LORYSS
Cea de-a doua stenogramă cuprinde audienţa din 28 februarie 1945, ora 15,30.
A. I. Vîşinski:
- Am venit la Majestatea Voastră pentru a afla ce aţi hotărât în privinţa celor ce am discutat aseară.
Regele Mihai I:
- Am chemat azi-dimineaţă la mine pe generalul Rădescu şi i-am spus cum e situaţia. Am început consultările.
A. I. Vîşinski:
- Asta nu e suficient. Noi considerăm pe Rădescu fascist şi guvernul lui fascist sau cel puţin susţinător de fascişti. Noi suntem aliaţi şi vecini, ducem împreună un război. Vă declar în mod oficial în numele guvernului meu că nu putem tolera un asemenea guvern. Noi suntem loiali faţă de Majestatea Voastră şi vă spun deschis că am impresia că nici Majestatea Voastră şi nici cei ce vă înconjoară nu vă daţi seama de gravitatea situaţiei. A trecut o săptămână de când s-a vărsat sânge şi Rădescu este tot la guvern. Această situaţie nu mai poate dura şi noi socotim necesar ca guvernul să fie schimbat imediat. Chiar azi până la ora 6 trebuie anunţată demisia guvernului şi imediat după aceia cineva însărcinat cu formarea noului guvern.
Regele Mihai I:
- Am să chem chiar acum pe dl general Rădescu şi am să-i cer demisia. Demisia d-lui general Rădescu va fi anunţată până la ora 6.
A. I. Vîşinski:
- Asta e tot. Aştept ştirea demisiei domnului general Rădescu.
După cum se observă, Vîşinski a fost şi de această dată protocolar, dar foarte ferm, cerând ca în câteva ore să fie anunţată demisia lui Rădescu. Regele s-a conformat, asigurându-l pe emisarul sovietic că până la ora 6 (18) această ştire va fi anunţată.
Şi această audienţă a fost prezentată într-o lumină deformată. Constantin Vişoianu, care asistase la dialogul regelui cu Vîşinski, a discutat în aceeaşi zi cu diplomatul american Burton Y. Berry, iar acesta la ora 19 transmitea la Washington că regele a acceptat să ceară demisia lui Rădescu „după ce Vîşinski a părăsit brusc camera, trântind uşa cu putere”.
Generalul american C.V.R. Schuyler nota în jurnalul său la 28 februarie 1945 că s-a întâlnit cu Berry, care i-a relatat spusele ministrului de externe român: Vîşinski şi-a scos ceasul şi a spus: În regulă, aveţi două ore şi jumătate la dispoziţie să vă hotărâţi. Trebuie să anunţai demisia lui Rădescu astăzi, nu mai târziu de orele 18,00. Trebuie să-mi daţi numele succesorului său nu mai târziu de orele 20,00”. Atunci când Vişoianu a încercat să explice care erau normele constituţionale, “Vîşinski l-a întrerupt, spunându-i lui Vişoianu că nu are chef să-i asculte ideile despre acest subiect. Apoi s-a întors şi a ieşit ţanţoş din biroul regelui, trântind uşa după el.
Stenograma nu consemnează vreo intervenţie a lui Vişoianu, şi cu atât mai puţin expresia „nu are chef” care ar fi fost folosită de Vîşinski. De asemenea, emisarul sovietic nu a cerut numele succesorului, ci doar ca regele să însărcineze pe cineva cu formarea guvernului.
Ministrul de externe român a devenit foarte vocal după ce a părăsit România, stabilindu-se în SUA, lansându-se în povestiri pe placul publicului şi politicienilor americani. În anul 1949, Vişoianu îi scria şefului delegaţiei SUA la ONU despre audienţa din 28 februarie 1945: Dl Vîşinski se ridică în picioare, bate cu pumnul în masa regelui şi pe un ton de o inimaginabilă violenţă, îi spune: Cer răspunsul Majestăţii Voastre chiar acum. Urmează câteva fraze prin care, pe acelaşi ton violent, dl Vîşinski cere regelui să anuleze un decret din ajun. Apoi declară: Asta e tot; aştept ştirea demisiei dlui general Rădescu şi pleacă trântind uşa cu o asemenea violenţă, încât peretele din jurul ei se crapă.
