Lazar Violeta Sabina
Tu,
iartă-mă că n-am avut curaj să-ţi mărturisesc
Cât
dor și câte lacrimi scălda anotimpul singuratic,
În
bruma cernită din globul ocular, genele trosnesc
Sub
greutatea gândului, am devenit acest pustnic.
Doar
iubita lună știe cât am plâns și am blestemat
Urma
pașilor ce mă-ndepărtau de ținutul înverzit,
Rătăcind
prin păduri de mărăcini, eu te-am căutat,
Neștiutor
fiind de raza ce-n taină te-a convertit.
Când
șoapta mută răscolește prin file nedescrise,
În
vis, o adiere blândă îmi săruta pleoapa obosită,
Iară
un blestem se-abate peste tâmplele-mi ninse
Ce
nu mai știu de odihnă și gândurile le frământă.
Ascult
tăcerea unui strigăt frânt de seceta vremii
Și
ochii s-adapă cu roua căzută pe frunzele pătate,
O
ultimă șoaptă rămâne-ntemniţată de malul mării,
Ca
oglindirea lunii să-ţi amintească de clipele furate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu