cel mai tânăr academician? Mă refer la tinereţea sufletească, desigur.


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Să spun că tinereţea este o stare de spirit ar fi un truism. Sunt tânăr în măsura în care este bine şi frumos să fim astfel. Altminteri, fiecare vârstă are rostul ei şi este firesc să ne purtăm anii cu demnitate, atât cât putem s-o facem.

Academia începuse cumva un proces de întinerire, de care m-am bucurat nu numai eu. Din păcate, lucrurile s-au oprit. Academia Română este cea mai importantă instituţie de cultură, de cercetare şi de consacrare a valorilor din ţara noastră. Ea este, prin natura sa, mai conservatoare şi trebuie să aştepte validări sigure, care nu vin, de regulă, la vârsta tinereţii. Totuşi, în alte epoci, intrau în Academie şi tineri de 30-40 de ani, care realizaseră lucruri deosebite şi care anunţau cariere fulminante. Ei erau fermentul instituţiei, o făceau vie, plină de iniţiative, de forţă. Ei se completau admirabil cu seniorii, cu patriarhii, din a căror experienţă se împărtăşeau adesea. Dacă ne gândim la ce vârstă au intrat în Academie Maiorescu, Iorga sau Blaga rămânem deconcertaţi şi ne vine greu să acceptăm starea actuală. Ca principiu, nu accept discriminări pe criterii de vârstă şi cred că în fiecare instituţie de succes este bine să fie oameni de toate vârstele. Aşa este făcută lumea, din oameni de toate generaţiile, cu valorile lor.

„Patriotismul (preţuirea locului de obârşie a părinţilor noştri) vine din noi, rezidă în noi, fără voia noastră şi ne cuprinde atât timp cât suntem oameni.”

Rodica Lăzărescu:
 – Având încă în minte acel discurs entuziast şi entuziasmant din 15 ianuarie, vă întreb şi pe Domnia Voastră – cum am procedat şi cu alţi istorici – în ce relaţie se află Istoria cu Patriotismul. Şi, în general, care mai este statutul acestui termen, ce, alături de naţionalism, pare a fi „pus la colţ” în ultima perioadă?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – În societate, în viaţă în general, ne mai ghidăm şi după mode, după valuri, făcute de anumiţi indivizi (chiar de personalităţi), de unele grupări sincere sau interesate.
Ultima parte a dictaturii comuniste – cum ne amintim cei de o anumită vârstă – a însemnat şi o exacerbare a sentimentului naţional, explicabilă şi ea până la un punct, mai ales dacă ne gândim la epoca „internaţionalismului proletar”, în vremea căreia era de ocară până şi numele de român. Lozinci de genul „permanenţă, unitate şi continuitate” sau „suntem aici de 2000 de ani” sau „poporul român – cel mai glorios din lume” etc. aduseseră lumea la saturaţie, la lehamite. Istoria noastră era albă şi imaculată, plină de victorii, iar „viitorul luminos” bătea la uşă, anunţând numai lapte şi miere. Era firesc ca, după 1989, să urmeze o severă corecţie, cum s-a şi întâmplat. Din păcate, anumiţi „analişti”, „eseişti”, „politicieni” şi chiar „istorici” au dus corecţia respectivă până la absurd, speculând şi culegând din trecut doar anumite exemple, pentru „a demonstra” că trecutul nostru a fost derizoriu, o sumă de mituri naţionaliste, lipsite de orice fundament real, că am suferit numai înfrângeri, că ne-am plecat oricând şi oricui, devenind o masă gregară, fără valori, fără cultură, fără limbă („limba română nu este bună pentru comunicare, ci doar pentru înjurături”). Nu a fost greu ca tineretul ignorant şi o parte destul de mare a publicului matur, saturat de ceea ce fusese anterior, să creadă, să marşeze, să se entuziasmeze, să-i acuze pe istoricii de meserie de minciună. Globalizarea a mai adăugat o dimensiune universalistă, cosmopolită, pe fondul dezamăgirii românilor, care sperau că, după căderea comunismului şi intrarea în Europa, va veni de la sine o epocă de prosperitate, o nouă vârstă de aur. În aceste circumstanţe, incapacitatea genetică a naţiunii române, clamată de unii, poate să devină pentru o vreme o explicaţie credibilă. Lăsăm la o parte anumite atitudini politice, cultivate cu grijă de către forţe interesate în slăbirea acestei ţări, în măcinarea sa, în decredibilizarea instituţiilor sale, de la partide şi parlament până la armată şi biserică. Criza a mai adăugat un motiv serios de dezamăgire, alături de faima proastă pe care o avem în Europa şi pe care mijloacele de difuzare în masă o îngroaşă de câte ori au prilejul. Cum să mai distingi valorile reale în tot acest păienjeniş? Cum să-ţi lauzi şi iubeşti ţara, care multora nu le oferă decât obligaţii, necazuri, datorii şi dorul de ducă?

În ciuda tuturor acestor motive, în ciuda puternicei propagande antinaţionale, iubirea faţă de locul de naştere, faţă de cei apropiaţi, faţă de firul de iarbă din vale, faţă de „sara pe deal”, faţă de doină nu au dispărut şi nu vor dispărea. „Eu nu-mi iubesc ţara fiindcă este mare, ci fiindcă este a mea”, spunea un înţelept. Patriotismul (preţuirea locului de obârşie a părinţilor noştri) vine din noi, rezidă în noi, fără voia noastră şi ne cuprinde atât timp cât suntem oameni. La fel este şi cu sentimentul naţional, în sensul că el conduce la o solidaritate etnică, lingvistică, religioasă, de tradiţii şi obiceiuri care ne leagă pe cei ce suntem la fel. Unii confundă însă dragostea de propria naţiune cu ura faţă de alte naţiuni sau blamează naţiunile fiindcă în numele lor s-au comis crime şi s-au desfăşurat războaie. Dar conflicte au fost şi în numele dragostei, al familiei, al bisericii sau al libertăţii şi democraţiei şi nimeni nu blamează aceste realităţi, rămase valori în sine. Naţiunile sunt mari comunităţi care au făcut şi fac omenirea să funcţioneze; ele nu sunt nici benefice şi nici malefice în sine, ci pur şi simplu există, iar preţuirea lor este o opţiune firească, onorabilă şi lăudabilă. De aceea, patriotismul şi sentimentul naţional – chiar dacă sunt sau par acum într-un con de umbră, cum au mai fost – sunt realităţi general umane care, cultivate cu grijă şi spirit de echilibru, pot conduce la armonie internaţională.

„Istoricul de meserie este obligat să caute adevărul”

Rodica Lăzărescu:
 – Dar cu Adevărul? Câţi istorici, atâtea adevăruri?? Trăiţi într-un spaţiu şi studiaţi o perioadă pentru a căror apărare este nevoie de mult curaj. În general, un istoric are nevoie de curaj în a-şi susţine „dreptatea” („în cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis, niciodată înfrânt” – zicea Iorga)?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Adevărul absolut nu este apanajul oamenilor, ci al lui Dumnezeu. Noi, oamenii, trebuie să ne mulţumim cu adevăruri parţiale. Dar acestea nu se cuvin dispreţuite şi nici relativizate excesiv. Nici în matematică şi fizică nu există adevărul absolut. Faptele istorice nu sunt de repetiţie (ca cele din ştiinţele exacte), ci de succesiune, cum spunea Xenopol, ceea ce înseamnă că, odată petrecute, nu se mai pot reconstitui întocmai (nu se pot repeta). Până aici, scepticii au dreptate, dar ei împing judecata aceasta de valoare în silogism, trăgând concluzia că adevărul istoric nici nu mai trebuie căutat. De aici până la un relativism fără limite şi la disoluţia statutului disciplinei istorice nu e decât un pas: dacă tot nu ajungem la adevărul unic, atunci putem să scriem despre Vas cu flori de câmp pre trecut tot ce vrem! Ceea ce este fals! Istoricul se de osebeşte de pasionatul de trecut, de amator, prin aceea că el dispune de metode speciale de accedere spre ceea ce a fost, la studiul izvoarelor, de la limbile vechi până la arheologie, paleografie, epigrafie, diplomatică, numismatică, sigilografie etc. Cu aceste metode, care se dobândesc prin studii intense de specialitate, istoricul de meserie este obligat să caute adevărul, să încerce să ajungă cât mai aproape de el. Alt istoric, mai pregătit, mai perspicace, deţinător de mai multe izvoare, se va apropia şi mai mult. Astfel, adevărurile istoricilor despre acelaşi proces istoric, fapt, eveniment pot fi mai multe, dar acesta este şi farmecul căutării, al cercetării, cu o condiţie: să primeze principiul onestităţii, al bunei credinţe şi al moralităţii profesionale. Altminteri, literaţii, muzicienii, scenariştii, pictorii sau sculptorii, politicienii sau eseiştii pot scrie tot ceea ce vor despre trecut, fiindcă ei nu operează neapărat cu adevăruri, ci cu imagini artistice, cu figuri de stil, cu impresii, cu propaganda etc. Pentru ei, prezentul oamenilor care au trăit în trecut este doar un pretext, pentru istoric trecutul este obiectul muncii, este o realitate vie, care se cuvine înfăţişată publicului „aşa cum a fost” (Leopold von Ranke). Totul în limitele puterii omeneşti!
„E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune!” Parafrazând versul eminescian aş zice: Este uşor a blama cunoaşterea istorică dacă nu ai mijloacele proprii de a cerceta sursele, dacă nu ştii să faci acest lucru şi dacă nu ai iluminat cu forţe proprii nicio frântură din ceea ce s-a petrecut odinioară. E ca şi cum aş zice că medicina nu este bună de nimic, fiindcă, în ciuda eforturilor medicilor, oamenii nu au ajuns la nemurire!

„O cauză de căpătâi a compromiterii domeniului numit istorie a fost şi este intruziunea politicii.”

Rodica Lăzărescu:
 – Şi, în fine, cu Politica. Ce se întâmplă când se amestecă Politica (subiectivitatea) în treburile unei ştiinţe cu un domeniu atât de bine delimitat şi în care obiectivitatea ar trebui să fie condiţie sine qua non?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Cu aceasta aţi atins, în cazul meu, o coardă sensibilă, producătoare de mari dezamăgiri, legate chiar de soarta disciplinei istorice. O cauză de căpătâi a compromiterii domeniului numit istorie a fost şi este intruziunea politicii. Omul este prin natura sa subiectiv şi, oricât ar vrea să fie perfect neutru în reconstituirea memoriei colective, nu reuşeşte fiindcă este mânat de sentimente, este influenţat de educaţie, de familie, de naţiunea sa etc. Dar, cum spuneam, trebuie să tindă sincer spre obiectivitate şi, făcând aşa, este salvat chiar dacă greşeşte. Când intervine însă politica, ordinul politic, „comanda social-politică” – cum se spunea eufemistic odată – totul sau aproape totul este pierdut. Aici intervine onestitatea individului, forţa sa de profesionist, deontologia meseriei. Cei care au vrut cu orice preţ – cu sacrificii majore în cazuri rare – au putut să studieze trecutul în chip onest şi în vremea regimului comunist. Nimeni nu m-a împiedicat, de exemplu, să mă ocup de cnezii secolelor XIII-XVI, reconstituiţi după mii de documente latine. Au fost restricţii, fireşte, cazne în căutarea surselor şi a bibliografiei, neîmpliniri etc., dar nu interdicţii.
Mult mai greu a fost pentru colegii specializaţi în alte epoci, care au avut teme prohibite, reţete de tratare a trecutului, „indicaţii” care deveneau obligatorii. Azi e mult mai uşor să cercetezi onest trecutul, dar sunt şi mai multe tentaţii de a cădea în capcana politicii, inclusiv prin mituire. Ceea ce este reprobabil şi demn de dispreţ. Cei care vor pot rămâne însă cu adevărat istorici de meserie, iar acesta nu este puţin lucru!

