Ciuma (4)

Albert Camus

Cuvântul "ciumă" fusese rostit pentru întâia oară. În acest punct al povestirii, care-l lasă pe Bernard Rieux stând în spa­tele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să explice nesiguranţa şi surpriza medicului, deoarece, cu unele nuanţe, el a reacţionat la fel ca şi cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciume şi războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca si concetăţenii noştri şi astfel trebuie înţelese ezitările sale. Tot aşa trebuie înţeleasă şi starea sa de spirit împărţită între îngrijorare şi încredere. Când izbucneşte un război, oamenii spun: "n-are să dureze, prea e stupid". Şi, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Pros­tia stăruie întotdeauna şi faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetăţenii noştri semănau în această privinţă cu toată lumea, se gândeau la ei înşişi, altfel spus, erau umanişti: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îţi spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna şi, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, şi umaniştii cei dintâi, pentru că nu şi-au luat măsuri de precauţie. Concetăţenii noştri nu erau mai vinovaţi decât alţii, ei uitau să fie modeşti, atâta tot, şi credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii şi aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările şi dis­cuţiile ? Ei se credeau liberi şi nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât vor exista flageluri.

Chiar atunci când doctorul Rieux recunoscuse faţă de prietenul său că un număr mic de bolnavi risipiţi ici-colo muriseră fără veste de ciumă, pericolul rămânea pentru el fără realitate. Pur şi simplu, când eşti medic ţi-ai făcut o idee asupra durerii şi ai ceva mai multă imaginaţie. Privindu-şi pe geam oraşul care nu se schimbase, doctorul de-abia dacă simţea cum se naşte în el acea uşoară îngreţoşare în faţa vii­torului, care se numeşte nelinişte. Încerca să-şi adune în minte tot ce ştia despre această boală. Îi pluteau cifre în me­morie şi îşi spunea că cele vreo treizeci de ciume mari pe care Ie-a cunoscut istoria făcuseră aproape o sută de mi­lioane de morţi. Dar ce sunt o sută de milioane de morţi ? Când ai făcut războiul, de-abia dacă mai ştii ce este un mort. Şi cum un om mort nu are preţ decât dacă l-ai văzut mort, o sută de milioane de cadavre semănate de-a lungul istoriei nu sunt în închipuire decât un fum. Doctorul îşi amintea de ciuma de la Constantinopole, care, după Procopiu, făcuse zece mii de victime într-o zi. Zece mii de morţi înseamnă de cinci ori publicul unui mare cinematograf. Iată ce-ar trebui făcut. Să aduni oamenii de la ieşirea a cinci cinematografe, să-i duci într-o piaţă a oraşului şi acolo să-i omori grămadă, ca să-ţi faci o idee. Cel puţin ai putea, atunci, înlocui cu chipuri cunoscute acest morman anonim. Dar, fireşte, asta nu se poate realiza, şi apoi cine cunoaşte zece mii de chipuri ? De altminteri, oameni ca Procopiu nu ştiau să numere, lucrul e cunoscut. La Canton, cu şaptezeci de ani în urmă, patruzeci de mii de şobolani muriseră de ciumă înainte ca epidemia să se atingă de locuitori. Dar, în 1871, nu exista mijlocul de a număra şobolanii. Se făcea socoteala aproximativ, în mare, cu evidentele marje de eroare. Totuşi, dacă un şobolan e lung de treizeci de centimetri, patruzeci de mii de şobolani puşi cap la cap ar face ...

Dar doctorul îşi pierdea răbdarea. Se descuraja şi asta nu trebuia. Câteva cazuri nu înseamnă o epidemie şi e de ajuns să se ia măsuri de precauţie. Trebuia să se mulţumească cu ce se ştia, toropeala si prostraţia, ochii înroşiţi, gura mur­dară, durerile de cap, inflamarea ganglionilor, setea îngrozi­toare, delirul, petele pe corp, sfârtecarea lăuntrică şi, la capătul tuturor acestora ... La capătul tuturor acestora doc­torul Rieux îşi amintea o frază, tocmai o frază care încheia în manualul său enumerarea simptomelor: "Pulsul devine filiform şi moartea se produce cu ocazia unei mişcări neînsemnate". Da, la capătul tuturor acestora, atârni de un fir, şi trei sferturi dintre oameni (aceasta era cifra exactă) erau îndeajuns de nerăbdători ca să facă această mişcare imperceptibilă care-i omora.

Doctorul tot mai privea pe fereastră. De o parte a gea­mului, cerul proaspăt de primăvară, de cealaltă parte, cuvântul, care încă mai răsuna în odaie: ciuma. Cuvântul nu conţinea doar înţelesul pe care ştiinţa binevoia să i-l dea, ci şi un lung şir de imagini extraordinare care nu se potriveau cu acest oraş galben şi cenuşiu, puţin animat la această oră, mai curând bâzâitor decât zgomotos, în fine, fericit, dacă este posibil să fii în acelaşi timp fericit şi posomorit. Şi o linişte atât de paşnică şi de indiferentă nega, cu uşurinţă parcă, ve­chile imagini ale epidemiei. Atena ciumată şi părăsită de păsări, oraşele chinezeşti pline de cei care trăgeau să moară tăcuţi, ocnaşii din Marsilia îngrămădind în gropi trupurile ce se descărnau, construirea, în Provence, a marelui zid care trebuia să oprească vântul furios al ciumei, Jaffa şi cerşetorii ei hidoşi, paturile umede şi putrede lipite de ţarina bătăto­rită a spitalului din Constantinopole, bolnavii târâţi cu cârligele, carnavalul medicilor mascaţi în timpul Ciumei negre, împreunările celor vii în cimitirele din Milano, căruţele cu morţi în Londra îngrozită, şi nopţile şi zilele pline pretutin­deni şi întotdeauna de strigătul nesfârşit al oamenilor. Nu, toate acestea nu erau încă destul de puternice pentru a ucide calmul acestei zile. De cealaltă parte a geamului clopoţelul unui tramvai nevăzut răsună deodată şi dezminţea într-o clipă cruzimea şi durerea. Singură marea la capătul tablei ca de şah întunecat a caselor, era o mărturie a ceea ce este neli­niştitor şi fără de odihnă în lume. Şi doctorul Rieux, care privea golful, se gândea la acele ruguri despre care vorbeşte Lucreţiu şi pe care atenienii loviţi de ciumă le ridicau în faţa mării. În timpul nopţii acolo erau duşi morţii, dar nu era loc suficient, şi cei în viată se băteau cu lovituri de torţe pentru a le face loc pe rug celor care le fuseseră dragi, dând mai de­grabă lupte sângeroase decât să-şi părăsească cadavrele. Îţi puteai imagina rugurile împurpurate dinaintea apei liniştite şi întunecoase, bătăile cu torţe în noaptea sfâşiată de scântei şi aburi groşi urcând spre cerul atent. Te puteai teme ...

Dar această ameţeală nu rezista în faţa raţiunii. Este ade­vărat că fusese rostit cuvântul "ciumă", este adevărat că în această clipă chiar, flagelul scutura şi trântea la pământ o vic­timă sau două. Dar ce, asta putea fi oprit ? Ceea ce trebuia făcut, era să se recunoască pe faţă ceea ce trebuia recunos­cut, să fie luate măsurile care se impuneau. Apoi ciuma se va opri pentru că ciuma nu se imagina, sau se imagina fals.

Dacă se oprea, şi asta era cel mai probabil, totul va fi bine. În caz contrar, s-ar şti ce este şi s-ar mai şti dacă n-ar fi posibil să te pui bine mai întâi cu ea pentru ca apoi s-o învingi.
Doctorul a deschis fereastra şi zgomotul străzii a crescut dintr-o dată. Dintr-un atelier vecin urca şuieratul scurt şi re­petat al unui ferăstrău mecanic. Rieux simţi că se înfioară. 

Aici era certitudinea, în munca de toate zilele. Restul depin­dea de fire şi mişcări neînsemnate de care nu te puteai opri. Esenţialul era să-ţi faci bine meseria.

Aici ajunsese cu reflecţiile sale doctorul Rieux, când fu anunţat Joseph Grand. Funcţionar la primărie şi, cu toate că ocupaţiile sale acolo erau foarte diverse, era folosit periodic la serviciul de statistică al stării civile. În felul acesta ajungea să facă socoteala deceselor. Şi, cum era îndatoritor din fire, consimţise să-i aducă el însuşi lui Rieux o copie a rezultate­lor sale.

Doctorul îl văzu pe Grand intrând împreună cu vecinul lui, Cottard. Funcţionarul vântura o foaie de hârtie.
—  Cifrele urcă, doctore, a anunţat el: unsprezece morţi în patruzeci şi opt de ore.
Rieux îl salută pe Cottard şi întreabă cum se simte. Grand îl lămureşte că acesta ţinuse să-i mulţumească doctorului şi să se scuze de neplăcerile pe care i le pricinuise. Dar Rieux se uita în foaia de statistică:
—  Ei, spune Rieux, ar trebui poate să ne hotărâm să-i spunem acestei boli pe nume. Până acum am bătut pasul pe loc. Dar veniţi cu mine, trebuie să mă duc la laborator.
—  Da, da, spunea Grand coborând scările în urma doc­torului, să spunem lucrurilor pe nume. Dar care e acest nume?
—  Nu pot să vi-l spun, şi de altfel asta nu v-ar fi de folos.
—  Vedeţi, surâse funcţionarul, nu e aşa de uşor.

S-au îndreptat spre Piaţa Armelor. Cottard tăcea mereu. Străzile începeau să se umple de lume. Înserarea fugară a oraşului nostru lăsa loc nopţii şi primele stele apăreau pe un orizont încă limpede. Câteva secunde mai târziu, lămpile de deasupra străzilor au întunecat tot cerul aprinzându-se, şi zgomotul conversaţiilor părea să crească.
—  Iertaţi-mă, spuse Grand, la colţul Pieţei Armelor. Dar trebuie să iau tramvaiul. Timpul meu seara e sfânt. Cum se spune la noi: "Nu lăsa niciodată treaba de azi pe ..."
Rieux observase mai de mult această manie pe care o avea Grand, născut la Montelimar, să invoce locuţiuni din regiunea lui şi să adauge apoi formule banale care nu mai erau de nicăieri, ca de pildă: "o vreme de vis" sau "o lumină feerică".
—  A, spune Cottard, e adevărat. Nu poţi să-l mai scoţi din casă după cină.
Rieux îl întrebă pe Grand dacă lucra pentru primărie. Grand răspunse că nu, lucra pentru el.
—  A, făcu şi Rieux ca să zică ceva, şi merge ?
—  Obligatoriu ! De ani de zile de când lucrez... Cu toate că, pe de altă parte, nu prea e mare progres.
—  Dar, în definitiv, despre ce e vorba ? spune doctorul oprindu-se.

Grand se bâlbâi aşezându-şi mai bine pălăria rotundă peste urechile lui mari. Şi Rieux a înţeles foarte vag că era vorba de ceva despre înflorirea unei personalităţi. Dar funcţionarul îi şi părăsise şi urca înapoi bulevardul Marnei, mergând pe sub ficuşi cu paşi mici şi grăbiţi. În pragul la­boratorului, Cottard îi spuse doctorului că ar vrea să-l mai vadă ca să-i ceară un sfat. Rieux, care mototolea în buzunar foaia de statistică, îl invită să vină la consultaţii, apoi, răzgândindu-se, îi spuse că tot merge a doua zi prin cartierul lui, o să treacă el să-l vadă pe seară.
Părăsindu-l pe Cottard, doctorul şi-a dat seama că se gândea la Grand. Şi-l închipuia în mijlocul unei ciume, dar nu al acesteia care, fără îndoială, n-o sa fie serioasă, ci în una dintre marile ciume ale istoriei. "Este genul de oameni care sunt cruţaţi în astfel de cazuri". Îşi amintea să fi citit că ciuma cruţa constituţiile slabe şi nimicea mai ales organismele viguroase. Şi tot gândindu-se la el, doctorul găsi că funcţio­narul avea un oarece aer plin de mister.

La prima vedere, Joseph Grand nu era, într-adevăr, ni­mic mai mult decât un mic funcţionar de primărie a cărui înfăţişare o şi avea. Lung şi slab, înota în hainele pe care şi le alegea întotdeauna prea mari, cu iluzia că îl vor ţine mai mult. Dacă pe gingia inferioară mai păstra încă cea mai mare parte a dinţilor, pe cei de pe maxilarul superior îi pierduse însă. Zîmbetul său, care-i ridica mai ales buza de sus, îi dese­na gura cu o umbră. Dacă adăugăm la acest portret un mers de seminarist, arta de a şterge din mers pereţii şi de a se stre­cura pe uşi, un miros de pivniţă şi de fum, toate întrupările insignifianţei, vom recunoaşte că nu puteai să ţi-l închipui în altă parte decât înaintea unui birou, străduindu-se să revi­zuiască tarifele băilor din oraş sau să adune pentru un tânăr referent elementele unui raport privitor la noua taxă asupra ridicării gunoaielor de prin case. Chiar pentru un spirit neprevenit el părea să fi fost adus pe lume ca să exercite funcţiunile discrete dar indispensabile de funcţionar auxiliar municipal temporar, cu şaizeci şi doi de franci şi treizeci pe zi. Era chiar menţiunea pe care spunea el că o face să figureze pe foile sale de angajare după cuvântul "calificare". Când cu douăzeci şi trei de ani în urmă, după abandonarea unei licenţe pe care din lipsă de bani n-o mai putuse lua, primise această funcţie, fusese lăsat să spere, spunea el, o "titulari­zare" rapidă. Era vorba doar să-şi dovedească, un timp, competenţa în problemele delicate pe care le punea admini­strarea oraşului nostru. După aceea, aşa cel puţin îl asigura­seră, nu se putea să nu ajungă să capete un post de referent care să-i permită să trăiască larg. Desigur, nu ambiţia era aceea care îl făcea să acţioneze pe Joseph Grand, ţi-o garanta el însuşi cu un zâmbet melancolic. Însă perspectiva unei vieţi materiale asigurate prin mijloace cinstite, şi, de aici, posibili­tatea de a se dedica fără remuşcări ocupaţiilor sale preferate, îi surâdea mult. Dacă acceptase propunerea care i se făcuse, fusese din raţiuni onorabile, şi, dacă se poate spune, din cre­dinţa într-un ideal.

Această stare de lucruri provizorie dura de mulţi ani, viaţa se scumpise peste măsură şi salariul lui Grand, în ciuda câtorva majorări generale, era tot derizoriu. El se plânsese lui Rieux, dar nimeni nu părea să-l ia în seamă. Tocmai aici îşi face loc originalitatea lui Grand, sau cel puţin unul din sem­nele ei. El ar fi putut într-adevăr să revendice, dacă nu drep­turi de care nu era sigur, cel puţin asigurările care i-au fost date. Dar, mai întâi, şeful de birou care îl angajase murise de mult şi apoi Grand nu-şi amintea termenii exacţi ai promi­siunii care i se făcuse. În sfârşit, şi mai ales, Joseph Grand nu-şi găsea cuvintele.

Aceasta era particularitatea care îl zugrăvea cel mai bine pe concetăţeanul nostru, cum a putut Rieux s-o remarce, într-adevăr, nu găsea cuvintele necesare să scrie documentul de reclamaţie la care medita, sau să facă demersul pe care îl cereau împrejurările. Dacă ar fi să-l credem, el se simţea în mod special împiedicat să folosească cuvântul "drept" asu­pra căruia nu era sigur, sau pe acela de "promisiuni , care ar fi implicat sensul că reclama ceea ce i se cuvenea şi ar fi căpătat prin urmare un caracter de îndrăzneală, puţin compatibil cu modestia funcţiunilor pe care le ocupa. Pe de altă parte, el refuza să folosească termenii de "bunăvoinţă", "a solicita", "gratitudine" care, socotea el, nu se împăcau cu demnitatea lui personală. Şi astfel, neputând găsi cuvântul potrivit, concetăţeanul nostru continuase să-şi exercite funcţiile obscure până la o vârstă destul de înaintată. În rest, şi tot după cum îi declara el doctorului Rieux, funcţionarul observa, practic, că viaţa materială îi era asigurată oricum, pentru că îi era de ajuns, la urma urmei, să-şi adapteze ne­voile posibilităţilor. El recunoştea astfel justeţea uneia dintre vorbele preferate ale primarului, mare industriaş din oraşul nostru, care afirma cu tărie că în cele din urmă (şi el insista asupra acestor cuvinte care purtau toată greutatea argumen­taţiei), în cele din urmă deci, nu a fost văzut nimeni murind de foame. În orice caz, viaţa aproape ascetică pe care o ducea Joseph Grand îl eliberase într-adevăr în cele din urmă de orice grijă de felul acesta. El continua să-şi caute cuvin­tele.

Într-un anume sens, se poate chiar spune că viaţa sa era exemplară. El făcea parte dintre acei oameni, rari atât în oraşul nostru cât şi aiurea, care au totdeauna curajul bunelor lor sentimente. Puţinul pe care-l dezvăluia despre sine dove­dea într-adevăr sensibilitate şi înclinaţii pe care oamenii nu îndrăznesc să le recunoască în zilele noastre. El nu roşea când mărturisea că îşi iubea nepoţii şi sora, singura rudă pe care o mai avea şi pe care se ducea s-o viziteze la fiecare doi ani în Franţa. El recunoştea că amintirea părinţilor săi, morţi pe vremea când era încă tânăr, îi stârnea durere. El nu refuza să admită că îi plăcea mai mult ca orice un anumit clopot din cartierul lui, care bătea încet către ora cinci după-amiază. Dar, pentru a evoca emoţii atât de simple, totuşi, cel mai neînsemnat cuvânt îi pricinuia mii de chinuri. În cele din urmă, această dificultate devenise grija lui cea mai mare. "Ah, domnule doctor, zicea el, tare aş vrea să învăţ să mă ex­prim." îi vorbea despre asta lui Rieux ori de câte ori îl întâlnea.
Doctorul, în seara aceea, privindu-l pe funcţionar cum pleca, a înţeles dintr-o dată ce voise Grand să spună: scria fără îndoială o carte sau ceva asemănător. Până la laborator, unde, în sfârşit, a ajuns, se luminase şi se liniştise. Ştia că această impresie a lui era stupidă, dar nu reuşea să creadă totuşi că ciuma s-ar putea într-adevăr instala într-un oraş unde puteau fi găsiţi funcţionari modeşti care cultivau manii demne de respect. Mai exact, nu vedea locul acestor manii în mijlocul ciumei şi judeca prin urmare că, practic, ciuma nu avea nici un viitor printre concetăţenii noştri.

A doua zi, datorită unei insistenţe socotită deplasată, Rieux obţinea convocarea la prefectură a unei comisii sanitare.
—  E adevărat că populaţia se nelinişteşte, recunoscuse Richard. Şi apoi guralivii exagerează totul. Prefectul mi-a spus: "Să acţionăm repede, dacă vreţi, dar în tăcere". El este de altfel convins că e vorba de o falsă alarmă.
Ca să ajungă la prefectură, Bernard Rieux îl luă pe Castel în maşina sa.
—  Ştii, îi spune acesta din urmă, că departamentul n-are ser?
—  Ştiu, am telefonat la depozit. Directorul a căzut din nori. Trebuie să-l aducem de la Paris.
—  Sper că n-o să dureze mult.
—  Am şi telegrafiat, răspunde Rieux.
Prefectul era amabil, dar nervos.
—  Să începem, domnilor, spune el. Este nevoie să re­zum situaţia ?
Richard era de părere că era inutil. Medicii cunoşteau si­tuaţia. Problema era doar de aflat ce măsuri se impuneau să fie luate.
—  Problema, spune bătrânul Castel cu brutalitate, este să ştim dacă e vorba de ciumă sau nu.

Doi sau trei medici au protestat. Ceilalţi păreau să ezite. Cât despre prefect, el a tresărit şi se sucea maşinal încolo şi-ncoace spre uşă ca şi când ar fi vrut să verifice dacă această enormitate fusese într-adevăr împiedicată să se răspândească pe culoare pe acolo. Richard a declarat că, după părerea lui, nu trebuiau să se lase cuprinşi de panică: era vorba de o febră cu complicaţii inghinale, asta era tot ce se putea spune, ipotezele în ştiinţă ca şi în viaţă fiind întotdeauna primej­dioase. Bătrânul Castel, care-şi muşca liniştit mustaţa îngăl­benită, ridică nişte ochi limpezi spre Rieux. Apoi întoarse o privire binevoitoare spre asistenţă şi atrase atenţia că el ştia foarte bine că era vorba de ciumă, dar că, bineînţeles, a o re­cunoaşte oficial ar impune şi măsuri nemiloase. El ştia că asta era în  fond ceea ce îi făcea să dea înapoi pe confraţii săi şi ar fi vrut să admită, pentru liniştea lor, că n-ar fi ciumă. Prefectul sări în sus şi declară că, în orice caz, ăsta nu era un mod potrivit de a judeca.
—  Important, spune Castel, nu este ca acest mod de a judeca să fie bun, ci ca el să dea de gândit.

Cum Rieux tăcea, i s-a cerut părerea.
—  E vorba de o febră cu caracter tifoid, dar însoţită de inflamarea ganglionilor limfatici şi de vărsături. Am făcut in­cizia ganglionilor. Am putut astfel să determin analize în care laboratorul crede că recunoaşte bacilul scurt şi gros al ciumei. Pentru a spune tot, trebuie să precizez totuşi că anu­mite modificări specifice ale microbului nu coincid cu des­cripţia clasică.
Richard sublinie că asta îndreptăţea ezitările şi că cel puţin ar trebui să se aştepte rezultatul statistic al seriei de analize începute de câteva zile.
—  Când un microb, spune Rieux după o scurtă tăcere, este capabil ca în timp de trei zile să mărească de trei ori vo­lumul splinei, să dea ganglionilor mezenterici volumul unei portocale şi o consistenţă păstoasă, acest microb tocmai că nu îndreptăţeşte ezitările. Focarele de infecţie sunt în exten­sie crescândă. În ritmul în care se răspândeşte maladia, dacă nu e oprită energic, ea riscă să omoare jumătate din oraş în mai puţin de două luni. În consecinţă, e puţin important dacă dumneavoastră o numiţi ciumă sau febră de creştere. Important e numai s-o împiedicaţi să omoare jumătate din oraş.
Richard considera că lucrurile nu trebuie văzute în negru şi că, de altfel, molima nu era dovedită din moment ce rudele bolnavilor săi erau încă neatinse.
—  Dar alţii au murit, atrage atenţia Rieux. Şi, bineînţeles, molima nu e niciodată absolută, altfel s-ar obţine o înmulţire matematică infinită şi o depopulare ful­gerătoare. Nu este vorba să nu fie văzute lucrurile în negru, e vorba de a lua măsuri de precauţie.

Richard era totuşi de părere că situaţia poate fi rezumată amintind că pentru a opri această maladie, dacă nu se oprea de la sine, trebuiau aplicate măsurile severe de profilaxie prevăzute de lege; că pentru a face acest lucru trebuia recu­noscut oficial că era vorba de ciumă; că certitudinea nu era absolută în această privinţă şi că prin urmare asta cerea timp de gândire.
—  Problema, insistă Rieux, nu constă în a şti dacă măsu­rile prevăzute de lege sunt severe, ci dacă ele sunt necesare pentru a împiedica să fie omorâtă jumătate din oraş. Restul este doar o chestiune de administraţie şi instituţiile noastre au prevăzut un prefect tocmai pentru ca să rezolve aceste probleme.
—  Fără îndoială, spune prefectul, dar am nevoie să re­cunoaşteţi oficial că este vorba de o epidemie de ciumă.
—  Chiar dacă nu recunoaştem, zise Rieux, oricum riscul este să fie omorâtă jumătate din oraş.
Richard intervine cu oarecare nervozitate:
—  Adevărul este că doctorul Rieux crede că e vorba de ciumă. Descrierea făcută de el sindromului e o dovadă.
Rieux răspunde că nu descrisese un sindrom, descrisese ceea ce a văzut, ceea ce văzuse era inflamarea ganglionilor limfatici, pete, febră cu delir, toate astea fatale în patruzeci şi opt de ore. Putea oare domnul Richard să-şi ia răspunderea şi să afirme că epidemia se va opri fără măsuri drastice de pro­filaxie ?

Richard şovăia şi se uita la Rieux.
—  Sincer vorbind, ce gândiţi, aveţi certitudinea că e vorba de ciumă ?
—  Puneţi greşit problema. Nu este o chestiune de voca­bular, este o chestiune de timp.
—  Ideea dumneavoastră, spune prefectul, ar fi prin ur­mare că ar trebui totuşi aplicate măsurile profilactice indi­cate în caz de ciumă, chiar dacă nu e vorba de ciumă.
—  Dacă trebuie neapărat să am o idee, într-adevăr asta e.
Medicii s-au consultat şi apoi Richard spuse:
—  Trebuie aşadar să ne asumăm responsabilitatea şi să acţionăm ca şi cum boala ar fi ciumă.
Formularea fu călduros aprobată:
—  Asta e şi părerea dumitale, stimate confrate ? întreabă Richard.
—  Formularea mi-e indiferentă, spune Rieux. Să spu­nem doar că nu trebuie să acţionăm ca şi când jumătate din oraş n-ar risca să fie omorâtă, căci atunci ar fi.
În mijlocul iritării generale, Rieux s-a ridicat şi a plecat. Câteva clipe mai târziu, în cartierul care mirosea a ulei prăjit şi a urină, o femeie urlând, cu vintrele însângerate, se răsucea în ghearele morţii, spre el.


va urma