Multiculturalismul a murit. Trăiască multiculturalismul!

Petre M. IANCU

Angela Merkel a declarat din nou, după mulţi ani, că „multiculturalismul a eşuat“. Are dreptate? Şi dacă n-are, de ce nu? Şi cine, oare, e de vină pentru eventualul lui „eşec“?
În Germania, majoritarul de rînd nu se mai poate deplasa, cînd îl taie capul, unde vrea. O serie de clanuri musulmane au reuşit să transforme cartiere întregi în zone prohibite. Afectate sînt nu doar Berlinul şi alte metropole, ci şi localităţi din bazinul Ruhr.

Se întîmplă, ce-i drept, şi la case mai mari. La Chicago e greu de vizitat ghetoul pentru că europenilor li se recomandă să nu se expună. S-ar putea „trage din orice poziţie în turişti“, am auzit, ca avertisment, eu însumi. În estul Germaniei există vaste regiuni transformate de neonazişti, de vreo două decenii încoace, în no-go areas pentru asiatici, africani şi evrei. Li se adaugă, iată, mai nou, la Gelsenkirchen, Duisburg, Essen, alte teritorii gata să se prefacă în ţinuturi ale califatului global.
Pe moment, forţele de ordine germane icnesc sub povara intervenţiilor în suburbii în care, dacă nu sînt suficiente, ori nu bagă de seamă, automobilele Poliţiei se văd înconjurate de mase întregi de oameni, iar agenţii, luaţi pe sus şi molestaţi, riscă să-şi vadă moartea cu ochii. În răstimp, în unele moschei se predică ura ireductibilă faţă de Occident şi democraţie, demografia în vestul tot mai scindatului Bătrîn Continent s-a dezechilibrat durabil, iar Michel Houellebecq s-a adăugat unei lungi liste de prooroci care prevăd islamizarea Europei.


A murit deci multiculturalismul? E o impostură? O utopie? Trebuie înlocuit cu noţiuni mai potrivite, precum „transculturalitate“ sau „interculturalitate“, cum s-a propus?
Sub imperiul consecinţelor politice interne şi continentale ale crizei, care numai superficial poate fi desemnată ca una a migraţiei, căci este a Europei, a Germaniei şi-a democraţiei liberale, Merkel a dat înapoi. Susţinută de Comisia Europeană, dar contestată masiv acasă şi izolată, în fapt, în Europa, de la care aşteaptă nu doar solidaritatea, ci şi salvarea, cancelara s-a înclinat, mai nou, spre dreapta. Fidelă tehnicilor ei bine verificate, Merkel şi-a ajustat poziţia spre a o face oarecum mai compatibilă cu a conservatorilor şi a populiştilor europeni, care-i scindează Uniunea Creştin-Democrată, răpind tot mai mulţi membri familiei CDU.


Prin urmare, dar fără să-şi modifice în profunzime retorica de stînga în chestiunea refugiaţilor, Merkel şi-a reluat recent o vorbă de dreapta, mai veche. Potrivit ei, multiculturalismul ar fi „eşuat“. N-ar fi prima oară că susţine, verbal, acest eşec, fără să ia măsurile necesare ca să-l împiedice. A mai utilizat aceeaşi sintagmă şi în 2010. Nu puţini comentatori de dreapta se vor repezi şi-acum să-i dea dreptate. Am prieteni care vor ridica nedumeriţi din sprîncene ori se vor crede îndreptăţiţi să-mi contrazică vehement teza potrivit căreia Merkel se înşală. Acum, la fel cum a greşit şi în 2010.
Regiuni ca Transilvania şi oameni ca Brâncuşi, Enescu, Tristan Tzara, Paul Celan, Albert Einstein, Sergiu Celibidache, Herta Müller, Alexandra Maria Lara, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca i‑o dovedesc. I-o demonstrează evreii basarabeni plecaţi peste Ocean la începutul secolului XX. Ori mulţi studenţi vietnamezi, coreeni sau africani deveniţi savanţi în lumea nouă. O probează oamenii de afaceri prosperi, violoniştii, pianiştii, dansatorii şi actorii, diplomaţii şi oamenii politici crescuţi în ghetourile şi Chinatown-urile lumii. Un Henry Kissinger, între mulţi alţii, de pildă. Şi, în genere, mai toţi americanii, canadienii, australienii şi israelienii, fie ei sefarzi, vorbitori de idiş sau africani din Etiopia. Cu toţii au devenit dovada vie că multiculturalismul funcţionează. Cum a reuşit şi integrarea majorităţii italienilor sosiţi ca muncitori în Germania acum exact şase decenii.


Multiculturalismul eşuează doar în anumite condiţii. În cele de acum. De ce? Pentru că prea puţini îl înţeleg şi îl aplică aşa cum trebuie. La mijloc e asumarea unei concepţii a societăţii care să se descurce, deschisă cum e, fără exercitarea de presiuni asimilaţioniste asupra minorităţilor etnice, religioase şi culturale.
Or, acest proiect eşuează cînd, din pricina reacţiilor provocate de integrarea deficitară a unor segmente tot mai largi dintr-un grup etnic, religios sau cultural, precum, actualmente, cel al imigranţilor musulmani din Vest, societatea deschisă începe să se închidă. Cine e de vină pentru închidere? Imigraţia necontrolată? Clanurile care transformă zone vaste ale Occidentului în no-go areas? Evident. Dar, mai ales, autorităţile. Partea leului din vină aparţine celor care, admiţînd edificarea de lumi paralele, n-au întreprins, ani sau decenii la rînd, nimic spre a le combate, deşi ar fi putut. Care n-au făcut mai nimic spre a-i integra pe nou-veniţi. Care n-au aplicat legi, spre a nu risca acuza de „islamofobie“.

Răspunderea revine elitelor care, cantonate în turnul de fildeş al unei ideologii postnaţionale, n-au vrut în ruptul capului să admită importanţa factorului identitar. Şi în special a celui religios, subîntinzînd, politic, o nouă ideologie totalitară, globală. Sub bagheta lor s-a permis, relativist, în numele multiculturalismului şi al secularizării, diluarea progresivă şi progresistă a propriilor valori occidentale, astfel încît a dispărut mare parte din substanţa necesară integrării altora.


Vina e a liderilor care n-au înţeles că democraţiilor liberale li s-a aruncat mănuşa, ori o detestă într-atît încît abia aşteaptă să i se cînte prohodul. Care n-au vrut sau n-au putut să priceapă că inamicul e nu doar un nou tip de fascism clerical, extras dintr-o interpretare fundamentalistă a religiei şi reacţia populist-ultranaţionalistă sau extremist-stîngistă la acest vrăjmaş, ci şi propria „corectitudine politică“, tolerantă faţă de intoleranţă, dar cumplită în confruntarea cu apărătorii libertăţii.
Sub ea şi-au mascat inadecvarea şi au restrîns libertatea, prigonin­du‑şi cu atît mai vîrtos criticii, în numele bunătăţii universale. La umbra ei şi-au ascuns carenţele. Căci n-au învăţat nimic sau prea puţin din 9/11, din evidenţa că în atentatele de la New York, Madrid, Londra şi Paris au fost la lucru atentatori educaţi, frecvent prosperi, din a doua sau a treia generaţie imigrată.


Aceşti lideri au optat pentru a ignora nu doar teoria lui Huntington, ci şi bunul-simţ. Nu li s-a părut, deci, necesar să-şi edifice electoratele, explicîndu-le că, în lumea nucleară, informaţională şi globalizată, democraţia se apără credibil prin luptă, nu prin retrageri, prin angajare, nu prin izolare, global, nu naţional, din Africa şi pînă în Extremul Orient, din Asia şi pînă în America Latină, din Facebook pînă-n Twitter şi WhatsApp. Cu aliaţi cinstiţi, iar nu în coaliţii cu tirani.


Va învia multiculturalismul? De bună seamă, dacă ar muri. Cînd? De îndată ce liderii lumii i-o vor permite.