Vladimir Tismaneanu
Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile. Este un fapt recunoscut de legislatia internationala care ar trebui respectat si in Romania. Nu stiu ce se poate face in raport cu calaii comunisti care au incetat din viata, probabil ca nu avem decat sansa recursului necontenit la memorie. Sunt insa unii dintre acesti indivizi care se plimba in continuare liberi, isi sfideaza cu nerusinare fostele victime, incaseaza pensii enorme si ranjesc sardonic cand citesc texte precum acesta.
Alexandru Draghici (1913-1993) a fost comandantul suprem a ceea ce un scriitor numea “Arhipelagul MAI”. Comandantul unei monstruoase colonii penitenciare, omul fara remuscari si fara urma de cainta. Beneficiind de increderea lui Gheorghiu-Dej, generalul politic Draghici a impus suprematia Securitatii si a ordonat lichidarea fizica a celor banuiti de intentii “dusmanoase”. A colaborat perfect cu consilierii sovietici si cu agentii Moscovei, mega-securistii Nicolschi si Pantiusa. Savura in chip patologic sa porunceasca tortura fizica a victimelor sale. Rudimentar ca gandire, un ins vindicativ si meschin, Draghici a promovat ofiteri plasmuiti dupa chipul si asemanarea sa: Vasile Negrea, Ionel Gal, Janos Vincze, Tanase Evghenie, Nicolae Doicaru, Neagu Cosma, Aurel Mois, Nicolae Plesita. Adjunctii sai erau Pantiusa, Nicolschi, Mazuru, Marin Jianu. Un timp, in subordinea sa au lucrat ilegalisti precum Grigore Naum, Aurel Stancu, Wilhelm Einchorn, Gogu Popescu, Hristache Zambetti, Eugen Szabo. Naum, Stancu si Einchorn luptasera in Spania in Brigazile Internationale. Einchorn a fost implicat in anchetarea guvernului Nagy dupa suprimarea Revolutiei Maghiare, Zambetti a lucrat atat in Securitatea interna cat si in DIE, avand misiuni importante (si ratate) in SUA si Turcia, dupa 1965 a fost vicepresedinte al Camerei de Comert, iar in 1971 a fost ridicat de Ceausescu la rang de general-maior in rezerva. Generalul de Securitate Gogu Popescu a fost ambasador in Congo (Brazaville) si, apoi, in Birmania. Unul dintre apropiatii lui Draghici a fost pugilistul de partid, Florian Danalache, un timp comandant al granicerilor si general MAI, apoi seful organizatiei Bucuresti a PMR, calau al studentilor si al intelectualilor. O bruta cu care Draghici se intelegea perfect.
calaul Alexandru Drăghici
Conflictul cu fostul voluntar in Brigazile Internationale Aurel Stancu, venit in 1944 de la Moscova, s-a soldat cu eliminarea acestuia din conducerea MAI. Un timp Stancu a lucrat la Capitala, ca secretar al Comitetului de Partid, in subordinea lui Danalache, apoi a fost sanctionat si trimis la “munca de jos”. Draghici l-a lucrat cat a putut pe fostul ceferist Stefan Pavel cand acesta a fost numit intr-o functie de varf in MAI. La fel, cand a decis sa se debaraseze de generalul Mihai Gavriliuc, seful DIE, fostul vicepresedinte al Comisiei Controlului de Partid a fost acuzat ca a mintit in autobiografia sa si a fost exclus din PMR. Marile crime ale regimului comunist au fost indisociabil legate de rolul lui Draghici, ceea ce, desigur, nu diminueaza responsabilitatea predecesorului sau, Teohari Georgescu. Draghici nu a luat nicio decizie importanta fara sa se consulte cu sotia sa Martha, membra a clanului de veterani iliegalisti Cziko. Au adoptat doua fete, nepoatele lui Draghici, Aurica si Norica. Locuiau pe Soseaua Kiseleff, in casa in care statuse Ana Pauker si unde s-a mutat, dupa debarcarea lui Draghici, Paul Niculescu-Mizil. In 1963 s-a nascut fiul lor, Alexandru.