„Dacă nu învăţăm de tineri experienţa fabuloasă a omenirii riscăm să ne transformăm din oameni în lucruri, în stânci de piatră.”

Rodica Lăzărescu:
 – Este istoria „înceată şi nepăsătoare” cum o definea Marin Preda?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Nu aş zice, fără anumite explicaţii! Termenul de istorie are cel puţin două înţelesuri, pe care mulţi nu le pătrund. Un sens se referă la discursul despre trecut, adică la felul cum istoricii readuc la viaţă, cu acele metode de care vorbeam, trecutul. Cu alte cuvinte, istoria este scrisul istoric. Alt sens se referă la trecutul însuşi, istoria fiind chiar prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Spun „prezent”, deoarece pentru acei oameni care au fost şi nu mai sunt ceea ce noi numim convenţional trecut a fost prezent, adică viaţă vie, frenetică, cu griji şi bucurii, cu drumuri şi adăstări, cu veniri şi plecări, cu preocuparea pentru ziua de mâine etc. În acest sens, istoria este însăşi viaţa noastră, a oamenilor din toate generaţiile. Prin intermediul scrisului istoric (primul sens) putem cunoaşte istoria, adică viaţa din trecut (al doilea sens), dar niciodată cele două realităţi nu se suprapun întocmai; scrisul istoric poate reface doar parţial şi aproximativ viaţa trecută, dar tinde s-o facă cât mai bine. Convenţional, noi împărţim timpul în trecut, prezent şi viitor, ca să avem repere, altminteri totul este o curgere ale cărei taine le pătrundem numai în parte. „Aşa e datul firii!” (Coşbuc). Dacă ne gândim bine, viitorul este incert, îl putem bănui doar, prezentul durează o clipă şi se duce; până la urmă, totul se transformă în trecut! Nici trecutul nu ne este foarte la îndemână, dar putem încerca să-l cunoaştem. El e singurul cert, fiindcă nu se mai poate modifica! Asta nu înseamnă că este o epocă de aur. Nu, dimpotrivă, este şi bun şi rău, şi sublim sau oarecare, ca viaţa (Marguerite Yourcenar). Dar e viaţă şi viaţa este esenţa noastră şi trebuie s-o cunoaştem.
De aceea, pledez mereu pentru cunoaşterea vieţii trecute (care e experienţa omenirii!) prin educaţie. Din păcate, şcoala românească a pedepsit disciplina numită istorie, exilând-o aproape complet din programele de la gimnaziu şi liceu. Cel care cunoaşte trecutul nu este un mag şi nu poate ghici viitorul, dar poate înţelege mai bine prezentul (Paul Valéry), îl poate modela în cunoştinţă de cauză. Dacă nu învăţăm de tineri exp erienţa fabuloasă a omenirii riscăm să ne transformăm din oameni în lucruri, în stânci de piatră. De aceea, îi îndemn pe cei responsabili să reintroducă istoria în toate tipurile de şcoli, câte două ore pe săptămână. Astfel, vom putea forma şi buni matematicieni, fizicieni, chimişti sau literaţi, care trebuie să studieze disciplinele lor, fireşte, în mai multe ore săptămânal. Răzbunarea pe disciplina numită istorie pentru toate ororile vieţii omeneşti din trecut este contraproductivă şi periculoasă. Ea va conduce la somnul raţiunii, născător de monştri (Goya). Abia atunci, istoria ar putea să fie cum zicea – metaforic – Marin Preda!

„Laudele pot fi uneori jenante, dar fac plăcere şi stimulează adesea.”