Şi regele a contribuit la răspândirea legendei. În faţa Comisiei americane de anchetă asupra agresiunii comuniste a declarat: Vîşinski a început să-şi piardă răbdarea; aşa încât el a cerut să mă vadă din nou. Atunci a vrut să ştie ce facem şi ce fusese făcut efectiv. I-am comunicat care este poziţia noastră şi că, într-un mod de viaţă constituţional, ori de câte ori se pune problema existenţei guvernului, trebuie să mă consult cu partidele politice, şi că tocmai acum au loc aceste consultări pentru a stabili ce este de făcut. Atunci a devenit şi mai furios, insinuând tot timpul că aceasta este o acţiune duşmănoasă împotriva Uniunii Sovietice. A cerut din nou ca lucrurile să se rezolve cât mai repede. Apoi a plecat, iar eu a trebuit să mă consult cu Rădescu şi cu ceilalţi. A fost din nou insuficient şi a venit iarăşi, şi de data asta...[intrerupt de un membru al Comisiei]
Madden:
- Cât de lung a fost intervalul?
Regele Mihai I:
- Până în ziua următoare. De data asta a fost extrem de violent. A cerut din nou să afle ce s-a întâmplat. Atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul în masă şi a spus că în seara aceea, până la ora 6, vrea să audă că Rădescu a demisionat şi că, în acelaşi timp, vrea să audă numele omului pe care-l voi desemna eu.
Kersten:
- Asta se întâmpla în ce moment al zilei, Majestate?
Regele Mihai I:
- Era după amiaza, între 2 şi 3.
Kersten:
- Aşadar, era vorba de un ultimatum de 3-4 ore pe care vi l-a dat atunci?
Mc Tigue:
- În ziua aceea a măturat biroul cu mâna, făcând să cadă călimara cu cerneală?
Regele Mihai I:
- Nu a măturat cu mâna, ci a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă.
Mc Tigue:
- Tot atunci s-a întâmplat că a trântit uşa cu atâta violenţă încât la ieşire a căzut tencuiala din tavan?
Regele Mihai I:
- Da, atunci s-a ridicat în picioare şi a lovit cu pumnul, apoi a ieşit afară şi a trântit uşa de au crăpat pereţii.
Se poate lesne constata că membrii Comisiei de anchetă l-au pus pe rege în situaţia de a confirma spusele lor. Unele de-a dreptul inventate, ca cea potrivit căreia Vîşinski ar fi „măturat biroul cu mâna făcând să cadă călimara cu cerneală”. Regele a „rectificat” această afirmaţie, zicând că nu a măturat cu mâna, ci „a lovit cu pumnul destul de tare pentru a face să sară totul de pe masă”, înţelegându-se că şi călimara cu cerneală. A rămas totuşi neclar, dacă a căzut „tencuiala din tavan” sau chiar au „crăpat pereţii”.
Pe de altă parte, regele a amestecat lucrurile, căutând să lase impresia că Vîşinski ar fi devenit furios ca urmare a argumentelor sale privind normele constituţionale. Emisarul ar fi plecat, iar după ceva timp a revenit, manifestându-se „foarte violent”. Stenograma nu consemnează o asemenea întoarcere şi reluarea discuţiilor.
În realitate, suveranul a spus, pur şi simplu, că demisia generalului Rădescu „va fi anunţată până la ora 6 „, aşa cum ceruse emisarul sovietic.
Mihai I s-a ţinut de cuvânt. În după amiaza zilei de 28 februarie 1945 a obţinut demisia lui Rădescu, drept care l-a trimis pe mareşalul Palatului, Dimitrie Negel, să-l informeze pe Vîşinski. Consecvent cu mandatul pe care-l avea, acesta a dorit să aibă confirmarea din partea regelui
Cea de-a treia stemogramă este datată 1 martie 1945, ora 22,00
A. I. Vîşinski:
- Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru că a trimis astăzi la mine pe dl mareşal Negel să mă informeze asupra crizei politice.