Succesorul lui Draghici in fruntea MAI, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, din iulie 1965 si pana in aprilie 1972, a fost apparatchikul Cornel Onescu (1920-1993), fost sef de sectie la propaganda, in cadrul Directiei dirijata de Leonte Rautu, si la Cadre, sub indrumarea lui Nicolae Ceausescu. Numirea sa a fost justificata prin intarirea controlului de partid asupra Securitatii, o veche marota a lui Ceausescu, sursa multor frictiuni cu Draghici, incepute inca din aprilie 1956, in timpul discutiilor din Biroul Politic legate de “Raportul Secret” al lui Hrusciov. Tipograf de meserie, fost membru al Tieneretului Social-Democrat, absolvent in 1954 a Scolii Superioare de Partid de pe langa CC al PCUS, Onescu a detinut dupa 1972 diverse functii importante, inclusiv prim-secretar de judet la Teleorman, ministru-secretar de stat la Planificare si presedinte al UGSR (sindicatele comuniste). S-a pensionat in 1982. Din surse credibile, am aflat ca a fost contactat sa semneze “Scrisoarea celor 6″ in martie 1989, a acceptat initial, dar in final a renuntat de teama persecutiilor impotriva familiei sale. In septembrie 1965, desi Ceausescu incepuse sa peroreze despre “respectarea legalitatii socialiste”, Onescu a fost responsabil pentru actiunea Securitatii impotriva unui grup de studenti de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, un subiect despre care am mai scris si care este studiat acum la IICCMER. Asemeni unor Virgil Trofin, Vasile Patilinet, Petre Lupu, Ilie Verdet, Paul Niculescu-Mizil, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Ion Stanescu, Gheorghe Pana, spre a-i numi doar pe acestia, Cornel Onescu a fost un membru activ al grupului aparatului de partid care a asigurat ascensiunea lui Ceausescu in fruntea PMR/PCR. Am fost coleg de clasa cu fiica sa, Dorina, o persoana modesta si prietenoasa. A studiat arhitectura si, din cate stiu, este profesoara la Institutul “Ion Mincu”. Familia Onescu locuia in prima casa de Bulevardul Primaverii, la doi pasi de Iosif Ardeleanu, seful Cenzurii, de Stefan Voicu, redactorul-sef al “Luptei de clasa”, de Avram Bunaciu, Voinea Marinescu, Petre Borila, Emil Bodnaras, Manea Manescu, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, Leonte Rautu, Vasile Valcu, Dumitru Coliu, Sanda Ranghet, Ion Gheorghe Maurer si Nicolae Ceausescu insusi.