Rodica Lăzărescu:
 – Să ne îndreptăm atenţia către Domnia Voastră! Lung îi drumul Clujului (cel puţin aşa zice cântecul!), dar al New Yorkului cum îi? Cum se ajunge de la Sântioana la New York?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Nu a fost chiar simplu să ajung în America, mai întâi ca visiting professor, în 1991 şi apoi în 1994, la New York. Mai încercasem în studenţie, când am obţinut o bursă pentru studiul paleografiei latine, la München şi puţin după studenţie, când am avut naivitatea să sper o bursă Fulbright. Toate au fost în zadar, aşa că am ajuns în „lumea liberă” abia după căderea comunismului.
Eram încă destul de tânăr şi încrezător, plin de ambiţia de a studia, dar şi de a face cunoscută cultura românească. Am avut şansa să am aproape oameni deosebiţi, mari personalităţi, care m-au sprijinit, lăudat şi încurajat mereu. Laudele pot fi uneori jenante, dar fac plăcere şi stimulează adesea. America este o minune, iar New York-ul un miracol! Nu am rezistat eu destul la regulile diplomatice de atunci (încă rigide şi pline de racile comuniste!), dar a fost o experienţă pe cinste


Rodica Lăzărescu:
 – Să încercăm şi puţină geografie… interioară! Cum e când se varsă Someşul în Canale Grande?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Cu Veneţia (şi cu Italia) este altceva! Am avut de la început impresia că mai fusesem, că nu eram străin de nimic, că toate le retrăisem. Intrasem cu soţia mea (profesoară de matematică) în Lagună, în martie 2003, pe străzile înguste, ieşite din ape şi ne uitam prostiţi la palatele de basm. La un moment dat, pe uşa unui hotel (albergo) vedem scris: „Camere libere”, iar soţia îmi spune că poate era vorba de vreun patron român, rătăcit pe-acolo (încă nu începuse „invazia” de conaţionali de-ai noştri). Nu, era pur şi simplu o expresie italiană! Mă gândeam la Heliade Rădulescu, omul care scrisese în secolul al XIX-lea că româna este un dialect italian. La Veneţia am stat în Palazzo Correr, cumpărat prin grija lui Iorga, la 1928-1930, pentru Institutul de Studii Sud-Est Europene (încorporat apoi în Academia Română). Am stat alături de bursierii români, pe care i-am îndrumat în arhive şi biblioteci, în muzee, în alte institute culturale, pentru delectarea spiritului, pentru studiu. Am predat şi studenţilor italieni, ca profesor asociat la Universitatea „Ca’ Foscari”. Am dat de oameni admirabili, care preţuiau sincer cultura noastră. Le-am recitat în română şi italiană sonetul eminescian dedicat „falnicei Veneţii”, le-am vorbit despre voievodul Petru Cercel, despre alţi români de vază, poposiţi în Serenissima, despre micul geniu Karl Filtsch (1830-1845) – născut la Sebeş, în Transilvania şi rămas pentru vecie în cimitirul San Michele, alături de Igor Stravinski şi de Ezra Pound – elevul preferat al lui Chopin...

Veneţia este o mină de aur cultural pentru români. Din păcate nu o preţuim cât s-ar cuveni şi nu ne căutăm destul valorile arhivistice şi bibliografice adăpostite acolo.

„Încerc să-i învăţ pe studenţi că dacă învăţătură (educaţie) nu e, nimic nu e în carieră şi în viaţă!”

Rodica Lăzărescu:
 – Ce sentimente vă încearcă în scaunul ocupat de-a lungul timpului, printre alţii, de Sextil Puşcariu, Emil Racoviţă, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Este un sentiment copleşitor, de mare răspundere, de îndoială, de înălţare şi de grijă în acelaşi timp. Cum să fii pe urmele unor titani şi să nu fii emoţionat, îngrijorat, neliniştit!? Ei au construit nu numai această mare şi prestigioasă universitate românească, transilvană şi europeană, dar au făurit şi cultura şi ştiinţa acestei ţări, au fost cei dintâi în domeniile lor, au oferit modele de urmat. Mă simt (parafrazând) ca şi cum aş sta pe umerii unor uriaşi, încercând să văd, graţie staturii lor, mai departe decât au putut ei să vadă. Sunt, de aceea, adesea tulburat şi am sentimentul că nu pot fi la înălţimea cerută de înalta misiune încredinţată de colegii mei şi de studenţi. Universitatea este o mare comunitate a egalilor întru spirit, o ingenioasă invenţie a Evului Mediu, menită să ridice omul la înălţimea înţelegerii sintagmei „La început a fost cuvântul”. Încerc să-i învăţ pe studenţi că dacă învăţătură (educaţie) nu e, nimic nu e în carieră şi în viaţă! Este vechea obsesie a ţăranului nostru (ardelean, dar nu numai) de a-şi vedea copilul „domn”, legat mai departe de ţară (de sat), dar cu o treaptă mai sus...

„Menirea noastră de români, unguri, saşi etc. e să fim împreună.”

Rodica Lăzărescu:
 – „Se duc studenţi stol după stol, / Dar Clujul nu rămâne gol!” Mai a valabil şi azi? Sau azi studenţii vor să se ducă după un anume criteriu, Babeş cu-ai lui, Bolyai cu-ai lui…?


acad. Ioan Aurel Pop: 
 – Studenţii sunt însuşi Clujul, în continuare. Clujul fără studenţi nu există. Este, ca odinioară, cel mai studenţesc oraş din România: din cei peste 400000 de locuitori din conurbaţie, 100000 sunt studenţi de diferite tipuri şi profesori; astfel, fiecare al patrulea locuitor al oraşului este student! Din păcate, studenţii – tot mai grăbiţi şi ei – nu mai învaţă destul să cânte imnurile studenţeşti de altădată şi nici nu mai umblă, decât arareori, cu „serenada”. Altminteri studenţii sunt tot plini de viaţă şi de farmec, deştepţi şi buclucaşi, frumoşi şi glumeţi. Nu sunt mai puţin instruiţi ca predecesorii, deşi impresia aceasta există. Eu cred că ei ştiu acum alte lucruri decât înaintaşii, dar tot multe şi importante. Noi îi judecăm însă după grilele noastre învechite şi greşim.

În privinţa etniei, mai sunt multe prejudecăţi şi chiar anumite încrâncenări. Dar continuăm lupta pentru convieţuire decentă, pentru viaţa dusă împreună. Câtă vreme studenţii maghiari pot învăţa în toţi anii de studiu folosind limba proprie şi se pot specializa în matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, ştiinţe politice, administraţie, filosofie etc., exclusiv prin mijlocirea limbii lor, nu văd unde e problema. Veghez atent ca să evităm ghetoizarea dorită de unii, adică izolarea pe criterii etnice, în clădiri speciale (ţarcuri). Menirea noastră de români, unguri, saşi etc. e să fim împreună. Cum să ştie studentul român cine sunt Bolyai sau Petöfi ori Bartok, dacă ai săi colegi unguri se refugiază în locuri închise, destinate exclusiv lor?! Or la UBB au loc toţi şi sunt respectaţi toţi, în acord cu principiile democratice. Transilvania, înainte de a fi o regiune a Europei, este, conform tratatelor internaţionale recunoscute, parte integrantă a României, iar în România circa 90% din populaţie este românească, cu puţin peste 10% fiind comunităţi de altă etnie. Peste aceasta nu se poate trece niciodată şi niciunde, în hotarele ţării de la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră!

„Nimic nu e pierdut câtă vreme existăm.”

Rodica Lăzărescu:
 – Cât timp credeţi că ar mai trebui să cânte Laie Chiorul „cum se cântă-n sat la noi” ca, în fine, să lăcrimeze din „geana de argint” Milostivul şi „între stelele de pază” să avem „şi noi o stea”? Ori acum trebuie să „cântăm” pe la alte porţi?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Le spun mereu celor care ne deplâng prea mult şi prea apăsat soarta (uneori pe bună dreptate!) că nimic nu e pierdut câtă vreme existăm. Gândiţi-vă câte neamuri au pierit de-a lungul vremii (cum zic versurile cântecului „Pe-al nostru steag...”), câte imperii s-au risipit, iar noi, în nimicnicia noastră, de pe la anii 800-900 după Hristos (când apar românii constituiţi ca popor) încoace, vieţuim şi supravieţuim cu încăpăţânare. Veţi spune că o facem uneori cam chinuit, fără mândrie şi demnitate. Se poate să fie aşa, dar altă reţetă de viaţă nu ştim, nu am putut învăţa. Nu ne-am priceput altminteri. Ne-am plecat celor mari, ne-am mai şi răzvrătit şi am luat-o de la capăt. Regretatul şi marele istoric Florin Constantiniu, în tinereţe (când nu era atât de dezamăgit de viaţă), spunea că noi am trăit în istorie, mai ales în raporturile cu turcii, fiindcă am ştiut (au ştiut domnii şi boierii noştri cei vrednici) să îmbinăm armonios politica de rezistenţă cu aceea de conciliere. Cu alte cuvinte, strămoşii au ştiut când să lupte şi când să cadă la tratative. Mai sunt „analişti” şi „eseişti” (cum arătam mai sus) care spun că suntem taraţi iremediabil de rău, că avem o istorie ruşinoasă şi o limbă insignifiantă, dar să nu-i credeţi. Ei pescuiesc în ape tulburi, cu anumite intenţii! Mari şi importanţi sunt alţii, sunt cei care cântă „casa noastră” cu „trei pruni frăţâni”, care simt cum „miroase via a tămâios şi coarnă” sau aud „cum bat în geamuri razele de lună” ori văd cu ochii minţii cum „au înflorit iar măghiranii”... Restul e deşertăciune! Steaua noastră e vie încă şi luminează, deşi n-o preţuim cum se cuvine şi ne facem că n-o vedem, câteodată.

Altminteri, toţi cei mici au „cântat” şi pe la alte porţi. Eu nu cunosc vreo perioadă în istorie în care ţările (naţiunile, popoarele) să fi fost egale, să fi fost tratate egal, de la egal la egal. Chestiunea nu e a inegalităţii dintre state – inerentă lumii acesteia – ci a demnităţii! Noi trebuie să batem la porţi cu demnitate şi onoare, cu demnitatea şi onoarea celui mai numeros popor din sud-estul Europei, care a dat lumii valori şi care aşteaptă respect de la această lume. Dacă oamenii noştri politici ar şti să aplice această lecţie, care nu este a mea, ci a istoriei noastre, am apărea în Europa cu adevărata noastră anvergură.


Rodica Lăzărescu:
 – Înainte de a vă mulţumi pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor noastre, v-aş întreba la curtea cărui principe sau voievod v-ar fi plăcut să trăiţi. Cărturar sau cavaler, în faţa unor pergamente sau cu sabia în mână?


acad. Ioan Aurel Pop:
 – Vă răspund aidoma unui dascăl al meu, care era invitat la mese de înalţi oficiali administrativi şi politici şi care, de regulă, refuza politicos cu formula: „Nu pot, eu stau zilnic la masă cu regii şi cu voievozii şi mă împărtăşesc din înţelepciunea lor. Dumneavoastră sunteţi importanţi, dar aceste capete încoronate vă întrec”. El stătea la masă cu regii în arhive şi biblioteci, descifrând documentele... Acestea erau mesele lui somptuoase.

Aş fi vrut nu să trăiesc (traiul este bun acesta, aşa cum mi l-a dat Atoateţiitorul; nu sunt eu chemat să judec şi nici să aleg), ci să stau o vreme în Suceava lui Ştefan cel Mare, la curtea de la Alba Iulia a lui Mihai Viteazul sau să fiu la sfinţirea catedralei de la Curtea de Argeş, ascuns lângă Neagoe Basarab. Şi să le scriu acestor principi, migălos, hrisoavele, după voia măriilor lor.