Regele Mihai I:
- … am început consultările. Sper că mâine dimineaţă voi ajunge la un rezultat.
A. I. Vîşinski:
- Noi nu susţinem vreun partid. Noi dăm mare importanţă faptului ca în România să fie ordine. Noi voim să se formeze un guvern din toate partidele, în care să intre democraţi sinceri şi care să poată să lucreze. Suntem vecini şi trebuie să fim prieteni.
Regele Mihai I:
- ... singura mea dorinţă este de a avea cele mai bune raporturi cu vecina noastră Rusia Sovietică.
A. I. Vîşinski:
- Trebuie să comunic Majestăţii Voastre că am însărcinarea din partea guvernului meu să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petre Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial pe care-l spun numai Majestăţii Voastre. Astăzi au fost la mine reprezentanţii Angliei şi Americii şi mi-au cerut să le comunic cine ar fi cel mai indicat să ia puterea. Le-am comunicat că aceasta este o chestiune care priveşte numai pe Majestatea Sa şi asupra căreia numai Majestatea Sa decide, prin urmare eu nu le-am comunicat acest lucru nici lor şi o spun şi Majestăţii Voastre numai cu titlu de recomandaţie din partea guvernului meu. Din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea, iar din partea noastră este morala.
Negel:
- Rog numai pe Excelenţa Voastră să nu comunice oamenilor noştri politici acest lucru, pentru că atunci ar mări pretenţiile şi nu ne-am mai putea înţelege cu ei.
A. I. Vîşinski:
- Desigur, aceasta se înţelege de la sine.
Aşadar, Vîşinski a obţinut nu numai confirmarea demiterii lui Rădescu, ci şi promisiunea de numire a lui Groza – exprimată de Negel prin rugămintea ce i-a fost adresată să nu comunice oamenilor politici numele viitorului prim-ministru.
Cuvintele „din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea” erau mai curând o ironie la adresa regelui.
În aceeaşi seară, Vîşinski transmitea la Moscova (pentru Stalin, Molotov ş.a.) că l-a propus pe Groza pentru funcţia de şef al guvernului, iar regele i-a spus că „el s-a informat cu atenţie asupra punctului de vedere al guvernului sovietic şi speră că va putea lua o hotărâre în conformitate cu indicaţia guvernului sovietic. A promis că va da răspunsul în dimineaţa zilei de 2 martie, deoarece trebuie să îndeplinească toate procedurile constituţionale”. Din stenogramă nu rezultă că regele a promis o anumită dată, dar este cert că a acceptat „sugestia” guvernului sovietic.
În timp ce Stalin era hotărât să-şi impună controlul asupra României, Roosevelt şi Churchill erau fideli acordurilor privind împărţirea sferelor de influenţă.
Liderii partidelor istorice – Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, regele şi alţi oameni politici români nu ştiau de înţelegerile secrete realizate de cei trei, astfel că făceau demersuri pe lângă reprezentanţii SUA şi Marii Britanii la Bucureşti pentru a obţine sprijinul guvernelor respective. Atât Burton Y. Berry (SUA), cât şi Donald F. Stevenson (Marea Britanie) au făcute demersuri Washington şi Londra, cerând să se acţioneze pentru împiedicarea dictatului sovietic. Rezultatele au fost dezamăgitoare. La 4 martie 1945, W. Churchill îi atrăgea atenţia ministrului de externe Antony Eden: „Cred că trebuie trimise instrucţiuni stricte reprezentanţilor noştri din România să nu dezvolte acolo un front antirus. Ei fac lucrul acesta cu o energie inoportună, fără să înţeleagă ce este în joc în alte domenii”. Evident, premierul britanic se referea la „acordul de procentaj” convenit cu Stalin şi ţinea să precizeze că guvernul britanic a acceptat „preponderenţa Rusiei în această zonă”.