Doctorul de familie al sotilor Draghici a fost Abraham Schechter, mort in imprejurari tenebroase in anii 70. Doctorul Schechter a fost si medicul personal al sotilor Ceausescu. S-a lansat de catre Securitate zvonul ca s-ar fi sinucis. Ceea ce stiu cu precizie este ca, scurt timp inaintea straniei sale morti, doctorul Schechter a vizitat-o pe sora tatalui meu cu care avea relatii amicale si i-a vorbit de planul de a se recasatori (sotia sa murise cu cativa ani mai devreme). Cauta o garsoniera in zona Dorobanti unde sa se mute impreuna cu viitoarea sa nevasta. Era departe de a fi depresiv. La inmormantarea sa, Elena Ceausescu a depus un imens buchet de flori, l-a asigurat pe fiul doctorului, asistent la IMF, de sprijinul ei daca va avea nevoie de ceva. Sorin Schechter a emigrat din Romania dupa cativa ani. Istoria acelei morti este legata de presiunile Securitatii de a-l schimba pe Schechter din functia de medic personal al lui Nicolae si al Elenei Ceausescu. Din cate cunosc, Nicolae Ceausescu a renuntat la serviciile lui Schechter in favoarea unui medic militar, cata vreme Elena Ceausescu a declarat ca nu accepta niciun alt medic decat pe cel care se ocupase de ea vreme de decenii. Una din consecintele acelei incetosate afaceri a fost schimbarea lui Ion Stanescu, in aprilie 1972, din functia de sef al Departamentului Securitatii Statului. Public mai jos articolul despre Draghici aparut in “Cotidianul” la data de 1 mai 2006. Intre timp, Marta Draghici se va dus in lumea celor nedrepti. Era o femeie de o rara duritate, o scorpie de care se temeau chiar si rudele ei apropiate, o comunista fanatica, un permanent rezervor de ura. Dupa aprilie 1968, umbla prin zona Pietii Dorobanti si acosta diversi ilegalisti pentru a se plange de ingratitudinea lui Ceausescu. Colectiona si disemina bancuri despre “eroul neamului” si despre sotia sa. Fiapistii pe care ii oprea pe strada si carora incerca sa le impartaseasca dezgustul ei si al lui Sandu in raport cu cultul lui Ceausescu o banuiau ca este o provocatoare. Romania a suferit ingrozitor sub domnia cuplului Ceausescu. Lucrurile ar fi fost probabil inca mai cumplite daca in fruntea tarii s-ar fi aflat Alexandru si Marta Draghici.
Alexandru Draghici si teroarea stalinista
Exista suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers.
Regimul comunist nu a actionat pe baza de pilot automat. Teroarea a fost organizata si practicata de indivizi reali, in carne si oase. La cirma institutiilor principale (directiile si sectiile CC, printre care temuta Sectie administrativ-politica, Colegiul MAI, Comisia Controlului de Partid etc.) au fost plasati militanti de incredere, personaje care nu sovaiau sa aplice fara urma de ezitare ordinele conducerii. Mai intii, cvartetul Dej-Pauker-Luca-Georgescu, apoi Dej singur si, dupa moartea acestuia, Ceausescu s-au bizuit pe devotamentul neconditionat al membrilor nomenklaturii de partid, stat si securitate.
Nota:
M. B. Mitin era super-consilierul sovietic, redactorul sef al revistei Cominformului, “Pentru pace trainica, pentru democratie populara” care isi avea sediul la Bucuresti.
Putini dintre cei care il zareau in Piata Dorobanti din Capitala prin anii ’80, asezat pasnic la cozile matinale, l-au recunoscut pe Alexandru Draghici, cindva dictatorul politiei politice comuniste, ministru al Afacerilor Interne si membru al Biroului Politic al CC al PMR. Chipul sau imobil, expresia piezisa, parca mereu la pinda, un rictus distrat, intreaga sa masca era compusa pentru a-l apara de privirile pline de repros pe care i le-ar fi putut arunca atitea dintre fostele sale victime, aflate inca in viata. Pensionarul cu pensie personala, epurat de Ceausescu la Plenara din aprilie 1968, a continuat sa beneficieze de privilegii pina la prabusirea comunismului. Locuinta din strada Sofia, unde a trait pina la emigrarea in Ungaria impreuna cu sotia sa, Martha Cziko, la inceputul anilor ’90, i-a oferit liniste si confort. Evident, dupa decembrie 1989, mai cu seama dupa un episod din „Memorialul durerii“, cind Lucia Hossu-Longin a incercat in zadar sa obtina un interviu cu batrinul tortionar, familia Draghici s-a panicat. Nu au avut insa vreun moment de remuscare. A incetat din viata la Budapesta, in 1993. Nu stiu daca Marta Draghici mai este in viata. Stiu ca nepotul lor, Alexandru Galis, fiul fostului cumnat Alexandru Ioanid, executat in afacerea „Marele jaf“, nu a obtinut vreodata de la matusa sa informatii despre rolul lui Draghici si al ei in acea misterioasa poveste a stalinismului romanesc.
Exista asadar suficiente ratiuni pentru a ne apleca asupra biografiei politice a lui Alexandru Draghici, incercind sa distingem deopotriva responsabilitatea sa personala, precum si elementele obiective rezultate din structura antidemocratica a regimului. Repet, accentul pe biografie este esential in acest demers. Cititorii mai tineri stiu prea putin despre rolul acelor mecanisme sado-masochiste numite „critica si autocritica“, precum si despre utilizarea autobiografiilor in anchetele comuniste. „Cadrele decid totul“, afirmase Stalin, si intr-adevar, controlul asupra cadrelor a fost un instrument crucial pentru perpetuarea sistemului totalitar.
Nascut in 1913, incadrat de tinar in miscarea comunista, exponent al sectorului proletar din PC din Romania, Draghici s-a manifestat activ in anii clandestinitatii. A fost condamnat in celebrul proces al Anei Pauker (Craiova, 1936), impreuna cu alti militanti predestinati unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Draghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Draghici si Ceausescu a inceput inca din anii de inchisoare si de lagar (Tirgu-Jiu). Dupa 23 august 1944, a condus organizatia de partid a Capitalei. In 1952, l-a inlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul, Teohari Georgescu in fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidarii lui Lucretiu Patrascanu si organizatorul unor salbatice campanii de terorizare a populatiei. Si-a dat friu liber, cu sprijinul lui Dej, pornirilor bestiale, organizind proces dupa proces, inscenare dupa inscenare. Ma grabesc sa accentuez faptul ca Securitatea sub Draghici a fost mijlocul prin care Dej si-a impus linia politica. Birocratia Partidului Comunist poarta asadar o vina egala cu cea a Securitatii. Pe tema aceasta insa ar trebui scris un comentariu separat.
Nicolae Ceausescu l-a criticat pe Draghici inca din martie 1956, acuzindu-l ca profita de relatiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. In fapt, cei doi aspiranti la succesiune erau militanti din categoria cea mai dura. Sustinerea lui Ceausescu drept urmas de catre Maurer si Bodnaras tinea tocmai de teama acestora in raport cu venirea la putere a sefului Securitatii. Imediat dupa numirea sa ca prim-secretar, Ceausescu l-a „coborit in sus“ pe Draghici. Acesta devenea secretar al CC, iar locul sau ca ministru de Interne era luat de unul dintre fostii subalterni ai lui Ceausescu la Directia Organizatorica, Cornel Onescu. Declinul fostului sef al politiei secrete devenise inevitabil. O analiza a dictaturii comuniste trebuie sa lumineze profilul uman (ori mai exact spus inuman) al acestor personaje.
PS
Recomand aici excelentul articol de Andrei Plesu despre nostalgicii comunismului. Citesc uneori texte in care se spune ca, in anii de dupa al II-lea razboi mondial, era normal sa aderi la idealurile stangii. Intrebarea mea este: Care stanga? Cea stalinista, obsedata de comploturi imperialiste si gata sa trimita dupa gratii pe oricine indraznea sa nu se supuna ucazului venit de la Kremlin? Admit ca au fost si oameni de buna credinta care s-au lasat inselati. In fond, chiar un Francois Furet a aderat la PCF in acei ani. Dar acesti intelectuali si-au revenit, au marturisit, au trait sfasieri morale, au rupt cu mirajul care le-a ipotecat tineretea. “Vanturile stralucitoare” ale acelor ani, spre a relua titlul unui film de Miklos Jancso, au produs dezastre umane, au deviat destine, au permis imposturii birocratic-politienesti sa se instaleze la putere pentru urmatoarele decenii. Un intelectual atasat stangii anti-totalitare, precum tanarul Virgil Ierunca, a ales sa plece definitiv din tara. Un comunist dezamagit precum Miron Radu Paraschivescu a supravietuit prin nebunie. Un democrat convins precum N. Carandino a facut ani lungi si grei de temnita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu