Spargatorul de gheata (4)

Victor Suvorov

Principalul avantaj al tancului BT era viteza. Această calitate era dominantă faţă de celelalte în aşa măsură încît a intrat în denumirea lui: tanc rapid.
BT este un tanc agresor. Conform caracteristicilor sale, BT seamănă cu un călăreţ din hoardele fără de număr ale lui Genghis-Han: mic, dar foarte mobil. Marele cuceritor şi-a învins toţi adversarii prin loviturile neaşteptate ale unor colosale armate foarte mobile. Genghis-Han şi-a nimicit adversarii în principal prin manevre impetuoase, nu prin forţa armelor. N-avea nevoie de cavalerie, greu de urnit, ci de hoarde uşoare, iuţi, mobile, capabile să străbată spaţii uriaşe, să forţeze rîuri şi să iasă în spatele frontului inamic.

Exact aşa erau tancurile BT. La 1 septembrie 1939, ele depăşeau prin număr TOATE tipurile din TOATE ţările lumii. Mobilitatea, viteza şi autonomia BT-urilor au fost obţinute pe seama unui blindaj raţional, foarte uşor şi subţire. BT-urile se puteau folosi numai într-un război ofensiv, inclusiv în spatele frontului inamicului, în opera­ţiunile ofensive impetuoase, cînd, asemenea unor hoar­de, se aruncă asupra teritoriului duşmanului şi, ocolind focarele de rezistenţă, năvălesc în adîncime, unde nu există trupe inamice, dar există oraşe, poduri, uzine, aerodromuri, porturi, depozite, puncte de comandă şi noduri de comunicaţii.

Uimitoarele caracteristici ofensive ale tancurilor BT au fost obţinute şi pe seama folosirii unei punţi motoare unice. Pe drumuri de ţară, BT-ul se deplasa pe şenile, dar intrînd pe şosele, i se scoteau şenilele grele şi înainta pe roţi, ca un automobil de curse. Este bine cunoscut faptul că viteza este dependentă de starea carosabilului: sau automobilul de viteză, care se deplasează numai pe şosele bune, sau tractorul lent care merge pe unde este necesar. Mareşalii sovietici au rezolvat dilema în folosul automobilului rapid: tancurile BT erau complet ineficiente pe drumurile proaste ale URSS. Cînd Hitler a început operaţiunea „Barbarossa", practic toate tancurile BT au fost abandonate. Chiar şi pe şenile, era aproape imposi­bil să fie folosite în afara drumurilor. Iar pe roţi nu s-au folosit NICIODATĂ. Potenţialul splendidelor tancuri BT n-a fost realizat, dar el NICI NU TREBUIA SĂ SE REALIZEZE PE TERITORIUL SOVIETIC.

BT a fost creat doar pentru acţiuni în teritorii străine, altfel spus, doar în acele teritorii unde existau şosele bune. Să privim la vecinii Uniunii Sovietice. Atunci, ca şi acum, Turcia, Iran, Afganistan, China, Mongolia, Manciu­ria, Coreea de Nord nu aveau şosele bune. Jukov a folosit tancurile BT în Mongolia, unde terenul e neted ca-n palmă, dar le-a folosit numai pe şenile şi a rămas foarte nemulţumit: în afara drumurilor, şenilele se rupeau des şi chiar pe drumurile de campanie, tancurile se înnămoleau şi patinau.

La întrebarea unde se putea profita cu succes de potenţialul BT-urilor, există un singur răspuns: în Europa centrală şi de sud. Iar după scoaterea şenilelor, tancurile BT puteau să se folosească cu succes numai pe teritoriile Germaniei, Franţei şi Belgiei.

La întrebarea ce este mai important pentru tancurile BT-roţile sau şenilele, manualele sovietice din acei ani dau un răspuns limpede: roţile. Principala calitate a BT-ului este viteza, iar aceasta se realizează pe roţi. Şenilele sunt doar un mijloc atunci cînd ajungi pe teritoriu străin, de exemplu, pe şenile poţi circula în Polonia, dar, ajun-gînd pe autostrăzile germane, şenilele trebuie scoase pen­tru a continua acţiunea pe roţi. Şenilele erau considerate un mijloc auxiliar, ce trebuie folosit o singură dată; apoi ele se scot şi trebuiesc uitate. La fel cum paraşutistul foloseşte paraşuta numai ca să ajungă în teritoriul inamic. Acolo el o aruncă şi acţionează în spatele frontului, fără să se mai împovăreze cu o sarcină de prisos. Aceeaşi atitudine era şi faţă de şenilele tancurilor. Diviziile şi corpurile de armată sovietice, înzestrate cu tancuri BT, n-aveau în componenţa lor mijloace destinate transportu­lui şenilelor: după scoaterea lor, tancurile BT trebuiau să ducă războiul pe roţi, deplasîndu-se pe şosele perfecte, în spatele frontului inamicului.

Unor tipuri de tancuri sovietice li s-a dat denumirea în cinstea liderilor comunişti: KV-Klim Voroşilov, IS-losif Stalin, însă majoritatea au primit denumiri în care se păstrează indexul „T". Uneori, acest index conţine, în afară de „T", litera „O" (ognemetnîi-aruncător de flăcări), „B" (bîstrohodnîi-rapid) „P" (plavaiuşcii—plutitor), în treacăt fie spus, Uniunea Sovietică a fost singura ţară din lume care a produs în cantităţi mari tancuri plutitoare, într-un război de apărare tancul nu trebuie să plutească nicăieri, de aceea, atunci cînd Hitler a început operaţiunea „Barbarossa", tancurile plutitoare sovietice au trebuit să fie abandonate din cauza ineficientei lor într-un război de apărare. Producerea lor a încetat imediat, ca şi produ­cerea de BT-uri.
Dar aceasta este o digresiune. Important este altceva, în 1938 în Uniunea Sovietică încep intense lucrări de creare a unui tanc cu un  index cu totul neobişnuit: „A-20". Ce înseamnă „A"? Nici un manual militar sovietic nu răspunde la această întrebare. Este posibil ca după publicarea acestei cărţi comuniştii, antedatînd totul, să inventeze interpretarea acestui index, însă deocamdată pentru mulţi experţi indexul rămîne nedescifrat. Am căutat mult timp răspuns la această întrebare şi l-am găsit la uzina Nr. 183. E aceeaşi uzină de locomotive, care, ca şi mai înainte, în afară de locomotive, avea şi o producţie secundară. Nu ştiu dacă explicaţia este corectă, dar vetera­nii spun că sensul iniţial al indexului „A" înseamnă „de autostradă". Personal, explicaţia mi se pare convingătoare. Tancul A-20  este  o evoluţie  din familia lui BT Dacă principala caracteristică a BT-ului este inclusă în denu­mire, atunci pentru ce principala caracteristică a tancului A-20 să nu fie introdusă în denumire? Destinaţia princi­pală a tancului A-20 este să ajungă pe şenile pînă la autostradă, iar acolo, scoţîndu-i-se şenilele, să se trans­forme în regele vitezei.

Iar acum să amintim că, la sfîrşitul secolului XX, Uniunea Sovietică nu are nici un kilometru de şosea care s-ar putea defini cu termenul de autostradă. Cu 50 de ani în urmă nu exista nici urmă de autostradă pe teritoriul sovietic. Şi nici un stat limitrof nu avea vreo autostradă în 1938. Dar iată că în anul următor, 1939, prin pactul Molotov-Ribbentrop, Stalin a împărţit Polonia şi a stabilit graniţă comună cu un stat care avea autostradă. Acest stat se numea Germania.

Se spune că tancurile sovietice nu erau pregătite pen­tru război. Nu este aşa. Ele nu erau pregătite pentru un război de apărare pe teritoriul propriu. Pur şi simplu erau pregătite pentru un război pe alte teritorii.

Cantitatea şi calitatea tancurilor sovietice îşi au cores­pondenţă în cantitatea şi calitatea avioanelor sovietice. Mistificatorii comunişti afirmă acum: da, erau multe avioa­ne, dar erau de calitate proastă. Erau avioane îmbătrînite, nu trebuie să le luăm în considerare, să le considerăm doar pe cele noi: MiG-3, Iak-1, Pe-2, IL-2, iar pe celelalte, pe acelea fabricate cu mulţi ani înainte de război, să nu le luăm în calcul, sunt vechi.

Dar iată ce gîndeşte în problema „îmbătrînirii" pilotul britanic Alfred Price, care a zburat în viaţa sa pe patruzeci de tipuri de avioane şi a petrecut în văzduh peste 4000 de ore. Iată părerea sa despre avionul de vînătoare sovie­tic „îmbătrînit": „Cel mai puternic dintre avioanele de vînătoare de serie din lume era în septembrie 1939 distru­gătorul rus I-16, al constructorului Polikarpov...

La puterea de foc I-16 depăşea de două ori avionul „Messerschmidt-109E" şi aproape de trei ori avionul „Spitfire-1". Dintre toate avioanele de vînătoare de dinainte de război I-16 era unic, în sensul că numai el avea apărători blindate în jurul pilotului. Cei care cred că înaintea celui de-al doilea război mondial ruşii erau nişte mujici înapoiaţi şi că au evoluat ulterior, prin folosirea experienţei germane, trebuie să ţină seama de fapte". (A. Price. World War II Fighter Conflict., pag. 18-21).

La toate acestea trebuie adăugat că în august 1939 avioanele de vînătoare sovietice foloseau pentru prima oara în lume rachete în situaţii de luptă. Mai trebuie adăugat un fapt: constructorii sovietici au creat unicul avion din lume cu carcasă blindată, un adevărat tanc zburător, numit IL-2, care avea opt proiectile cu reacţie de mare putere, fapt ce satisface orice standard de calitate.

Aşadar, care-i problema? De ce în timpul războiului, încă din prima zi, aviaţia sovietică a cedat întîietatea în aer? Răspunsul este simplu: cea mai mare parte a aviatorilor sovietici, incluzînd şi pe piloţii de pe avioanele de vînătoare, N-AVEAU CUNOŞTINŢĂ DESPRE LUPTELE AE­RIENE. Atunci ce-au învăţat ? Au învăţat să lovească ţintele terestre. Regulamentele aviaţiei de bombardament şi de vînătoare sovietice orientau piloţii în sensul desfăşurării unei singure şi grandioase operaţiuni ofensive, în care aviaţia sovietică, printr-o unică lovitură, va surprinde toată aviaţia inamicului pe aerodromuri şi va obţine supremaţia în aer. Încă din 1929, ziarul sovietic Voina i revoliuţia (Războiul şi revoluţia), în editorialul Perioada iniţială a războiului, trăgea o concluzie care apoi a fost repetată de regulamentele aviatice sovietice din 1940 şi 1941: „Este extrem de avantajos să manifestăm iniţiativă şi să atacăm noi cei dintîi duşmanul. Iniţiativa, manifestată printr-un atac al flotei aeriene asupra aerodromurilor şi hangarelor inamicului, poate apoi să se repercuteze asupra suprema­ţiei aeriene".

Teoreticienii aviaţiei sovietice n-aveau în vedere un inamic general, ci unul foarte bine determinat. Principa­lul teoretician al strategiei aviatice sovietice, A.N. Lapcinski, şi-a ilustrat cărţile cu cele mai amănunţite hărţi ale obiectivelor standard de bombardament. Printre acestea erau: nodul de cale ferată din Leipzig, Friederichstrasse şi gara centrală din Berlin etc. Lapcinski explica cum trebuie apărat teritoriul sovietic: „O ofensivă hotărîtă la sol atrage după sine, ca un magnet, forţele aeriene inami­ce şi slujeşte în cea mai bună măsură apărării ţării în faţa inamicului aerian... Apărarea aeriană a ţării nu se înfăp­tuieşte printr-o manevră din adîncime, ci printr-o manevră în adîncime".

Iată de ce, în 1941, toată aviaţia sovietică era concen­trată la graniţe. Aerodromul de campanie al regimentului de aviaţie 123, de pildă, se afla la doi kilometri de graniţa germană, în caz de război se va economisi combustibil la pătrunderea avioanelor în spaţiul inamicului, în cazul regimentului 123, ca şi în cazul multor altora, zborurile trebuiau să aibe loc deasupra teritoriului german.

Pînă la război şi pe durata acestuia, Uniunea Sovietică a construit uimitor de multe avioane, remarcabile ca date tehnice şi, în acelaşi timp, simple, însă cele mai bune realizări ale aviaţiei sovietice n-au fost acelea din dome­niul creării de avioane care să distrugă avioanele inamir cului în aer, ci în domeniul celor care să distrugă alte avioane şi obiective ale inamicului la sol. Cea mai frumoa­să realizare sovietică în domeniul tehnicii aviatice din acea perioadă a fost IL-2, care era destinat lovirii ina­micului la sol. Ţinta sa principală: aerodromurile. Creînd acest avion agresor, constructorul Iliuşin a prevăzut un mic detaliu de apărare, în prima variantă, IL-2 avea două locuri: pilotul conduce avionul şi loveşte ţintele, iar în spatele său un trăgător acoperă semisfera posterioară de atacurile avioanelor de vînătoare ale inamicului. Stalin personal i-a telefonat lui Iliuşin să elimine locul trăgăto­rului cu mitralieră, altfel spus, să facă IL-2 cu un singur lor. IL-2 îi era necesar lui Stalin pentru situaţia în care nici un avion de vînătoare al inamicului nu va reuşi să se înalţe în aer...

După începerea planului "Barbarossa", Stalin i-a tele­fonat din nou lui Iliuşin şi i-a dat ordin să proiecteze IL-2 cu două locuri: într-un război defensiv chiar şi un avion agresor trebuie să aibă armament de apărare.

1927-este anul cînd Stalin a luat definitiv şi ferm frîiele puterii. Din acest moment, atenţia lui Stalin nu este concentrată numai asupra întăririi dictaturii sale, ci şi asupra problemelor întregii mişcări comuniste şi ale revo­luţiei mondiale.

1927-este anul cînd Stalin trage concluzia definitivă că un al doilea război mondial este inevitabil, că trebuie să se lupte hotărît cu pacifismul social-democrat care frînează începutul războiului şi să-i susţină pe fasciştii ce aspirau la putere pentru ca mai apoi să-i nimicească.

1927-este anul în care a început industrializarea URSS. Supraindustrializarea. Superindustrializarea. Indus­trializarea a fost planificată pe cincinale, iar primul cinci­nal a început chiar în 1927. De ce a fost nevoie de cincinale se poate judeca după următorul fapt. La înce­putul primului cincinal, Armata Roşie avea 92 de tancuri, iar la sfîrşitul acestuia, peste 4000. Totuşi creşterea mili­tară nu se observă atît de clar încă din primul cincinal. Nu s-a acordat principala atenţie înarmării, ci creării unei baze industriale, care după aceea să permită înarmarea.

Al doilea cincinal a însemnat o continuare a dezvoltă­rii bazei industriale. S-au făcut: cocs, cuptoare Martin, hidrocentrale gigantice şi uzine de oxigen, laminoare şi bluminguri, mine pentru cărbune şi minereu. Producţia de armament nu era încă în centrul atenţiei. Deşi nici pe aceasta n-o uită tovarăşul Stalin: în primele două cinci­nale, s-au produs 24708 avioane de luptă.

Iată însă că al treilea cincinal, care trebuia să se încheie în 1942, înseamnă un avînt al producţiei. Al producţiei de război, în cantităţi gigantice şi de calitate deosebită. Industrializarea a fost plătită, dar cu ce preţ! Stalin a plătit industrializarea cu nivelul de trai al popu­laţiei, care era foarte scăzut. A vîndut pe piaţa externă enorme rezerve de aur, platină, diamante. In cîţiva ani, Stalin a vîndut ceea ce naţiunea a acumulat vreme de sute de ani. 

Stalin a jefuit bisericile şi mănăstirile, depo­zitele imperiale şi muzeele. Au fost scoase la mezat icoane şi bucoavne naţionale nepreţuite. Au fost trimise la export tablourile unor mari maeştri ai Renaşterii, colecţiile de briliante, tezaurele muzeelor şi bibliotecilor. Stalin a ex­portat lemn şi cărbune, nichel şi mangan, petrol şi bum­bac, icre, blănuri, grîne şi multe-multe altele, însă era insuficient. Şi atunci, în 1930, Stalin a început o colectivi­zare sîngeroasă. A mînat cu forţa pe ţărani în colhozuri, pentru ca apoi să le ia pîinea pe degeaba. Toată pîinea. In jargonul comunist, acest furt s-a numit „a pompa mijloa­ce din agricultură în industria grea". 

Rezultatul colec­tivizării şi al foametei care i-a urmat este următorul: 10-16 milioane de morţi, de ucişi în lagăre. Asupra ţării s-a abătut, în sensul propriu al cuvîntului, canibalismul, în acest timp Stalin vindea peste hotare 5 milioane tone de cereale în fiecare an.

Pentru ce a trebuit colectivizarea? Pentru industriali­zare. Dar pentru ce a trebuit industrializarea? Pentru a ridica nivelul de trai al poporului? Nicidecum, înainte de industrializare şi de colectivizare, în timpul NEP-ului, viaţa era suportabilă. Dacă nivelul de trai al poporului ar fi interesat pe tovarăşul Stalin, n-ar fi trebuit nici colec­tivizare, nici industrializare, ci ar fi trebuit păstrat NEP-ul. Industrializarea şi colectivizarea n-au fost destinate nici­decum ridicării nivelului de trai al poporului. Dimpo­trivă, acest nivel a coborît într-un asemenea hal încît era mai rău ca pe vremea lui Genghis-Han. De curînd Robert Conquest a scris o teribilă carte despre cincinalele sîngeroase, carte ce cuprinde sinistre fotografii cu acei copii-schelet. Fapte mai odioase decît cele din Etiopia co­munistă sau din Cambodgia comunistă a lui Pol Pot. 

Aşadar, industrializarea şi colectivizarea n-au avut loc pentru a se ridica nivelul de trai, ci pentru a se produce armament în cantităţi uriaşe. Pentru ce aveau nevoie comuniştii de arme? Ca să apere oamenii? Nu. Dacă Stalin ar fi plătit pentru tancurile de autostradă, pentru mătasea paraşutelor, pentru tehnologia militară occiden­tală doar patru milioane tone de cereale pe an, nu cinci, milioane de copii ar fi rămas în viaţă, în toate ţările armele slujesc apărării populaţiei, în primul rînd a copiilor, viitorul naţiunii, de mizerie şi alte nenorociri, în Uniunea Sovietică lucrurile au stat invers; populaţia, includem aici şi copii, a fost supusă unei mizerii crunte ca să se poată produce arme.

Primul război mondial a fost în întregime un picnic vesel în comparaţie cu industrializarea stalinistă. În patru ani de zile, toate ţările participante la acest război au pierdut 10 milioane de oameni; Rusia, prin industrializare, 23 milioane. Aici, în timp de PACE, de dragul tancurilor de autostradă şi a avioanelor agresor, Stalin a ucis cu mult mai mulţi oameni. PACEA COMUNISTĂ S-A DOVEDIT A FI MULT MAI ÎNGROZITOARE DECÎT RĂZBOIUL IMPERIALIST.

Sporirea puterii militare sovietice n-a fost dictată nicidecum de ameninţarea externă, căci a început ÎNAINTEA venirii lui Hitler la putere. Sacrificarea vieţii a milioane de copii de dragul producerii de armament s-a petrecut concomitent cu sforţările gigantice ale lui Stalin de a elimina pe pacifiştii occidentali şi de a-i sprijini pe fascişti.

Se poate obiecta că Stalin a jertfit milioane de oameni, dar a făurit arme ca să-i apere pe ceilalţi. Nu, am văzut deja şi vom vedea în continuare, că armele făurite pentru apărarea teritoriului şi a oamenilor săi nu erau potrivite, acestea n-au putut fi utilizate conform destinaţiei lor sau au fost pur şi simplu aruncate.
Dacă uriaşele arsenale de arme nu s-au creat pentru apărarea propriului teritoriu şi a propriei populaţii, a-tunci care era destinaţia lor?
Tovarăşi comunişti, aveţi cuvîntul!


va urma