ORBITOR (46)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Atunci, întorcîndu-se brusc, a văzut-o deodată, în cavernd ei de agat lustruit, perfect sferică, plutind în centrul ei, de zece ori mai mare decît o văzuse pe carul Justiţiei dar la fel de mari moreană, la fel de ne-ndurătoare în hlamida ei încreţită, ce fiul tura acum liber în vidul cenuşiu-luminos al acelui subpămînd Imensa femeie avea acum ochii descoperiţi, şi vederea lor îi provocă lui Vasile aceeaşi fericire insuportabil de tristă pe care-şi simţea de cîte ori, îngenuncheat pe cearceafuri proaspete între pulpele unei muieri cu sînii dezveliţi, îi trăgea încet către ga nunchi pantalonaşii cu volane, dezvelindu-i bestialul ochi de sub pîntece. Ochii Victoriei ― căci, cu sabia strălucitoare îi mîna dreaptă şi cu triumful ce-i lumina trăsăturile, nu putea fi decît o zeitate a căsăpirii ― erau la fel de chinuitori, la fel de purtători de fericire, la fel de excitanţi, la fel de trişti. Căpitanii ştiuse de la-nceput că sînt intens albaştri, cu atît mai dens al­baştri cu cît trăsăturile sculpturale ale feţei erau de marmoră străvezie. Erau ochi cu irişi din fibre de lapis-lazuli, ochi uşor dilataţi, cu pupila mărită ca de beladonă. În colţurile interioara cîte un mic clitoris se ivea cărnos, roz-frezie, din cuibul pleoa pelor fără gene. Cu nepăsarea-ncordată a mantidelor tînara femeie-l pîndea, îl aţintea cu privirile, luminîndu-l albastru, şi l-ar fi descoperit la fel în orice loc al sfericei încăperi, căci Victoria, asemenea lunii şi fotografiilor, avea doar o faţă, şi fatal era doar pentru tine, ca şi cînd ar fi fost o altă piele a feţei tale, o mască tragică peste bietele tale trăsături de vierme tereştri Şi mai era şi gura femeii, de statuie rujată gros, acum însă mai puţin hipnotică decît ochii. Ochi de azur şi gură de ruj ― şi nici un alt strop de culoare pe tot acel monument plutitor, dofl umbre roz-pal între canelurile rochiei.

Amplificat de uriaşa spirală, cîntecul ţiuitor al scopiţilor transformase în raze de aur, într-o slavă şi o putere de nespus Crisalida cît un stat de om de lîngă Vasile, altădată ca de lapte era acum pestriţă şi coaja i se umfla spasmodic, de parcă fiifll schimbată dinăuntru ar fi-ncercat să rupă-nvelişul care-o ţinea întemniţată. Şi-ntr-adevăr, curînd coaja crăpă în lături, lăsînd să se zărească forme şi-ncreţituri nedesluşite: semilune galbene, ochi vişinii, zdrenţe de malachită. O fiinţă umedă şi zbîrcită se tîrî afară, bîţîind din membre încă indistincte, lăsînd în urmă un imago uscat, se-ncolăci înfrigurata ca un fetus multicolor, zăcu aşa multă vreme de parcă şi-ar fi adunat puterile şi deo­dată se-ndreptă, în asurzitorul imn de slavă al strunelor întregii cochilii, devenind o fiinţă de o nesfîrşită majestate. Era Arhan­ghelul Mihail, încoifat şi-mplătoşat, cu vestmînt de catifea verde-albastră pe sub inelele de fier ale zalei şi cu mantie purpu­rie, amestecată cu penele cîrlionţate şi pufoase ale viguroaselor sale aripi. Rostogolindu-se ca un asteroid în vidul sferei ai cărei pereţi lustruiţi se mai zăreau, în vaste depărtări, doar ca o lu­mină difuză, marele înger se-apropiase de femeia din centru şi-i rămăsese alături, la fel de monumentali, la fel de nemiloşi, la fel de eterni, aşa cum pruncul Vasili îi văzuse mereu, în bor­deiul pierdut în văgăunile munţilor Rodopi, pe maica şi pe taica lui de pripas în lumina rotundă-a opaiţului. Căpitanului îi picu­rau acum lacrimi mari pe obraji, răsfrîngînd fiecare-n sticlirea ei cuplul străluminat. Pluti şi el prin gelatina acelui spaţiu obscur, se văzu la picioarele giganticului monument, simţi pe piele pre­siunea strivitoare a privirilor albastre şi căzu în genunchi pe dulcea podea de agată a încăperii. "Doamne, deschide-mi ochii, ridică-mi vălul de pe faţă! Fă-ma părtaş la minunea de ne-nţeles a căilor Tale!", murmură el, neînsemnat şi umil ca un purice străveziu de plante. "Dăruieşte-mi pacea Ta, îmbracă-mă-n mila Ta! Mîntuieşte-mă, Doamne!" Cînd îndrăzni să privească iarăşi în sus, dînd capul atît de mult pe spate încît îi trozniră verte­brele cervicale, văzu pe chipurile ca de cuplu de faraoni zîmbete crude şi impersonale. De la o înfricoşătoare înălţime, sabia din mîna Victoriei (Victor! Ies o clipă din apa densă a acestei poveşti şi mă văd scriind-o, adăugind foaie după foaie la manu­scrisul meu ilizibil, în singurătatea de fiară a blocului meu de pe Uranus, şi, Victor! Ies prin gaura sfîşietoare făcută de nu­mele tău chiar şi în povestea asta, în caietu-ăsta în care scriu cu pixul foaie după foaie, în singurătatea apartamentului "Borro-nuru" de pe Auguststrasse, din miezul Berlinului, unde scriu mai departe la cartea mea, ilizibilă chiar şi pentru mine, în care încerc să ghicesc: ce s-a făcut cu tine, Victor? De ce m-am simţit şi eu întreaga viaţă un om fără umbră? De ce, cînd mă uit în oglindă, nu văd pe nimeni? De ce mama, la fel ca mama lui Mircea, îmi ascunde mai departe adevărul, silindu-mă astfel să-l inventez? Aşa cum tu, Mircea, ca să pricepi ce-i cu tine  şi să-ţi poţi întîlni, în fine, siamezul separat şi dat uitării, ar trebui să te ridici de la masă şi să te-nalţi în dimensiunea care-ţi lipseşte, să creşti pînă-mi umpli ţeasta şi pînă ce mîinile tale intră-n mîinile mele ca-n nişte mănuşi chirurgicale şi pancreasul tău intră-n pancreasul meu şi sistemul tău limfatic într-al meu şi sexul tău în pielea cafenie a sexului meu, şi să deschizi deodată ochii, uluit, în lumea mea, la fel şi eu, ca să pricep ce e cu chinul ăsta al vieţii mele, ar trebui să mă umflu şi să explodez în splendoarea şi adevărul lumii superioare, în care un Mircea ale cărui căi sînt ascunse mie mă inventează clipă de clipă. Cît de greşit, de nebunesc căutăm certitudinea în creaturile noastre, scriind cărţi mereu în josul curentului, din cascade-n cas­cade, tot mai diluate şi mai şterse, cînd ar trebui să ne zbatem, asemeni somonilor, în susul torentului de cerneală care formează buclele vieţilor noastre, să navigam înapoi, către primele pagini, prima frază, primul cuvînt, prima literă şi să suim în fine, prin peniţa de aur dumnezeiesc, în rezervorul insondabil al harului, acolo unde se află, adormite, toate poveştile. Mă-ntorc acum, lăsînd în urmă bilioane de manuscrise întrolocate unul într-altul, toate străpunse de numele tău, Victor, aici, acum, în locul acesta, ca de vîrful unui ac înroşit, sau ca şi cum vîrful pixului meu ar scrie în manuscris "vîrful pixului meu", şi-acest; nou vîrf de pix ar scrie "vîrful pixului meu" în alt manuscris, şi tot astfel la nesfîrşit) se desprinse şi, arzînd ca soarele la fiecare rotire, pluti nesfîrşit de încet spre podea. "Mă aflu în miezul minţii mele", gîndi iar Vasile, căci legile perspectivei erail abolite şi sabia nu se mărea pe măsură ce se-apropia de ochii lui, nici nu arunca umbră. Trecură poate decenii (dar în curînd timpul nu va mai fi) pînă ce sabia, fulgerînd o ultimă oară prin faţa căpitanului, atinse podeaua de agat cu un zdrăngănit mult peste putinţa urechii de a-l îndura. Copleşit de o dragoste care-i dizolva ca arsenicul organele interne, el apucă hotărît minerii înfăşurat m piele, mulţumi şi, în faţa Părinţilor ce zîmbeau hie­ratic, frînse pîinea trupului său, despărţind grîul de neghină.

Trupul fără viaţă al căpitanului Vasile Badislav fu găsit a doua zi după defileul în cinstea Majestăţilor lor, în odaia sa cu chirie din mahalaua Dudeştilor. O fetiţă care vindea viorele pe stradă se repezise la un vardist şi aproape-l tîrîse pînă la uşa că­pitanului. Se făcuse apoi nevăzută în josul străzii liniştite. Doi-trei vecini erau deja adunaţi în curticica de sub fereştile ofiţeru­lui, căci peste noapte auziseră din odaia lui un răcnet de moarte, iar acum nu răspundea nimeni bătăilor în geam. Vardistul spăr­sese uşa cu umărul şi pătrunseseră cu toţii într-o odaie cenuşie, cu icoana din părete acoperită de mundirul vişmiu purtat de căpitan la paradă. Acesta zăcea pe jos, mutilat, într-o baltă de sînge, iar în ligheanul de pe stativul din colţ se lăţea dezgustătoarea ofrandă. În alte împrejurări cazul ar fi făcut vîlvă, dar cu o seară în urmă cortul cel mare al circului Sidoli se prăbuşise şi ziarele nu mai pridideau cu amănuntele despre tragica întîmplare. Aşa încît, încetul cu încetul, se scufundară în nefiinţă şi uitare căpitanul de pompieri şi sinucigaşa sa nebunie, odaia mo­destă cu carpetă închipuind păsări şi brăduţi, casa veche cu fe­restre încadrate de groteşti capete de lei din ipsos vopsit şi sfărîmat, curtea cu leandri înfloriţi roz, uliţa noroioasă, cu bălţi mari în care se reflectau norii mereu curgători, mahalaua întreagă, mirosind a mititei şi gherghine, oraşul înecat în vegetaţie, plin ciucure de turlele a sute de biserici, Bărăganul întins cît vezi cu ochii, străbătut de argintul rîunlor şi presărat cu sătucuri şleampete, Valahia adormită, parfumată şi răsfrîntă ca o mare colivă între Carpaţi şi Dunărea plină de insuliţe cu smochini şi mos­chee, Balcanii enigmatici, fremătînd de-o putere necunoscută, continentul european, de la Urali la Gibraltar, adunînd semin­ţii ce încă mai credeau în eroismul războiului mai curînd decît m plăcerile tihnei şi sclipindu-şi ca o coadă de păun ochii hip­notici : Roma, Parisul, Amsterdamul, Viena, Lisabona, plane­ta oscilînd nesigură pe axul ei, alternînd epoci calde cu altele îngheţate, îndurînd ploile de stele şi tîrîndu-şi centurile Van Alieri ca pe o trenă din ace de cuarţ fluturată de vîntul fotonic, S1sternul solar şi apoi galaxia însăşi, ceasornic cu capace de aur între alte himere surori, şi-apoi, adunîndu-se-n spaţiul vizual dinspre margini şi concentrîndu-se-n centru, alte şi alte fire de aur, formînd structuri celulare şi stringuri, metagalaxii şi hiper-galaxii şi ultrahipergalaxii, adunîndu-se mereu în spaţiul vizual ca să contureze, într-o lume exponenţial mai înaltă, văzută de un ochi inconcevabil, un ferăstrău verde, grosolan şi ameninţă­tor care se îngustă, cu efecte de concavitate şi îngroşare a con­tururilor neaşteptate, pînă ce deveni evident că este picior multiplu articulat al unei insecte.

Aşa că oraşul şi lumea din jurul său se adu­naseră iarăşi în punctul de aur clocotit al lupei mele filatelice pe care, în spaţiul pe care-l măturam cu fundul pantalonilor de pijama, acolo, între ladă şi caloriferul de sub fereastră, o apropiasem de ochiul meu drept. În cameră mirosea puternic a flori şi a ierburi, îngrămădite de mama parte pe masă, parte pe pervazul geamului şi care dădeau camerei un aspect de acva­riu. De multe ori, pierdut în acea junglă, rupeam cîte-o begonie proaspătă, îmi înfigeam unghiile murdare în caliciul ei fra­ged, ciclamen, îl desfăceam ca pe-un fruct micuţ şi frecam uşor între degete pasta făinoasă a ovarelor, adăpostite în sticla cărniţei aceleia ce mirosea intens a sevă crudă. Sau îndoiam o frun­ză groasă de aloe pînă pocnea sec şi rămîneam în mînă cu o coadă de şopîrlă, zimţată, a cărei rană supurîndă o puneam pe limbă ca să-i simt amăreala de fiere. Îmi împingeam faţa prin­tre flori exotice şi frunze păroase de muşcată, înotam cu părul fluturător printre cerceluşi, pentru ca apoi să-ncremenesc iar la fereastră şi să privesc din nou şi din nou, cum aveam s-o fac de-atunci de sute de ori, în vise şi-n amintiri, panorama Bucureştiului întins pe coline şi văi, cu ceruri de pictură olandeză deasupra. E-aşa de ciudat că realitatea momentelor în care băie­ţelul însingurat, trimis la culcare (pe cînd televizorul se-aude difuz în sufragerie şi rîsul sufocat al tatălui arată că se dă emisiu­nea "Comici vestiţi ai ecranului") şi care rătăceşte prin cameră ca o stafie, muindu-se-n verdele plantelor şi-n tristeţea după-amiezei, se apropie de fereastră şi rămîne cu fruntea lipită de geam, realitatea a ceea ce el chiar vede-n acele clipe fără trecut şi viitor: curbura şoselei Ştefan cel Mare, Criştii răstigniţi pe stîlpii metalici ce susţin firele de tramvai, curtea neagră şi udă a lui Nenea Căţelu, chioşcul de pîine, pe Paul şi Vova furînd corcodele dintr-o curte de vizavi, un tramvai huruind din toate tablele şi ridicînd rotocoale de praf ― această realitate atît de fermă, de rece şi dură, de limpede desenată în văz şi auz, se dezlînează cu vremea pînă ajunge aproape de nerecuperat şi, încetul cu încetul, visele, amintirile nefotografice, neeidetice şi infidele, în care culoarea se postenzează în urma atacului dulce-al emoţiilor, şi mai cu seamă restaurările şi reconstrucţiile, clădindu-se pe vînt şi nefericire şi luîndu-se-apoi unele pe altele drept temelie, se-ntind.

În realitate, se contaminează de ea, se reflectă în ea şi ea-n ele, pînă ce o culoare psihică, a nostalgiei ce nu mai ştie ce e vis şi ce e aievea, se-ntinde peste toate imaginile dragi şi hipnotice-ale vieţilor noastre. Cînd mama îmi cumpăra plastilină, rar de tot, pentru că trebuia s-o adune apoi, turtită de şosete şi plină de fire de păr, din toată casa, scoteam din celofanul lor cele şase bare cu miros de sămînţă de in, le dezlipeam unele de altele şi le priveam extaziat: linse, moi şi ferme-n acelaşi timp, cilindrice şi colorate-n maro, mov, alb, roşu, verde şi galben, ele mi se păreau fiinţe vii, cu personalitatea lor, şi chiar mă jucam o vreme cu ele aşa, fără să le deformez, lăsîndu-mi doar amprentele degetelor pe pielea lor uleioasă. Violetul era un ticălos care, împreună cu maroul şi cu albul, încerca să răpească prinţesa roşie. Galbenul era eroul meu. Îl frecam un pic în palme, să-l fac mai înalt şi-apoi izbeam cu el în barele cele rele, puse-n picioare, pînă le dărîmam şi le surpam puterea. O eliberam pe prinţesa roşie, curbînd-o, în semn de recunoştinţă, ca un mei în jurul prinţului galben, victorios. Abia apoi mă  apucam să modelez copaci maro cu coroană verde şi fructe roşii, oameni cu ochi de bile violete şi gură de viermişor roşu, căsuţe galbene cu ferestre şi uşi maro... Omuleţilor le puneam, pervers, un firişor alb între picioare, atent la uşă, să nu cumva să intre ai mei şi să mă prindă. La cel mai mic zgomot îi striveam pur şi simplu în pumn pînă-mi ieşeau printre degete măruntaiele lor storcite. Cînd mă plictiseam nu mai ţineam seama de culori. Frămîntam între degete copacii cu tot cu frunze şi fructe, îi lipeam de case şi de oameni, pînă ce toată plastilina se aduna într-un ghemotoc pestriţ şi unsuros, în care se mai vedea cîte-o faţă turtită, un măr lăţit într-o fereastră, o clanţă galbenă de uşă. Cu timpul, după alte modelări şi frămîntări, plastilina cea atît de pură altădată, trasă-n lingouri strălucitoare, devenea o masă cenuşie şi încreţită ca un creier de animal, pe care-o aruncam în vreo cutie veche de car­ton. La curăţenia de Paşti o mai găsea mama şi, plină de piuliţe, de frimituri, de scorojite bucăţele din jocul Albă ca Zăpada ― scufia şi o parte din faţa unui pitic, un fragment de pantof lîngă o ciupercuţă, un nor pe cer albăstriu ―, o lua pe făraş şi-o arun­ca la ghenă.

Ce am visat, ce am clădit şi ce am trăit din toate pozele color pe care mintea mea le dezlipeşte sfîşiat, fragmentar, de pe pereţii ei interiori, unde stau ca afişele lipite, cu zecile, unele peste altele, aşa încît din chitara unui rocker se iţeşte sînul unei diseuze, iar spre gura unei clarvoyante indiene se-ndreaptă un sex ihtiform desenat cu marker negru, şi litere se suprapun, şi texte se-ntreţes, şi cleiul putred umflă şi scorojeşte panoul? Cu ne­putinţă să mai ştiu, pentru că, pe de-o parte, ce-au văzut cu ade­vărat ochii mei cînd ei înşişi au plăsmuit realitatea s-a conto­pit de mult cu bavardajul mistic al visului, pe de alta, fiindcă însuşi mecanismul selecţiei, care o dată avea degete străvezii ca nişte filamente cu care scotea imaginile de vis şi degete tari ca fildeşul ce extrăgeau amintirile adevărate, deosebindu-le nu atît după mireasmă (căci primele mele amintiri au căpătat cu tim­pul răvăşitorul parfum al celor visate), cît după felul în care erau scoase, s-a condensat şi el într-un singur braţ multiramificat, asemănător plantelor din aerul verde al camerei mele. Cît de uşor clasificam amintirile altădată, ce sistem taxinomic fără greş inventasem! Le deosebeam după genuri şi specii, încrengături şi rudenii, desenam trunchiuri comune ce porneau din vreo hi­meră ancestrală şi se desfăceau în ramuri flexibile, încărcate de lenotipuri ciudate, de halucinaţii şi vedenii, iluzii şi viziuni, amin­tiri ale muşchilor mei şi ale limbii mele, glasuri ale nervilor mei auditivi şi flăcări ale chakras-urilor mele. Totul părea pe atunci (cînd, în adolescenţă, stăteam nopţile pe lada de la studio, în pijamaua mea ruptă, încălzindu-mi tălpile pe calorifer şi privind şoseaua încremenită într-o lumină spectrală) riguros ştiinţific. Credeam că pot înţelege, că mă pot întoarce asupra minţii mele a o contorsionistă, ca să apuc cu dinţii trandafirul de la călcîie şi-apoi să mă-ndrept, graţios, în aplauzele galeriei cereşti. Nu ştiam pe atunci că eu însumi eram trandafirul şi că, fără coloană vertebrală şi fără păr fluturător şi fără dinţi şi fără galerie cerească ― pentru că în afara trandafirului nu mai există nimic -l trebuia, totuşi, să mă apuc în palme şi să mă ridic pe mine însumi, să mă privesc, să-mi înfund faţa-n petalele de purpură cati­felată, să-mi umplu plămînii cu mireasma transparentă, grea ca plumbul, a minţii mele, şi asta în fiecare clipă a vieţii mele reale şi virtuale, pentru că definiţia şi însăşi fiinţa trandafirului mea tal, trandafirul însuşi în toată existenţa lui fantomatică, e chiar privirea ce se priveşte pe sine, mireasma ce-ntinde nări ca să poată mirosi, sabia ce se taie la nesfîrşit pe ea însăşi. Am învăţa abia mai tîrziu că nimic nu e riguros în ierarhiile astea, că speciile nu evoluează unele din altele, că din larve de viespi pot ieşi guşteri, că din împerecherea fluturilor ies meduze, că puricii chiar se fac din praf, că animalele cresc dintr-un mare copaci, că planetele au viaţă şi pasc stele pe crugurile lor de safir. Cla­sific acum altfel şi înţeleg altfel, preştiinţific şi primitiv, clasa fie fluturii după culori şi animalele după lungimea cozilor, fi meile după căldura din priviri şi bărbaţii după aluniţele de pe obraz. Pe Silvia cea reală o pun în aceeaşi căsuţă cu Silvia din visul în care dormea dezvelită, la multe etaje sub pămînt, pe-un pat ca o platformă neagră, dar o deosebesc tăios de Silvia din mintea monstruoasă a lui Dan Nebunul sau din propria ei minte de semioligofrenă şi semirusalcă.

Pentru că principiile minţii sînt prea complicate pentru ca mintea să le poată-nţelege. Ea ştie că sînt acolo, cum ştim că avem un schelet, deşi n-o să ni-l vedem niciodată. Doar că ea vrei să-şi vadă scheletul, că nu există decît pentru asta, că viaţa noas­tră întreagă nu-i decît vivisecţia-nspăimîntătoare a minţii asupra ei înseşi, cu speranţa nebunească de a se-nţelege în întregime, şi nu doar în întregime, ci cu mult mai mult, pentru că revela­ţia întregului nu e una de-o clipă, ci de-o eternitate, încît în­ţelegerea nu poate fi decît continua revelaţie a întregului spaţiu pentru tot timpul. Căci, privindu-se pe sine, trandafirului îi cresc, tocmai prin asta, petale noi, care trebuie şi ele privite cu priviri noi, ca şi cînd mirifica floare ar creşte pe un nerv optic şi cu ea am putea vedea invizibilul.


Nu ştiu, chiar nu ştiu de ce natură sînt cele mai vechi amintiri ale mele. Nu ştiu nici măcar de ce le consider atît de vechi, nici cînd mi le-am amintit prima oară. Fără-ndoială că le-am avut întotdeauna, dar poate abia prin adolescenţa le-am desprins din prapurii lor şi le-am aşezat la un loc sub numele de "cele mai vechi amintiri". N-am înţeles niciodată cum pot comanda memoriei mele, ce fac atunci cînd îi transmit să caute cît mai adînc în trecut. Cum îi transmit? Ce cod folosesc? De unde ştiu s-o trimit mai curînd acolo decît acolo? Cum se converteşte ameţitorul cablaj neuronic în spaţiu mental? De cîte ori nu mi-am privit un deget şi nu m-am con­centrat din toate puterile minţii mele ca să-i ordon să se mişte! Nu s-a-ntîmplat, fireşte, nimic. Era ca şi cînd aş fi vrut să mişc un creion sau un deget tăiat, desprins cu totul de corpul meu. Ca degetul să se mişte, trebuia să vreau "cu adevărat" să-l mişc, dar ce înseamnă "cu adevărat"? Ce-nseamnă să nu te-ndoieşti in sinea ta? Ce este credinţa? Deodată, vroiam să mişc dege­tul şi el se mişca, şi asta mi se părea un miracol la fel de mare ca vindecarea orbilor şi ologilor, căci noi toţi, în fiecare moment a' vieţii noastre, comandăm maiestuos picioarelor, braţelor, bu­zelor şi degetelor: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!" Iar ele se dezmorţesc şi-ncep să ţopăie de fericire, dînd slavă lui Dum­nezeu pentru minunea săvîrşită. În fiecare dimineaţă şoptim la urechea corpului nostru adormit: "Talita, kumi!", şi fetiţa de doisprezece ani deschide ochii, se scoală din pat şi-ncepe să umble prin odaie. Anatomiştii vorbesc despre formaţiunea re­fulată şi despre locm coeruleus, planşele ne arată un trunchi cerebral secţionat, cu corpusculi negri şi roşii, cu nervi cranieni retezaţi ca butaşii de viţă, cu excrescenţe şi umflături, cu trasee catecoaminergice şi serotoninergice, dar totul e hoit rece şi inert în afara trupului de credinţă ce aprinde pirotehnia miracolelor! în imperiul corpului nostru. La fel, vorbim de imagini realej aduse (de cine?) în memoria noastră atunci cînd vrem să aducem (şi oare, prin asta, nu cumva noi înşine le inventăm, că altfel de unde ştim ce vrem, de vreme ce întrebarea nu-i altceva, aici, decît răspunsul?), şi de imagini visate sau închipuite care la rîndul lor devin amintiri şi, ca amintiri, sînt chemate-n memorie de acelaşi inefabil mecanism ca şi adevăratele imagini din viaţa noastră adevărată. Şi dacă pentru amintirile mai recente avem mărci speciale pentru autentic şi pentru oniric, ca cît comandăm braţului mecanic să gliseze mai mult în trecvfl cu atît marca realului se şterge şi prin străvezimea ei se produc comuniunea cu visul. Şi marca pentru amîndouă domeniile, atît de steril despărţite, este acuma comună: intensitatea emoţia, magia trecutului, vraja îndepărtării, neliniştea nefarmharului, copleşitoarele, insuportabilele chimicale picurînd acolo în mtesJ tine, în plexul solar, ulcerîndu-le, lichefiindu-le, colonzîndu-le, făcîndu-ne respiraţia fierbinte şi ochii apoşi şi gura uscată şi arătînd ochilor larg deschişi ai emisferelor cerebrale peisaje răvăşitoare, pe care le recunosc ca fiind de acolo, din cambrianul, devonianul şi silurianul minţii noastre, din vremea cîna realul şi visul erau contopite într-un tărîm străluminat, din care doar scîntei reziduale mai răzbat azi în "cele mai vechi amintiri" şi în vise.


va urma