sâmbătă, 16 ianuarie 2016

„ULTIMUL LUCRU CARE TREBUIE SĂ MOARĂ LA OM ESTE SPERANŢA”

Mihaela Dordea


interviu cu actorul Mihai Mereuţă


Motto: 
"Iată-mă rămânând ceea ce sunt
A fi sămânţă şi a te sprijini 
Pe propriul tău pământ."
Nichita Stănescu – Elegia XI


Scena este, pentru inimitabilul actor Mihai Mereuţă, locul în care îşi desfăşoară, prin artă, mult mai exact decât prin ştiinţă şi filozofie, partitura cunoaşterii. Aici descifrează, mai ales pentru publicul de care este legat spiritual prin natura sa specială, umană, minunatul text al existenţei noastre fireşti.



Mihaela Dordea - Mihai Mereuţă 


Departe de a fi numai artă, actoria este gândită de Mihai Mereuţă ca o componentă fundamentală a vieţii, aflată în fiecare om, începând însă de fiecare dată, cu sine.

Este de ajuns să-l urmăreşti în rolul lui „Niţă Snaie” din piesa „Boabe de rouă pe frunze de lotus în lumina lunii”, ca să poţi parcurge împreună cu artistul, două ore şi jumătate de viaţă adevărată.


Mihaela Dordea:
Ce mai faceţi, domnule Mihai Mereuţă?


Mihai Mereuţă: 
Lucruri fireşti, legate de meseria mea. În acest moment joc, după cum bine ştiţi, la Teatrul Naţional Bucureşti, în piesa „Boabe de rouă pe frunze de lotus în lumina lunii”, o piesă care îmi dă mari satisfacţii din punct de vedere profesional. [...] Apoi, colaborez la televiziune, la radio şi în rest, treburi obişnuite pe lângă casă: lectură, mai mâzgălesc şi eu din când în când nişte hârtii, îmi vin în minte nişte momente din viaţa mea, destul de lungă; am început activitatea în 1948 şi am, slavă Domnului, ce îmi aminti. Cam asta e ceea ce fac.


Mihaela Dordea: 
Puţină lume ştie că dvs. aveţi licenţă în filozofie. Care este legătura dintre aceste două întâmplări din viaţa dvs., filozofia şi teatrul?


Mihai Mereuţă: 
Este o poveste nu „mai complicată”, ci chiar firească pe undeva. După ce am terminat liceul la Iaşi, tata şi mama au vrut să fiu profesor, şi atunci m-am înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi, unde am urmat cursurile de limbă română şi filozofie. Povestea însă nu s-a oprit aici, pentru că eu eram deja student la Conservatorul George Enescu din Iaşi. Se pare că nu eram un student mediocru, pentru că doamna Gina Sandri – Bulandra, cumnata doamnei Lucia Sturdza Bulandra, profesoara mea, m-a apreciat atât de mult – să nu mi-o taxaţi ca pe o lipsă de modestie - mi-a dat doi ani într-un an, fapt pentru care am continuat Conservatorul în paralel cu Facultatea de Litere şi Filozofie. Acum intervine o întâmplare destul de nostimă. În 1948, am fost angajat actor la Teatrul Naţional din Iaşi, ceea ce l-a determinat pe tata să vină să mă scoată de acolo, pentru că el mă voia profesor, nu actor. A urmat o discuţie cu directorul teatrului, căruia tata i-a spus: „Daţi-l afară, că el nu are ce căuta în meseria asta. El trebuie să fie profesor, că ăsta a fost gândul meu şi al mamei lui” şi aşa mai departe. La care directorul i-a răspuns aşa: „Dar ştiţi, el este un băiat talentat, va face meserie frumoasă în teatru”. Iar tata: „Talentat?! Nu e, aşa e el de când îl ştiu, doar eu l-am crescut”. Seara, tata, care nu mai văzuse un spectacol în viaţa lui, a rămas la teatru. Era o comedie despre Revoluţia de la 1848 care a plăcut tatei foarte mult şi a spus: „Dacă ăsta e teatrul, e bun. Fă-l în continuare”. Şi aşa am rămas în teatru. Nu am mai dat curs meseriei de profesor, cum au vrut mama şi tata, şi, ca să mă înţelegeţi, vă spun că mi-a plăcut iar dacă am greşit sau nu rămânând actor, publicul e în măsură să judece. Privind în urmă la toată activitatea mea, roluri în film, în teatru, la tv, la radio, eu cred că nu am greşit.


Mihaela Dordea: 
Şi aveţi dreptate. Există, însă, o legătură între teatru şi filozofie?


Mihai Mereuţă: 
Sigur că există. Gândindu-ne la dramaturgia antică, la toată dramaturgia shakespeariană, la clasicii francezi şi la ai noştri, toate piesele de teatru conţin o profundă înţelepciune şi filozofie. Nu se poate face teatru până nu înţelegi perfect şi profund sufletul omenesc. Noi, în meseria noastră, nu mai suntem „noi”, chiar dacă fizic existăm acolo pe scenă, întrupând anumite personaje. Acolo avem alte gânduri, alte idei, alte atitudini şi ca să le faci credibile, trebuie, în primul rând, să le înţelegi tu. Or teatrul presupune o muncă de acest gen. Facultatea de filozofie m-a ajutat foarte mult din acest punct de vedere. Nu am fost, şi nu sunt niciodată mulţumit să fac un rol în care să nu fiu crezut. Şi pentru asta, eu trebuie să-mi înţeleg personajul în primul rând. Şi apoi, trebuie să înţeleg şi celelalte personaje cu care se desfăşoară acţiunea. Numai atunci, relaţia dintre personajul meu şi celelalte va fi credibilă şi pentru spectator. Şi ăsta e scopul muncii noastre. [...]


Mihaela Dordea: 
Iată, acest spectacol, în care rolul dvs., un rol de compoziţie, este perfect asimilat de public şi acceptat ca atare – este un moment de coeziune. Se creează aici o relaţie specială actor-spectator, de înţelegere reciprocă.


Mihai Mereuţă: 
Ţin neapărat să vă spun un lucru. Când am fost solicitat pentru acest rol de d-l director artistic Gelu Colceag şi chiar de d-l director general Ion Cojar, am fost plăcut surprins şi am cerut să văd piesa. Nu-mi place să mă angajez în ceva care să nu fie la înălţimea Teatrului Naţional, şi nici la vârsta mea şi în situaţia mea, la un lucru pe care să nu-l pot duce la capăt. Am citit piesa şi mi-a plăcut personajul. M-a ajutat foarte mult la acest rol şi originea mea. Eu sunt ţăran. Oleacă şcolit, dar ţăran. Când am venit la liceu la Iaşi, m-am descălţat de opinci la bariera Iaşului, m-am încălţat cu o pereche de bocanci şi am dat examen la liceu. Toată povestea lui Niţă Snaie eu trăit-o la tata acasă, în satul meu, cu toţi ţăranii de acolo. Şi îi cunosc bine. În această situaţie m-am confundat cu personajul. Nu vă pot explica mai mult. L-am simţit, pur şi simplu. Am fost ajutat şi de colegi, iar Gelu Colceag, regizorul acestui spectacol, l-a gândit foarte solid şi serios. Şi vă mărturisesc – e o afirmaţie care o să vă surprindă probabil – la un moment dat, nu mă mai interesează ce e în sală, ci ceea ce trebuie să fac eu cu personajul ăsta al meu. Eu, actorul Mereuţă, am pornit dintr-un punct, iar personajul, Niţă Snaie, de la un alt punct, în faţa mea. Eu mergeam spre el, el venea spre mine şi undeva, la mijloc, a avut loc această osmoză, această unire în care eu mă simt foarte bine. [...]


Mihaela Dordea: 
Pentru că aveţi o foarte mare experienţă de viaţă şi de teatru, ce credeţi despre omul de azi, ce se întâmplă cu el, şi dacă nu cumva istoria se repetă?


Mihai Mereuţă: 
Vedeţi dvs., în momentul în care exişti ca persoană fizică în lumea asta, nu exişti aşa, pur şi simplu, numai că trebuie. Trebuie să-ţi justifici existenţa şi asta nu se poate face decât prin muncă. Muncă adevărată, cinstită. Observ, însă, că astăzi, în diferite sfere de activitate, nu se prea mai pune bază pe muncă. Nu ştiu, poate lipsa de înţelegere, de comunicare, dar relaţia dintre oameni s-a deteriorat în multe privinţe. Văd şi citesc despre lucruri care pe mine mă dor foarte mult: corupţie, furturi şi altele, la care nici nu vreau să mă gândesc. Le ştiţi şi dvs., şi le ştie toată lumea. Nesiguranţa, incertitudinea, fac ca oamenii să nu-şi mai facă treaba cu plăcere. [...] Dar să vă spun ceva. Ultimul lucru care trebuie să moară la om este speranţa. Dacă ţi-a murit speranţa, trăieşti în virtutea inerţiei. Eu am speranţa că lucrurile se vor limpezi o dată şi o dată. Şi nu cred că ar exista cineva care să nu vrea să se petreacă acest lucru.


Mihaela Dordea: 
Să fie oare nebunia aceasta de sfârşit de secol, de mileniu, când omul încearcă să evadeze cumva?


Mihai Mereuţă: 
Totdeauna a existat tendinţa oamenilor de a evada. Depinde cum şi în ce situaţie. Brâncuşi, Enescu, nu au evadat? Şi mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când aşa, a luat Premiul Nobel. Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual şi spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă lume, o altă sferă de înţelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal.


Mihaela Dordea: 
Ce credeţi că ar trebui să predomine în viaţa omului, raţiunea sau sufletul?


Mihai Mereuţă: 
Nu aş face o departajare. Ca să fac un lucru, trebuie să-l înţeleg, iar înţelegerea se bazează pe raţiune. Ca să înţeleg, trebuie să pătrund în suflet, însă, în senzaţii, în emoţii... Există o armonie între raţiune şi sentiment. Dacă nu, nu e bine. Cred că aşa se nasc unii care fac lucruri nepermise: crime, războaie. Se gândesc să facă şi... fac, dând la o parte sentimentele. Aşa se măcelăresc copii, femei, bătrâni. Eu nici nu mă mai uit la televizor când se anunţă aşa ceva. Eu iubesc foarte mult copiii. Umblu cu bomboane în buzunar, pentru ei. Le dau şi bani, cât am, nu e mult, dar le fac o bucurie. Cum aş putea să văd un copil măcelărit? Unde e sensibilitatea celui care face aşa ceva?


Mihaela Dordea: 
Credeţi că sentimentul este legat de credinţa în Dumnezeu?


Mihai Mereuţă: 
Da. Sigur că este. Aici este o problemă. Pe Dumnezeu nu-L poţi localiza în spaţiu. Este în fiecare dintre noi. În tot ce ne înconjoară. E pretutindeni. Ce reprezintă Dumnezeu? Cele zece porunci: să fii bun, să nu furi, să nu minţi... sigur că da. Biserica mă deconectează. Mă simt într-o altă lume. Dar asta e în mine. Credinţa trebuie să fie în tine.


Mihaela Dordea: 
Daţi o semnificaţie specială venirii anului 2000?


Mihai Mereuţă: 
Mi se pare foarte normal. Anul 2000 trebuie să vină. Nu are încotro. Se termină secolul XX şi începe secolul XXI. 1999, 2000, 2001 şi aşa mai departe. Calendaristic, este normal. Ca semnificaţie, aş spune că trebuie să ne punem pe treabă noi, să ne înţelegem, să ne unim. Mă gândesc la câte probleme a avut ţara asta. Îmi amintesc că în1941 am plecat în refugiu. Eram pe malul Prutului şi veneau armatele sovietice. Am trăit acele momente, când mama şi ceilalţi care plecau, ultimul lucru pe care îl făceau era să sărute ograda, pământul. Când ne-am întors acasă, noi şi toţi cei plecaţi în bejenie, primul lucru a fost să sărutăm pământul, că am revenit acasă. Dacă am ajunge să înţelegem fenomenul iubirii de ţară, de pământ, de înţelegere, eu cred că va fi foarte bine în secolul următor.


Mihaela Dordea: 
Dacă ar exista un monument dedicat omului, ce aţi scrie la baza lui?


Mihai Mereuţă: 
Omule, bine ai venit pe lumea asta şi ai grijă de viaţa ta, de munca ta, de viitorul tău.


Mihaela Dordea: 
Pornind de la un om ca dvs., ce mesaj aveţi pentru cei tineri, care abia acum vă descoperă şi pe care îi iubiţi?


Mihai Mereuţă: 
Le doresc din tot sufletul şi din tot ce am mai bun, ca raţiune şi ca sentiment, să muncească cu pasiune, cu dăruire, pentru că numai aşa vor putea realiza ce-şi doresc. Să se gândească că în ultimă instanţă, viitorul nostru şi al lumii este în mâinile lor. Ce sarcină frumoasă şi importantă pentru ei! Stau de vorbă cu Mihai Mereuţă, dar îi ascult şi tăcerile. Par să transmită unde adânci de inteligenţă şi bunătate. Aceleaşi unde de inteligenţă şi bunătate pe care le regăseşti şi în tăcerile lui Niţă Snaie. Şi nu poţi să nu-ţi doreşti, ca acum, în prag de sărbători, să ningă, puţin măcar, peste tăcerile noastre şi să ne bucurăm împreună. Şi împreună, pentru că de curând a împlinit 75 de ani de viaţă, să-i urăm din suflet: „La mulţi ani, domnule Mihai Mereuţă!”


* * *


Era deja 20 decembrie când a apărut interviul cu d-l Mihai Mereuţă şi încă nu ninsese în Bucureşti. Se apropiau sărbătorile de Crăciun şi ne doream cu toţii colinde cu zăpadă. De aceea, în comentariul de final din materialul cu d-l profesor mă rugam să ningă.

Sâmbătă, la „Boabe de rouă”, citeam acest articol în regrupare cu protagonistul şi cu alţii prezenţi acolo, şi cineva a venit vesel şi ne-a spus:
- Uitaţi-vă pe fereastră. Ninge!

Erau fulgi mari şi pufoşi, primii din acea iarnă a lui 1999. Era ca o seară de Ajun şi am avut atunci şi colinde, la finalul piesei. Aşa era scenariul...

- Dacă vrei să scoţi un material cu adevărat special, mi-a spus într-o seară d-l Mereuţă, vorbeşte cu Florin Zamfirescu, şi dacă nu o să vrea, spune-i că l-am rugat eu, profesorul Mereuţă. O să vezi că veţi fi mulţumiţi amândoi.

Îl ştiam pe Florin Zamfirescu din serile mele de „Scrisoare”, dar nu ne spusesem mai mult de „bună seara”.

Iată-mă acum pe holul de la cabine, băgându-l la înaintare pe d-l Mereuţă.
- Ei, Doamne, cum să nu vreau?! Chiar dacă nu mă ruga domnul profesor, tot aş fi acceptat, mi-a spus Florin cu zâmbetul lui inconfundabil.

În seara programată, Florin Zamfirescu a făcut risipă de frumuseţe şi iubire. Nu am cuvinte să descriu felul cu adevărat special de a fi al lui Florin. Mi-a confirmat că mai există speranţă şi frumuseţe, şi asta doar pentru că oameni ca el trăiesc printre noi. Şi am mai înţeles ceva, că fără iubire, nimic nu e. O ştiam, dar simţeam nevoia să mi-o confirme şi altcineva. A făcut-o Florin Zamfirescu.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu