Ciuma (5)

Albert Camus

A doua zi după conferinţă, febra mai făcu un mic salt. A avut ecou chiar în ziare, dar sub o formă benignă, fiindcă s-au mulţumit doar cu câteva aluzii. Oricum, Rieux putea citi a treia zi mici afişe albe care fuseseră lipite repede de prefectură în colţurile cele mai discrete ale oraşului. Era greu să-ţi dai seama după acest afiş dacă autorităţile priveau situaţia în faţă. Măsurile nu erau draconice şi părea că se făcuseră multe concesii din dorinţa de a nu nelinişti opinia publică. Prima parte a deciziei anunţa într-adevăr că vreo câteva ca­zuri de febră pernicioasă, despre care nu se putea încă spune dacă era contagioasă, îşi făcuseră apariţia în Oran. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca să dea într-a­devăr motive de nelinişte şi nu încăpea nici o îndoială că populaţia o să ştie să-şi păstreze sângele rece. Totuşi, şi dintr-o prudenţă care putea fi înţeleasă de toată lumea, pre­fectul lua câteva măsuri preventive. Înţelese şi puse în prac­tică, în mod corect, aceste măsuri erau de natură să oprească net orice ameninţare de epidemie. În consecinţă, prefectul nu se îndoia nici o secundă că locuitorii oraşului său nu vor aduce efortului său personal cea mai devotată dintre cola­borări.
Afişul anunţa apoi măsuri generale, printre care o derati­zare ştiinţifică prin injectare de gaze toxice în canalele de scurgere şi o supraveghere riguroasă a alimentării cu apă. Recomanda de asemenea locuitorilor cea mai mare curăţe­nie şi erau poftiţi în sfârşit purtătorii de pureci să se prezinte la dispensarele municipale. Pe de altă parte, familiile tre­buiau în mod obligatoriu să declare cazurile diagnosticate de către medic şi să consimtă la izolarea celor bolnavi în sălile speciale ale spitalului. Aceste săli erau de altfel înzestrate pentru a îngriji bolnavii într-un minimum de timp şi cu maximum de şanse de vindecare. Câteva paragrafe suplimen­tare impuneau dezinfectarea obligatorie a camerei bolnavu­lui şi a vehicolului de transport. În rest, prefectura se mărginea să recomande celor din preajma bolnavului să se supună unui control sanitar.
Doctorul Rieux se întoarse brusc din faţa afişului şi îşi reluă drumul spre cabinetul său. Joseph Grand, care îl aştep­ta, îşi înalţă din nou braţele văzându-l.
—  Da, spune Rieux, ştiu, cifrele urcă.
În ajun muriseră în oraş vreo zece bolnavi. Doctorul îi spune lui Grand că are să-l vadă poate seara, deoarece avea să-i facă o vizită lui Cottard.
—  Aşa e, spune Grand. O să-i facă bine, s-a cam schimbat
—  în ce sens ?
—  A devenit politicos.
—  Înainte nu era ?
Grand ezita. Nu putea spune despre Cottard că era ne­politicos, expresia n-ar fi fost cea potrivită. Era un om închis în sine şi tăcut şi avea puţin alura unui mistreţ. O odaie, un restaurant modest şi ieşiri destul de misterioase, în asta consta toată viaţa lui Cottard. Oficial, era reprezentant co­mercial de vinuri şi lichioruri. Din când în când primea vizi­tele a doi sau trei oameni care erau probabil clienţii lui. Seara, uneori, se ducea la cinematograful care se afla în faţa casei. Slujbaşul observase chiar că acest Cottard părea să dea preferinţă filmelor cu gangsteri. În toate împrejurările, re­prezentantul comercial rămânea singuratic şi neîncrezător.
Toate astea, după părerea lui Grand, se schimbaseră mult:
—  Nu ştiu cum să spun, dar am impresia, ştiţi, că ar căuta să-şi atragă bunăvoinţa oamenilor, că vrea ca toată lu­mea să fie de partea lui. Îmi vorbeşte des, mă invită să ies cu el şi nu sunt în stare întotdeauna să-l refuz. De altfel, mă in­teresează, şi la urma urmei, i-am salvat viaţa.
De la tentativa de a se sinucide, Cottard nu mai primise nici o vizită. În cartier, printre negustori, căuta toate simpa­tiile. Nicicând nu le vorbise cu atâta blândeţe băcanilor, nu ascultase cu atâta interes o tutungioaică.
—  Această tutungioaică, observă Grand, este o adevă­rată viperă. I-am spus-o şi lui Cottard, dar el mi-a răspuns că mă înşel şi că femeia are părţile ei bune, pe care trebuie să ştii să le găseşti.
De două sau de trei ori, în sfârşit, Cottard îl dusese pe Grand în restaurantele şi cafenelele luxoase din oraş. Înce­puse într-adevăr să le frecventeze.
—  Te simţi bine acolo, spunea el, şi apoi eşti în societate bună.
Grand remarcase atenţiile speciale ale personalului faţă de reprezentantul comercial şi înţelesese şi motivul, observând bacşişurile excesive pe care acesta le lăsa. Cottard părea foarte sensibil la amabilităţile cu care era răsplătit. Într-o zi, când şeful personalului îl însoţise până la uşă şi îl ajutase să-şi îmbrace pardesiul, Cottard îi spuse lui Grand:
—  E un băiat bun, poate să depună mărturie.
—  Să depună mărturie pentru ce ?
Cottard ezitase.
—  Ei, păi că nu sunt un om rău.
În rest, avea toane. Într-o zi, când băcanul se arătase mai puţin amabil, se întorsese acasă într-o stare de furie exage­rată.
—  Trece de partea celorlalţi secătura asta, repeta el.
—  Care ceilalţi ?
—  Toţi ceilalţi.
Grand asistase chiar la o scenă curioasă la tutungioaică. În cursul unei conversaţii animate, aceasta pomenise de o arestare recentă care făcuse vâlvă în Alger. Era vorba de un tânăr funcţionar comercial care omorâse un arab pe o plajă.
—  Dacă ar fi băgat toate lepădăturile astea la puşcărie, spusese tutungioaica, oamenii cinstiţi ar putea să răsufle.
Dar trebuise să se întrerupă în faţa agitaţiei subite a lui Cottard, care se năpustise afară din prăvălie fără un cuvânt de scuză. Grand şi tutungioaica, cu braţele atârnând de ui­mire, îl priviseră cum fuge.
Mai târziu, Grand avea să-i semnaleze lui Rieux şi alte schimbări în caracterul lui Cottard. Acesta din urmă avusese întotdeauna păreri foarte liberale. Chiar fraza lui favorită: "Cei mari îi mănâncă totdeauna pe cei mici" era o dovadă. Dar de câtva timp încoace nu mai cumpăra decât ziarul oficial din Oran şi nu te puteai împiedica să nu observi cum depu­nea chiar o oarecare ostentaţie în a-l citi în locuri publice. La fel, câteva zile după ce se sculase din pat, îl rugase pe Grand, care se ducea la poştă, să fie atât de amabil să expe­dieze un mandat de o sută de franci pe care-i trimitea lunar unei surori care trăia în altă parte. Şi în clipa când Grand pleca:
—  Trimiteţi-i două sute de franci, l-a rugat Cottard, o să fie pentru ea o surpriză plăcută. Crede că nu mă gândesc niciodată la ea. Dar adevărul este că o iubesc mult.
În sfârşit, avusese cu Grand o conversaţie ciudată. Acesta fusese obligat să răspundă la întrebările lui Cottard, intrigat de mica îndeletnicire căreia Grand i se dăruia în fiecare seară.
—  Deci, spusese Cottard, scrieţi o carte.
—  Dacă vreţi, dar e mai complicat decât atât.
—  Ah! exclamase Cottard, tare aş vrea să fac şi eu ca dumneavoastră.
Grand păruse surprins şi Cottard bâiguise că unui artist i se pot trece multe cu vederea.
—  De ce ? întrebase Grand.
—  Ei, pentru că un artist are mai multe drepturi decât un oarecine, toată lumea ştie asta. I se iartă mai multe.
—  De, îi spuse Rieux lui Grand, în dimineaţa cu afişele, povestea cu şobolanii l-a zăpăcit şi pe el ca pe mulţi alţii, asta e. Sau poate că îi e frică de febră.
Grand răspunse:
—  Nu cred, domnule doctor, şi dacă vreţi să ştiţi părerea mea...
Maşina de deratizare trecu pe sub geamul lor cu un pu­ternic zgomot de eşapament. Rieux a tăcut până ce a fost po­sibil să se facă auzit şi, distrat, i-a cerut părerea funcţionarului. Celălalt îl privea cu gravitate:
—  E un om, spune el, care are ceva să-şi reproşeze.
Doctorul dădu din umeri. Cum spunea comisarul, nu de asta le ardea acuma oamenilor.
În cursul după-amiezii, Rieux a avut o întrevedere cu Castel. Serurile nu soseau.
—  De altfel, întreba Rieux, ar fi ele utile ? Acest bacil se comportă ciudat.
—  Ah! spune Castel, nu sunt de părerea dumitale. Aceste vietăţi au totdeauna un aer de originalitate. Dar în fond, sunt aceleaşi.
—  Presupuneţi, cel puţin. De fapt, nu ştim nimic despre toate astea.
—  Evident că presupun. Nimeni nu poate face altceva.
În tot timpul zilei doctorul simţi cum i se înteţeşte mica ameţeală care îl apuca de fiecare dată când se gândea la ciumă. În cele din urmă, a recunoscut că îi era frică. De două ori a intrat în cafenelele pline de lume. Şi el, ca şi Cottard, simţea o mare nevoie de căldură umană. Rieux găsea asta stupid, dar cu acest prilej şi-a amintit că-i promisese repre­zentantului comercial o vizită.
Seara, medicul l-a găsit pe Cottard în faţa mesei lui din sufragerie. Când a intrat, pe masă a văzut deschis un roman poliţist. Dar se înserase şi desigur trebuie să fi fost greu de citit în întunericul care se lăsa. Mai degrabă se putea presupune că, cu un minut mai devreme, Cottard se gândise liniştit în penumbră. Rieux l-a întrebat cum se simţea. Cottard, aşezându-se, mormăi că se simţea bine şi că s-ar simţi şi mai bine dacă ar putea să fie sigur că nimeni nu se ocupă de el. Rieux a făcut observaţia că nu poţi fi întotdeauna singur.
—  Oh! nu despre asta e vorba. Eu vorbesc de oamenii care se îndeletnicesc să-ţi producă neplăceri.
Rieux tăcea.
—  Nu e cazul meu, să ştiţi! Dar citeam romanul ăsta. Iată un nenorocit care este arestat deodată, într-o dimineaţă.
Alţii se ocupau de el şi el nu ştia nimic. Se vorbea de el prin birouri, numele lui era înscris pe fişe. Găsiţi că e drept ? Găsiţi că are cineva dreptul să facă aşa ceva unui om ?
—  Depinde, spune Rieux. Într-un sens, niciodată nu ai dreptul, într-adevăr. Dar toate acestea sunt secundare. Un om nu trebuie să stea prea multă vreme închis în casă. Tre­buie să ieşiţi.
Cottard păru că se enervează, spuse că nu făcea decât asta şi că, dacă era nevoie, tot cartierul putea să depună mărturie pentru el. Chiar şi în afara cartierului nu-i lipseau relaţiile.
—  Îl cunoaşteţi pe domnul Rigaud, arhitectul ? Este unul dintre prietenii mei.
În odaie întunericul devenea tot mai gros. Strada de car­tier se anima şi o exclamaţie înăbuşită de uşurare salută, afară, clipa în care lămpile se aprinseră. Rieux s-a îndreptat spre balcon şi Cottard l-a urmat. De prin cartierele învecinate, ca în toate serile în oraşul nostru, o briză uşoară aducea şoapte şi mirosuri de carne friptă, murmurul vesel şi ameţitor al li­bertăţii care umplea puţin câte puţin strada invadată de un tineret zgomotos. Noaptea, strigătele puternice ale vapoare­lor invizibile, rumoarea care urca dinspre mare şi dinspre mulţimea care se scurgea, acest ceas pe care Rieux îl cu­noştea bine şi care îi plăcea altă dată, i se părea astăzi apăsă­tor din cauza a tot ce ştia.
—  Putem aprinde ? îi spune lui Cottard.
Lumina o dată reapărută, omuleţul îl priveşte clipind:
—  Spuneţi-mi, domnule doctor, dacă m-aş îmbolnăvi, oare m-aţi primi în secţia dumneavoastră la spital ?
—  De ce nu ?
Cottard l-a întrebat atunci dacă se întâmplase să fie ares­tat cineva care se afla într-o clinică sau într-un spital. Rieux răspunse că aşa ceva s-a văzut, dar că totul depindea de sta­rea bolnavului.
—  Eu, spune Cottard, am încredere în dumneavoastră. Apoi l-a întrebat pe medic dacă ar fi amabil să-l ducă cu maşina lui în oraş.
În centrul oraşului, străzile erau acum mai puţin popu­late şi luminile mai rare. Copiii se mai jucau încă în faţa porţilor. Când Cottard a vrut să coboare, doctorul şi-a oprit maşina în faţa unui astfel de grup de copii. Jucau şotron şi ţi­pau. Dar unul dintre ei, cu părul negru, lipit, cărarea per­fectă şi obrazul murdar, îl fixa pe Rieux cu ochii lui limpezi care te intimidau. Doctorul îşi întoarse privirea. Cottard, în picioare pe trotuar, îi strânse mâna. Reprezentantul comercial vorbea împiedicat, cu o voce răguşită. De două sau de trei ori s-a uitat în urmă.
—  Oamenii spun că ar fi epidemie. E oare adevărat, domnule doctor ?
—  Oamenii spun multe totdeauna, e firesc, spune Rieux.
—  Aveţi dreptate. Şi apoi, când vom avea câteva zeci de morţi, asta da, o să fie sfârşitul lumii. Dar nu aşa ceva ne-ar trebui.
Motorul huruia. Rieux ţinea mâna pe schimbătorul de vi­teză, dar se uita mereu la copilul care nu încetase să-l pri­vească cercetător, cu aerul lui grav şi liniştit. Şi deodată, fără tranziţie, copilul îi zâmbise cu toată gura.
— Ei, şi ce ne-ar trebui ? l-a întrebat medicul zâmbind pe copil.
Cottard apucă deodată uşa maşinii şi, înainte de a o lua la fugă, strigă cu voce plină de lacrimi şi de furie:
—  Un cutremur. Unul adevărat!
Dar nu a fost nici un cutremur şi ziua următoare s-a scurs, pentru Rieux, doar cu drumuri lungi în cele patru colţuri ale oraşului, cu tratative cu familiile bolnavilor şi dis­cuţii cu bolnavii înşişi. Niciodată Rieux nu găsise că e atât de grea meseria lui. Până atunci bolnavii îi uşurau sarcina, i se dăruiau. Pentru prima oară medicul îi simţea reticenţi, refu­giaţi în adâncul bolii lor cu un fel de mirare neîncrezătoare. Era o luptă cu care încă nu era obişnuit. Şi, pe la ora zece seara, cu maşina oprită în faţa casei bătrânului astmatic pe care-l vizita ultimul, lui Rieux îi venea greu să se smulgă de la volan. Întârzia privind strada întunecoasă şi stelele care apăreau şi dispăreau pe cerul negru.
Bătrânul astmatic stătea în capul oaselor pe patul lui. Părea să respire mai bine şi număra boabele de mazăre pe care le trecea dintr-o oală în alta. L-a primit pe medic cu o înfăţişare veselă:
—  Va să zică e holeră, domnule doctor ?
—  De unde ai scos-o ?
—  Din ziar, şi s-a spus şi la radio.
—  Nu, nu este holeră. 
—  În orice caz, zise bătrânul foarte surescitat, merg cam departe şefii ăştia mari!
—  Să nu crezi nimic, spune doctorul.
Îl examinase pe bătrân şi acum şedea în mijlocul acestei sufragerii mizere. Da, îi era frică. Ştia că în acest cartier chiar, vreo zece bolnavi îl vor aştepta, a doua zi dimineaţă, chirciţi peste ganglionii lor inflamaţi. Numai în două sau trei cazuri incizia ganglionilor adusese o ameliorare. Dar pe cei mai mulţi îi aştepta spitalul şi el ştia ce înseamnă spitalul pentru cei săraci. "Nu vreau să se facă experienţe pe el", îi spusese soţia unuia dintre bolnavi. Nu s-ar face experienţe pe el, ar muri şi atâta tot. Măsurile luate erau insuficente, asta era foarte clar! Cât despre sălile "special amenajate", le ştia: două pavilioane din care fuseseră mutaţi în grabă ceilalţi bolnavi, cu ferestrele lor cu crăpături astupate, înconjurate de un cordon sanitar. Dacă epidemia nu se oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile imaginate de admi­nistraţie.
Cu toate astea, seara, comunicatele oficiale continuau să rămână optimiste. A doua zi, agenţia Ransdoc anunţa că măsurile prefecturii fuseseră primite cu seninătate şi că vreo treizeci de bolnavi se şi declaraseră. Castel îi telefonase lui Rieux:
—  Câte paturi oferă pavilioanele ?
—  Optzeci.
—  Cu siguranţă că sunt mai mult de treizeci de bolnavi în oraş!
— Sunt cei cărora le e frică şi ceilalţi, cei mai numeroşi, care n-au mai apucat să vină.
— Înmormântările nu sunt controlate ?
—  Nu. I-am telefonat lui Richard că trebuie luate mă­suri complete, nu vorbe goale, şi că ori trebuie ridicată împotriva epidemiei o adevărată barieră, ori nimic.
—  Şi?
—  Mi-a răspuns că n-are dezlegarea necesară. După părerea mea, epidemia o să crească.
În trei zile, într-adevăr, cele două pavilioane se umpluseră. Richard părea să ştie că va fi dezafectată o şcoală şi prevăzut un spital auxiliar. Rieux aştepta vaccinurile şi deschidea ganglionii. Castel se întorcea la vechile lui cărţi şi stătea în bibliotecă ceasuri întregi.
—  Şobolanii au murit de ciumă sau de ceva care seamănă mult cu ea, conchidea el. Au pus în circulaţie zeci de mii de purici care or să transmită infecţia în proporţie geometrică, dacă nu va fi oprită la timp.
Rieux tăcea.
În această perioadă, vremea păru să se statornicească. Soarele aspira băltoacele ultimelor averse. Cerul albastru şi frumos revărsând o lumină galbenă, avioane murmurând în căldura născândă. Totul în acest anotimp invita la seninătate.
În patru zile totuşi, febra făcu patru salturi surprinzătoare: şaisprezece morţi, douăzeci şi patru, douăzeci şi opt şi trei­zeci şi doi. A patra zi, se anunţă deschiderea spitalului auxiliar într-o fostă grădiniţă de copii. Concetăţenii noştri, care până atunci continuaseră să-şi ascundă neliniştea cu glume, păreau acum, când îi vedeai pe străzi, mai abătuţi şi mai tăcuţi.
Rieux a hotărât să-i telefoneze prefectului:
—  Măsurile sunt insuficiente.
—  Am cifrele, zise prefectul, sunt într-adevăr îngri­jorătoare.
—  Sunt mai mult decât îngrijorătoare, sunt clare.
—  Am să cer ordine Guvernatorului general.
Rieux a închis. Castel era de faţă.
—  Ordine ! Şi ar trebui imaginaţie.
—  Şi serurile?
—  Vor sosi în cursul săptămânii.
Prefectura, prin intermediul lui Richard, i-a cerut lui Rieux un raport destinat să fie trimis în capitala coloniei pentru a solicita ordine. Rieux a dat o descriere clinică şi ci­fre, în aceeaşi zi au fost număraţi patruzeci de morţi. Prefec­tul a luat asupra lui, cum spunea, iniţiativa de a face mai drastice, chiar de a doua zi, măsurile prescrise. Declararea obligatorie şi izolarea fură menţinute. Casele celor bolnavi trebuiau să fie închise şi dezinfectate, rudele supuse unei ca­rantine de securitate, înmormântările organizate de către prefectură în condiţiile care se vor impune. O zi mai târziu serurile soseau cu avionul. Puteau să ajungă pentru cazurile în tratament. Erau insuficiente dacă epidemia avea să se ex­tindă. La telegrama lui Rieux s-a răspuns că stocul de securi­tate era epuizat şi că se începuse fabricarea altuia.
În acest timp, şi din toate cartierele mărginaşe, primă­vara sosea în pieţe. Mii de trandafiri se vestejeau în coşurile vânzătorilor de-a lungul trotuarelor şi mirosul lor dulceag plutea în tot oraşul. Aparent, nimic nu se schimbase. Tram­vaiele erau tot pline la orele de vârf, goale şi murdare în timpul zilei. Tarrou îl observa pe bătrânel şi bătrânelul scuipa pisicile. Grand venea acasă în fiecare seară să-şi vadă de îndeletnicirea lui misterioasă. Cottard se învârtea de colo până colo şi domnul Othon, judecătorul de instrucţie, îşi conducea menajeria. Bătrânul astmatic îşi trecea năutul dintr-o oală în alta şi îl întâlneai uneori pe ziaristul Rambert, cu aerul lui liniştit şi interesat. Seara, aceeaşi mulţime umplea străzile şi cozile se lungeau în faţa cinematografelor. De altfel, epidemia părea să dea înapoi şi, timp de câteva zile, au fost număraţi doar vreo zece morţi. Apoi, deodată, din nou a urcat ca o săgeată. În ziua în care numărul morţilor a atins din nou treizeci, Bernard Rieux privea telegrama oficială pe care i-o întinsese prefectul spunând: "S-au speriat". Telegrama conţinea: "Declaraţi stare de ciumă. Închideţi oraşul."


va urma