În ziua de 2 martie 1945, regele l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea guvernului, recomandându-i să realizeze un acord de colaborare cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Acesta s-a conformat, a avut discuţii cu cei doi, precum şi cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti şi liberali, oferindu-le câte 3 – 4 locuri în guvern, dar ei au refuzat să intre într-un cabinet dominat de FND. Groza l-a informat pe rege despre refuzul „istoricilor”, dar suveranul evita să accepte lista ce-i fusese prezentată.
Pentru a-l determina pe Mihai I să nu mai tergiverseze, FND a hotărât să organizeze o mare întrunire publică în ziua de 6 martie, la care să se ceară constituirea guvernului Groza.
În acea zi, cu puţin timp înainte de începerea adunării, regele a semnat decretul de numire a dr. Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi decretul privind numirea miniştrilor propuşi de acesta. Ca urmare, adunarea a rămas fără obiect. Adresându-se mulţimii, Gheorghiu-Dej a spus: „Să mulţumim Majestăţii Sale Regelui că a înţeles în cele din urmă să asculte glasul poporului”.
La ora 19,30 guvernul prezidat de dr. Petru Groza a depus jurământul la Palatul Elisabeta. În declaraţia făcută cu acest prilej, Groza a spus: „Sunt bucuros că suveranul a înregistrat vocea poporului şi astfel regele şi poporul se găsesc pe linia actului istoric de la 23 august 1944″.
Imediat după depunerea jurământului, Petru Groza a avut o întâlnire cu Vîşinski şi cu Rodion Malinovski, pe care i-a informat despre succesul obţinut.
La ora 21,00, regele i-a primit pe A.I. Vîşinski şi Rodion Malinovski – în prezenţa lui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de externe – cu care a avut o discuţie amiabilă:
Malinovski:
- … mă bucur că pot felicita pe Majestatea Voastră cu ocazia terminării crizei interne. Prezint felicitări pentru că sunt plin de speranţe că de acum înainte voi putea să privesc cât mai puţin înapoi şi cât mai mult înainte, şi cu toată energia să duc armata mea şi armata română încredinţată mie la complecta victorie asupra duşmanului nostru comun.
Vîşinski:
- Cer permisiunea să adaug la felicitările domnului mareşal şi sincerele mele felicitări pentru alcătuirea noului guvern. Cu totul sincer felicit pe Majestatea Voastră şi nu mă înşel spunând că s-a întors o pagină frumoasă în momentul de faţă în istoria României. Aş vrea să sper că convorbirile mele precedente cu Majestatea Voastră au adus o mică picătură în hotărârea pe care a luat-o Majestatea Voastră când i-am spus părerea guvernului meu despre noul guvern român care va asigura ordinea în ţară, liniştea şi ordinea atât de importante prntru spatele frontului[…] Sunt bucuros că am avut cinstea să asist şi pentru că această nouă pagină este legată de numele regelui Mihai I, care şi-a atras deja simpatiile poporului şi guvernului nostru.
Regele:
- Cred că mi-am dat toată silinţa să îndrumez guvernul astfel încât să nu se mai întâmple pe front şi în spatele frontului cele ce s-au întâmplat.
În aceeaşi seară a fost organizată o recepţie la Cercul Militar Naţional, care s-a desfăşurat într-o atmosferă agreabilă.
A doua zi, un Comunicat al Mareşalatului Curţii Regale făcea cunoscut că regele i-a avut „ca invitaţi la dejun” pe: A.I. Vîşinski – prim locuţiitor al comisarului poporului pentru afacerile străine al URSS, mareşal Rodion Malinovski – comandantul Frontului II Ucrainean şi preşedintele Comisiei Aliate de Control în România, generalul I.Z. Susaikov – locuţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, generalul. V.P. Vinogradov, A.P. Pavlov – ministru plenipotenţiar, consilier politic, contraamiral V.L. Bogdenko – vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control din România, colonelul G.A. Kuzmin, căpitanul G.V. Skoda, locotenentul I.M. Livschitz, precum şi pe dr. Petru Groza – preşedintele Consiliului de Miniştri şi Gheorghe Tătărescu – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de externe al României.
Acestea fiind datele concrete, a urmat lansarea unor noi legende. Chiar în ziua de 7 martie 1945, Burton Berry transmitea secretarului de stat al SUA că a discutat cu regele despre rezolvarea crizei politice din România. Suveranul i-a spus că a acceptat guvernul Groza după ce în ziua de 5 martie „i-au fost aduse două mesaje: unul de la Vîşinski, spunând că, dacă regele nu acceptă un guvern Groza până a doua zi după-amiază, Vîşinski nu mai poate răspunde de continuitatea României ca stat independent, şi altul, adus de Groza, spunând că sovieticii promiseseră o mare ameliorare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România dacă se constituie un guvern FND. El a menţionat în chip specific, restabilirea controlului asupra sistemului de transport, restituirea nordului Transilvaniei şi aplicarea condiţiilor de armistiţiu cu mai mare toleranţă. Regele a convocat pe liderii partidelor istorice târziu în noaptea de luni. Atât el, cât şi regina- mamă au apelat la ei să lase la o parte politica de partid şi să pună întreaga lor putere pentru a ajuta ţara în această situaţie primejdioasă. Ei au fost de acord”.
Într-o variantă ulterioară, relatată lui Philippe Vigué Desplaces, regele a susţinut că în ziua de 5 martie 1945 l-a primit pe Vîşinski, care „a dezvoltat tema crizei politice. Cu o ipocrizie totală – când se ştia că la originea crizelor succesive care zdruncinau ţara se aflau conducătorii comunişti – el mi-a declarat că lucrurile nu mai pot merge aşa. Tonul discuţiei noastre a urcat repede. Vîşinski a început să se enerveze şi, întrucât îi ţineam piept, mi-a aruncat:
- În două ore vreau să ştiu pe cine numiţi prim-ministru. Şi spunând aceasta, s-a întors şi a plecat.
Două ore mai târziu, pe ceas, se afla din nou în biroul meu. Bineînţeles, eu nu mă supusesem. A început să strige şi să bată violent cu pumnul în masă. Apoi a ieşit trântind uşa cu atâta putere încât o bucată de tencuială s-a desprins de perete”.
În mod evident, regele combină situaţii diferite. Acel „ultimatum” a fost dat în audienţa din 28 februarie şi se referea la demisia lui Rădescu. La 5 martie nu se punea problema numirii primului ministru pentru simplul motiv că încă din 2 martie regele îi încredinţase lui Petru Groza mandatul de formare a guvernului.
Stenogramele – devenite accesibile – nu lasă să se întrevadă că regele i-ar fi „ţinut piept” lui Vîşinski, ci din contra, că a fost cooperant. În ziua de 5 martie nu a existat nici o vizită la emisarului soivietic la Palat, scena cu „tântitul uşii” având loc tot în 28 februarie 1945.
Cu un alt prilej – în versiunea relatată lui Arthur Goold Lee – Mihai I a negat că Maniu şi Brătianu ar fi fost „de acord” să ajute ţara în acele momente dificile, acceptând guvernul Groza. Din contra, nu a primit nici un sprijin din partea liderilor PNT şi PNL. Iuliu Maniu s-a declarat ferm împotriva oricărui compromis cu Groza, mai ales dacă în componenţa guvernului ar intra şi Tătărescu, pe care-l antipatiza profund. „Când regele i-a ceruit o sugestie, Maniu a încheiat cu ceea e spusese de mai multe ori până atunci: Sunteţi înţelept, Dumnezeu vă va ajuta să găsiţi o soluţie”.
Afirmaţiile regelui sunt numai parţial adevărate. Iuliu Maniu a avut, pe tot parcursul crizei, o atitudine intransigentă, declarându-se împotriva oricărei concesii făcute sovieticilor, el mizând pe sprijinul SUA şi al Marii Britanii.
Potrivit lui Ioan Hudiţă, fruntaş al PNŢ şi colaborator apropiat al lui Maniu, a existat o ameninţare, dar nu din partea lui Vîşinski, ci a lui Vinogradov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control. În după amiaza zilei de 5 martie 1945, preşedinţii celor două partide s-au prezentat la Palat. A doua zi, Iuliu Maniu a relatat colaboratorilor săi cum a decurs acea audienţă: Primul a luat cuvântul Dinu Brătianu, care a recunoscut că „situaţia extrem de grea în care se află el personal faţă de prietenii săi din partid, care se opun categoric rezistenţei militare, cât timp nu avem o dezlegare cel puţin din partea anglo-americanilor. În aceste condiţiuni, a continuat Brătianu, faţă de ultimatumul lui Vinogradov, având de ales între un război catastrofal cu Sovietele şi un guvern Groza, între aceste două rele, e preferabil ultimul. Mă doare din suflet să fac această alegere, însă partidul meu nu-mi permite alta mai bună. Am rămas perplex, zice Maniu. Mă uitam la rege, apoi la Brătianu, aliatul meu de atâţia ani şi amândoi ţineau capul în jos”. Poziţia lui Iuliu Maniu a fost fermă: „A ceda de bună voie Sovietelor, i-a spus el regelui, înseamnă să ne privăm şi de concursul anglo-americanilor, căci cum ar putea ei interveni silindu-i pe ruşi să-şi respecte cuvântul dacă noi acceptăm să ne supunem?”. Ca urmare, a cerut „respingerea ultimatumului Vinogradov”[38].
La prima şedinţă de guvern, Petru Groza a anunţat că va expedia o telegramă lui I.V. Stalin, prin care să solicite restituirea nordului Transilvaniei aflat sub administraţia sovietică. Telegrama a fost trimisă în ziua de 8 martie, iar liderul de la Kremlin a răspuns a doua zi, 9 martie, că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român”[39].
Ceremonia oficială s-a desfăşurat la Cluj, în ziua de 13 martie 1945, în prezenţa regelui Mihai, membrilor guvernului, a lui A. I. Vîşinski şi a altor oficialităţi. Reprezentanţii SUA şi Marii Britanii au refuzat invitaţia, nerecunoscând guvernul Groza.
Prin decretul pentru reforma agrară din 23 martie 1945, semnat de rege, a fost legiferată reforma agrară realizată „de jos în sus”.
La 4 şi 5 februarie 1946 – deci la 11 luni de la constituirea guvernului Petru Groza – acesta a fost recunoscut de SUA şi Marea Britanie, fiind invitat să paticipe la Conferinţa păcii de la Paris, tratatul fiind semnat la 10 februarie 1947.
În încheierea celor prezentate în acest studiu se impune o concluzie:
Guvernul Groza a fost instalat de sovietici ca urmare a acordurilor realizate în anii 1943-1944 între URSS, SUA şi Marea Britanie privind împărţirea sferelor de influenţă, România fiind „arondată” spaţiului sovietic.
În timpul crizei politice din România de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1945, Moscova a intervenit decisiv, în timp ce Londra şi Washingtonul s-au mulţumit să facă unele declaraţii formale, care i-au derutat pe liderii PNŢ şi PNL.
Discutând cu emisarul sovietic şi supus unor presiuni din partea acestuia, Mihai I a înţeles că orice rezistenţă era lipsită de şanse şi a cedat.
Ca urmare, eforturile ulterioare de a lansa tot felul de legende despre modul cum au decurs discuţiile dintre rege şi Vîşinski, pentru a arăta că suveranul i-a ţinut piept, se plaseză în afara realităţii.
Oamenii politici au căutat întotdeauna să-şi confecţioneze o imagine pozitivă, socotind că ei deţin informaţia şi ca urmare îşi pot impune propriul adevăr. Nu odată şi de regulă pe termen scurt, au avut succes, dar până la urmă, mai devreme sau mai târziu, adevărul a ieşit la iveală.
Şi în acest caz s-a putut demonstra că încercările de a acredita diverse variante, diferite de realitate, au fost desminţite de documente. Iar documentele nu pot fi ascunse la infinit şi nici contestate după descoperirea lor. (autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, sursa: Blogul lui Ioan Scurtu, publicat în revista “Stefadina …file de Arhivă”, nr. 1, 2015, pp. 11-26).
final
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu