Ciuma (6)

Albert Camus

Începând din acest moment, putem spune că ciuma a de­venit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată ui­mirea şi neliniştea pe care le-o aduseseră concetăţenilor noştri aceste întâmplări ieşite din comun, fiecare îşi văzuse mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obişnuit. Şi, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porţile o dată închise, şi-au dat seama că erau toţi, şi povestitorul el însuşi, prinşi în acelaşi sac şi că trebuiau să se deprindă. Ast­fel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al des­părţirii de o fiinţă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor şi, laolaltă cu frica, su­ferinţa principală a acestei lungi perioade de exil.

Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porţi­lor a fost, într-adevăr, despărţirea bruscă la care au fost su­puse nişte fiinţe care nu erau pregătite să se despartă. Mame şi copii, soţi, amanţi, care crezuseră cu câteva zile mai înainte că se despart doar vremelnic, care se îmbrăţişaseră pe pero­nul gării noastre dându-şi câteva sfaturi, siguri că se vor reve­dea câteva zile sau câteva săptămâni mai târziu, absorbiţi de stupida încredere omenească, abia distraşi prin această plecare de la preocupările lor obişnuite, s-au văzut dintr-o dată despărţiţi fără speranţă, opriţi să se regăsească sau să comunice între ei. Căci închiderea avusese loc cu câteva ore înainte ca hotărârea prefecturii să fie publicată şi, bineînţeles, era imposibil să se ia în consideraţie cazurile particulare. Se poate spune că această invazie brutală a bolii a avut ca prim efect obligaţia pentru concetăţenii noştri de a se comporta ca şi cum n-ar fi avut sentimente personale. În primele ore ale zilei în care hotărârea intră în vigoare, prefectura a fost asaltată de o mulţime de solicitanţi care, la telefon sau adresându-se funcţionarilor, expuneau situaţii la fel de justi­ficate şi, în acelaşi timp, la fel de imposibil de cercetat. Ce-i drept, a fost nevoie de câteva zile pentru ca să ne dăm seama că ne aflam într-o situaţie care nu ne îngăduia nici un compromis şi că noţiunile "a cădea la învoială", "excepţie", "favoare", nu mai aveau nici un sens.

Chiar şi slaba satisfacţie de a scrie ne-a fost refuzată. Pe de o parte! Într-adevăr, oraşul nu mai era legat de restul ţării prin mijloace de comunicaţie obişnuite şi, pe de altă parte, o nouă hotărâre interzice orice schimb de corespondenţă, pen­tru a evita ca scrisorile să poată deveni cărăuşii infecţiei. La început, câţiva privilegiaţi au putut să ia contact, la porţile oraşului, cu santinelele de la posturile de gardă, care au consimţit să transmită în exterior unele mesaje. Era încă în primele zile ale epidemiei, într-un moment în care paznicii găseau firesc să cedeze unor impulsuri de compasiune. Dar, după câtva timp, când aceiaşi paznici au fost convinşi şi ei de gravitatea situaţiei, ei au refuzat să-şi ia astfel de răspunderi ale căror urmări nu le puteau prevedea. Comunicaţiile tele­fonice interurbane, permise la început, au provocat aseme­nea îmbulzeală la cabinele publice şi pe fire, încât au fost complet suspendate timp de câteva zile, apoi sever limitate la ceea ce se numea cazuri urgente, ca moartea, naşterea şi căsătoria. Telegramele au rămas atunci singura noastră so­luţie. Fiinţe pe care le lega gândirea, inima şi trupul au fost silite să caute semnele acestei vechi comuniuni în majuscu­lele unei telegrame de zece cuvinte. Şi cum de fapt, formu­lele care pot fi folosite într-o telegramă sunt repede epuizate, vieţi îndelung împărtăşite sau pasiuni dureroase s-au rezumat curând la un schimb periodic de formule gata pregătite, cum ar fi: "Sunt bine. Sănătos. Mă gândesc la tine. Te iubesc."

Unii dintre noi, totuşi, se încăpăţânau să scrie, şi inven­tau fără întrerupere, pentru a comunica cu cei din afară, combinaţii care sfârşeau totdeauna prin a se dovedi iluzorii. Şi chiar dacă unele din mijloacele pe care le inventam reuşeau, nu ştiam nimic de ele, neprimind răspuns. Săptămâni întregi n-am putut face altceva decât să reîncepem mereu şi mereu aceeaşi scrisoare, să recopiem aceleaşi ştiri şi aceleaşi chemări, în aşa fel încât, după un oarecare timp, cuvintele care la început ieşiseră sângerând din inima noastră, se goleau apoi de sensul lor. Le recopiam atunci mecanic, încercând să dăm, cu ajutorul acestor fraze moarte, semne despre viaţa noastră grea. Şi, până la urmă, faţă de acest monolog steril şi încăpăţînat, aceste conversaţii aride cu un perete, chemarea convenţională a telegramei ni se părea de preferat.

După câteva zile de altfel, când a devenit evident că ni­meni nu va reuşi să iasă din oraşul nostru, ne-a venit ideea să întrebăm dacă nu cumva întoarcerea celor care plecaseră înaintea epidemiei putea fi autorizată. După câteva zile de gândire, prefectura a răspuns afirmativ. Dar preciza că repa­triaţii nu ar putea, în nici un caz, să iasă din nou din oraş şi că, dacă erau liberi să vină, nu vor fi liberi să plece iar. Şi de astă dată câteva familii, de altfel rare, au luat uşor lucrurile şi, făcând să treacă înaintea oricărei prudenţe dorinţa pe care o aveau de a-şi revedea rudele, le-au invitat pe acestea din urmă să profite de ocazie. Dar, foarte curând, prizonierii ciu­mei înţeleseseră primejdia la care i-ar expune pe cei chemaţi şi s-au resemnat să suporte despărţirea. În momentul cel mai grav al bolii, n-a fost văzut decât un caz în care sentimentele omeneşti au fost mai puternice decât teama unei morţi în chinuri. Şi n-a fost vorba, cum s-ar fi putut crede, de doi amanţi pe care iubirea, pe deasupra suferinţei, îi zvârlea unul spre celălalt, ci de bătrânul doctor Castel şi de soţia lui, căsătoriţi de mulţi ani. Doamna Castel, cu câteva zile înain­tea epidemiei, plecase într-un oraş vecin. Nu era nici măcar una din acele căsătorii care oferă lumii imaginea unei fericiri exemplare şi povestitorul este în măsură să spună că, după câte se pare, aceşti soţi nu erau până atunci siguri că erau mulţumiţi de viaţa lor în comun. Dar această despărţire bru­tală şi prelungită le dăduse posibilitatea să se convingă că nu puteau trăi unul departe de celălalt şi că pe lângă acest ade­văr, ieşit la iveală pe neaşteptate, ciuma însemna prea puţin.

Era vorba de o excepţie. În majoritatea cazurilor, des­părţirea, era evident, nu avea să înceteze decât o dată cu epi­demia. Şi pentru noi toţi, sentimentul din care se compunea viaţa noastră şi pe care totuşi credeam că-l cunoaştem bine (oranienii, am mai spus-o, au pasiuni simple) lua o nouă înfăţişare. Soţi şi amanţi care aveau cea mai mare încredere în soţia sau iubita lor, descopereau că sunt geloşi. Bărbaţi care se credeau uşuratici în dragoste, îşi regăseau sentimen­tul statornic. Fii care trăiseră pe lângă mama lor abia privind-o, legau toată neliniştea şi tot regretul de o cută a obrazului ei care le obseda amintirea. Această despărţire brutală, fără nici o posibilitate, fără viitor previzibil, ne lăsa descumpăniţi, incapabili să facem ceva împotriva amintirilor acestei prezenţe, atât de apropiate încă şi atât de îndepărtate în acelaşi timp, care ne umplea acum zilele. De fapt, sufe­ream de două ori — de suferinţa noastră întâi şi apoi de cea pe care ne închipuiam că o îndură cei absenţi, mamă, soţie ori amantă.

În alte împrejurări, de altminteri, concetăţenii noştri ar fi găsit o ieşire într-o viaţă mai exterioară şi mai activă. Dar, în acelaşi timp, ciuma îi lăsa trândăviei, îi silea să se învârtească, mereu, ca într-un cerc, în oraşul lor posomorât şi să se dedea, zilnic jocurilor înşelătoare ale amintirii. Căci, în plimbările lor fără ţintă, ajungeau să bată mereu aceleaşi drumuri şi, în cea mai mare parte a timpului, într-un oraş atât de mic, aceste drumuri erau tocmai acelea pe care altădată le străbătuseră cu cel care lipsea.

Astfel, primul lucru pe care ciuma l-a adus concetăţe­nilor noştri, a fost exilul. Şi povestitorul este convins că poate să scrie aici, în numele tuturor, ceea ce el însuşi a simţit atunci, pentru că el a simţit acelaşi lucru, în acelaşi timp cu mulţi dintre concetăţenii noştri. Da, era chiar senti­mentul exilului, acest gol pe care-l purtăm mereu în noi, această emoţie precisă, dorinţa nesocotită de a ne întoarce în urmă, sau, dimpotrivă, de a grăbi mersul timpului, aceste săgeţi arzătoare ale memoriei. Dacă, uneori, ne lăsam duşi de imaginaţie şi ne plăcea să aşteptăm soneria care vestea întoarcerea sau un pas familiar pe scară, dacă, în acele mo­mente, consimţeam să uităm că trenurile erau oprite, dacă ne hotăram atunci să rămânem acasă la ora când în mod fi­resc un călător sosit cu expresul de seară putea ajunge în car­tierul nostru, bineînţeles aceste jocuri nu puteau dura. Venea totdeauna un moment în care ne dădeam limpede seama că trenurile nu soseau. Ştiam atunci că despărţirea noastră era menită să dureze şi că trebuia să încercăm să ne împăcăm cu timpul. Începând din clipa aceea, reveneam de fapt la condiţia noastră de prizonieri, eram reduşi la trecutul nostru, şi chiar dacă unii dintre noi erau ispitiţi să trăiască în viitor, renunţau repede la asta, cel puţin atât cât le era posibil, resimţind rănile pe care în cele din urmă imaginaţia le pro­voca celor care se încred în ea.

În special, toţi concetăţenii noştri au renunţat foarte re­pede, chiar în public, la obiceiul pe care-l căpătaseră de a evalua durata despărţirii lor. De ce ? Deoarece, când cei mai pesimişti o fixaseră de exemplu la şase luni şi epuizaseră dinainte toată amărăciunea acestor luni care urmau să vină şi când îşi înălţaseră cu grijă curajul la nivelul acestei încercări şi îşi încordaseră ultimele puteri ca să rămână, fără a se clinti, la înălţimea acestei suferinţe prelungite peste un atât de lung şir de zile, atunci, uneori, un prieten întâlnit întâmplător, o părere emisă de un ziar, o bănuială trecătoare sau o bruscă perspicacitate le dădea ideea că la urma urmei nu e nici un motiv ca boala să nu dureze mai mult de şase luni şi poate chiar un an sau mai mult.

În clipa aceea, prăbuşirea curajului lor, a voinţei, a răbdării lor era atât de bruscă încât li se părea că nu vor mai putea niciodată să iasă la suprafaţă din această groapă. Îşi impuneau prin urmare să nu se gândească niciodată la ter­menul eliberării lor, să nu se mai întoarcă spre viitor, şi să ţină mereu, ca să zicem aşa, privirea plecată. Dar, fireşte, această prudenţă, acest mod de a vicleni durerea, de a băga sabia în teacă pentru a refuza lupta, erau prost răsplătite. În acelaşi timp în care evitau o prăbuşire de care se fereau cu spaimă, ei se lipseau într-adevăr de aceste momente, la urma urmelor destul de dese, când puteau să uite de ciumă, prinşi de imaginile revederii lor viitoare. Şi astfel, eşuaţi la jumăta­tea drumului între aceste prăpăstii şi aceste vârfuri, mai mult pluteau decât trăiau, lăsându-se în voia unor zile fără noimă şi a unor amintiri sterile, umbre rătăcitoare care n-ar fi putut să capete tărie decât primind să se înrădăcineze în pământul durerii lor.

Ei resimţeau astfel suferinţa adâncă a tuturor prizonieri­lor şi a tuturor exilaţilor, care înseamnă a trăi cu o memorie care nu le foloseşte la nimic. Acest trecut chiar, la care ei se gândeau fără încetare, nu avea decât gustul regretului. Ar fi vrut, într-adevăr, să izbutească să-i adauge acestui trecut tot ceea ce deplângeau că nu făcuseră când mai putuseră încă s-o facă împreună cu cel sau cu cea pe care-i aşteptau — la fel cum tuturor împrejurărilor, chiar relativ fericite, ale vieţii lor actuale de prizonieri, îl alăturau pe cel absent, şi situaţia în care se aflau atunci nu-i putea mulţumi. Nerăbdători cu prezentul lor, duşmani ai propriului trecut şi lipsiţi de viitor, semănăm astfel mult cu cei pe care dreptatea sau ura ome­nească îi face să trăiască în spatele gratiilor. Şi ca să sfârşim, singurul mod de a scăpa de această vacanţă insuportabilă era de a pune din nou, cu ajutorul imaginaţiei, trenurile în mişcare şi de a umple orele cu ţârâitul repetat al unei sonerii care totuşi rămânea cu încăpăţânare tăcută.

Dar dacă era exil, în majoritatea cazurilor era vorba de un exil acasă. Şi cu toate că povestitorul n-a cunoscut decât exilul întregii lumi, el nu trebuie să-i uite pe cei, ca ziaristul Rambert sau alţii, pentru care, dimpotrivă, suferinţele des­părţirii se amplificaseră prin faptul că, fiind călători sur­prinşi de ciumă şi reţinuţi în oraş, ei se aflau în acelaşi timp departe de fiinţe la care nu se puteau întoarce şi de ţara lor natală. În exilul general, ei erau cei mai exilaţi, căci dacă timpul stârnea în ei, ca şi în noi toţi, neliniştea acută care îi e pro­prie, ei erau legaţi şi de spaţiu şi se izbeau fără încetare de pereţii care despărţeau adăpostul lor ciumat de patria lor pierdută. Fără îndoială, ei erau cei pe care îi vedeai rătăcind la orice oră din zi în oraşul prăfuit, chemând în tăcere seri şi dimineţi ale ţării lor pe care numai ei singuri le cunoşteau. Ei îşi hrăneau atunci durerea cu semne imponderabile şi cu mesaje tulburătoare, cum ar fi un zbor de rândunele, o rouă a asfinţitului sau acele raze ciudate pe care soarele le pără­seşte uneori pe străzile pustii. În faţa acestei lumi exterioare care te poate întotdeauna salva din orice, ei închideau ochii, încăpăţînaţi cum erau să mângâie himerele lor prea reale şi să urmărească cu toate puterile imaginile unui pământ unde o anume lumină, două sau trei dealuri, arborele favorit şi chi­puri de femei, compuneau un climat de neînlocuit pentru ei.

Pentru a vorbi în sfârşit în mod mai precis despre îndrăgostiţi, care sunt cei mai interesanţi şi despre care nara­torului îi este poate mai la îndemână să vorbească, ei mai erau chinuiţi şi de alte nelinişti, printre care trebuie semnalată remuşcarea. Această situaţie le permitea, într-adevăr, să-şi scruteze sentimentul cu un fel de obiectivitate febrilă. Şi rar se întâmpla ca, în aceste ocazii, slăbiciunile să nu le apară cât se poate de limpede. Pentru întâia oară simţeau cât de dificil e să-ţi imaginezi precis faptele şi gesturile celui care lipsea. Deplângeau atunci faptul că n-aveau habar despre felul cum îşi petrecea celălalt timpul; se învinuiau de uşurinţa cu care neglijaseră să se informeze despre aceasta şi se prefăcuseră a crede că, pentru o fiinţă care iubeşte, ocupaţia celui iubit nu este izvorul tuturor bucuriilor. Le era uşor, începând cu această clipă, să se reîntoarcă la dragostea lor şi să-i cerceteze im­perfecţiunile, în vremuri obişnuite, ştiam cu toţii, conştient sau nu, că nu există dragoste care să nu se poată întrece pe sine, şi acceptam totuşi cu mai mult sau mai puţin calm, ca a noastră să rămână mediocră. Dar amintirea este mai exi­gentă. Şi, în chip foarte logic, această nenorocire care ne venea din afară şi care lovea un oraş întreg, nu ne aducea numai o suferinţă nedreaptă de care am fi putut să ne indignăm. Ea ne provoca totodată să ne-o căutăm singuri, silindu-ne astfel să admitem durerea. Era unul din modurile pe care le folosea boala ca să abată atenţia şi să încurce lucrurile.
Astfel, fiecare a fost nevoit să accepte să-şi trăiască ziua clipă de clipă, fără a se gândi la ziua de mâine şi singur în faţa cerului. Această renunţare generală care putea cu timpul să fortifice caracterele începea cu toate acestea prin a le face să devină uşuratice. Unii dintre concetăţenii noştri, de pildă, erau atunci supuşi unei alte sclavii care îi aservea soarelui sau ploii. Văzându-i, s-ar fi putut crede că primeau pentru întâia oară, şi în mod direct, senzaţia schimbării vremii. Aveau un aer vesel la simpla vizită a unei lumini aurii, în timp ce zilele de ploaie puneau un văl gros peste faţa şi gândurile lor. Câteva săptămâni mai înainte, ei erau scutiţi de această slăbi­ciune şi de această aservire nesocotită prin faptul că nu erau singuri în faţa lumii şi pentru că, într-o anumită măsură, fiinţa care trăia cu ei se aşeza între ei şi univers. Începând din această clipă, dimpotrivă, ei au fost, vădit, daţi pe mâna ca­priciilor cerului, adică au suferit şi au sperat fără motiv.

În aceste extremităţi ale singurătăţii, în sfârşit, nimeni nu putea spera în ajutorul vecinului şi fiecare rămânea singur cu preocupările lui. Dacă unul din noi, din întâmplare, încerca să se destăinuie sau să spună câte ceva din cele ce simţea, răspunsul pe care îl primea, oricare ar fi fost, îl jignea, de cele mai multe ori. Observa atunci că interlocutorul lui şi cu el nu vorbeau despre acelaşi lucru. El exprima, într-adevăr, ceva din adâncul lungilor lui zile de obsesii şi de suferinţe, şi imaginea pe care voia s-o comunice se copsese îndelung la focul aşteptării şi al pasiunii. Celălalt, dimpotrivă, îşi închi­puia că este vorba de o emoţie convenţională, de o durere care s-ar vinde la orice tarabă, de o melancolie de serie. Binevoitor sau ostil, răspunsul nimerea totdeauna alături, trebuia să renunţi la el. Sau, cel puţin, cei pentru care tăcerea era de nesuportat, şi nu puteau găsi la ceilalţi adevăratul grai al inimii, se resemnau să adopte limba care se foloseşte pe toate drumurile şi să vorbească, şi ei, într-un mod convenţional, acela al simplei relatări şi al faptului divers, al cronicii zilnice întrucâtva. Şi acolo, durerile cele mai ade­vărate au luat obiceiul să se traducă în formulele banale ale conversaţiei. Numai cu acest preţ puteau prizonierii ciumei să obţină mila portarului lor sau interesul celor care îi ascul­tau.

Totuşi, şi acesta este lucrul cel mai important, oricât de dureroase ar fi fost aceste nelinişti, oricât de greu de dus ar fi fost această inimă totuşi goală, se poate prea bine spune că aceşti exilaţi, în prima perioadă a ciumei, au fost nişte privi­legiaţi. Într-adevăr, chiar în momentul în care populaţia începea să-şi piardă capul, gândul lor era întors cu totul spre fiinţa pe care o aşteptau. În deznădejdea generală, egoismul dragostei îi apăra si, dacă se gândeau la ciumă, n-o făceau niciodată decât în măsura în care ea oferea despărţirii lor riscul de a fi veşnică. Ei aduceau astfel, chiar în sânul epidemiei, o abatere salvatoare a atenţiei, pe care erai tentat s-o iei drept sânge rece. Deznădejdea îi salva de panică, nefericirea lor avea în ea ceva bun. De pildă, dacă se întâmpla ca unul dintre ei să fie doborât de boală, asta se petrecea aproape totdeauna fără ca el să-şi fi putut da seama ce i se întâmplă. Smuls din această lungă conversaţie interioară pe care o susţinea cu o umbră, el era atunci aruncat fără tranziţie în tăcerea cea mai adâncă a pământului. Nu avusese timp pentru nimic.


va urma