Agentia de detective nr.1 (I)

Alexander McCall Smith

Alexander McCall Smith s-a nascut în Zimbabwe în 1948 si si-a facut studiile în aceasta tara si în Scotia. Devenit profesor universitar, s-a întors în Africa pentru a ajuta la înfiintarea unei noi facultati de drept în cadrul Universitatii din Botswana. În prezent este profesor de medicina legala la Universitatea din Edinburgh si membru al mai multor organizatii bri­tanice si internationale din domeniul bioeticii. 

Alexander McCall Smith a scris peste cincizeci de carti, printre care se numara lucrari academice, volu­me de povestiri si carti pentru copii care s-au bucurat de un imens succes. Obtine recunoasterea internatio­nala în 1998, odata cu publicarea romanului Agentia de detective nr. 1, primul dintr-o serie care mai include Lacrimi de girafa (2000), Moralitate pentru fete fru­moase (2001), Scoala de dactilografie Kalahari pentru barbati (2002), Dulapul plin al vietii (2003) si în compania doamnelor vesele (2004). 

Aceasta serie are în centrul ei Agentia de detective nr. 1, prima înfiintata si, evident, cea mai buna din Botswana. Patroana agentiei, Mma Precious Ramotswe, rezolva tot felul de cazuri, de la disparitii la povesti cu vraci, soti infideli, concursuri de frumusete trucate sau vini imaginare. Precaritatea si ridicolul cazurilor transforma tema detectivista în parodie de buna cali­tate, în linia umorului englezesc de tip P.G. Wodehouse sau Tom Sharpe. Seria captiveaza de la primele pa­gini, antrenând cititorul în noi si noi aventuri într-un tinut exotic, alaturi de un personaj comic-bonom.

Aceasta carte este pentru Anne Gordon-Gillies din Scotia si pentru Joe si Mimi McKnight din Dallas, Texas 

Taticul

Mma Ramotswe avea o agentie de detective în Africa, la poalele dealului Kgale. Avea urma­toarele active: o dubita alba, doua birouri, doua scaune, un telefon si o masina de scris veche. Apoi, mai era si un ceainic, în care Mma Ramotswe - singura femeie detectiv particular din Botswana - îsi prepara ceaiul de rooibos. Si trei cani - una pentru ea, una pentru secretara si una pentru eventualul client. Ce altceva îi mai trebuie unei agentii de detectivi? Agentiile de detectivi se bazeaza pe intuitie si inteligenta, calitati pe care Mma Ramotswe le avea din plin. Bineînteles, însa, ca nici un inventar n-ar include asa ceva.

Mai era si privelistea, care, din nou, n-ar apa­rea în nici un inventar. Cum ar putea o bucata de hârtie sa descrie scena care i se dezvaluia celui care privea afara, pe usa lui Mma Ramotswe? în fata, un salcâm, copacul cu spini care punc­teaza vastele întinderi ale desertului Kalahari; spinii albi, mari: un avertisment; frunzele de un verde-masliniu, prin contrast, atât de delicate. In ramurile sale, pe înserat sau dimineata devreme, pe racoare, vedeai turacul sau, mai bine zis, îl auzeai. Iar dincolo de salcâm, peste drumul pra­fuit, se vedeau acoperisurile orasului dupa o perdea de copaci si de arbusti spinosi; la orizont, în licarirea albastra a arsitei, de-a dreptul ne­verosimile, se zareau musuroaiele termitelor.

Toata lumea îi spunea Mma Ramotswe, desi, daca ar fi vrut sa fie formali, oamenii i s-ar fi adresat cu Mme Mma Ramotswe. Asa se obis­nuieste cu persoanele importante, dar ea nu se prezentase niciodata astfel. Asa se face ca întot­deauna se prezenta drept Mma Ramotswe mai curând decât Precious Ramotswe, un nume pe care putini îl foloseau.

Era un detectiv priceput si o femeie inimoasa. O femeie inimoasa într-o tara prietenoasa, am putea spune. Îsi iubea tara, Botswana, un tarâm al pacii, si iubea Africa pentru toate încercarile prin care-i fusese dat sa treaca. Nu mi-e rusine sa spun ca sunt o patrioata africana, se mândrea Mma Ramotswe. Iubesc toate fapturile lui Dumnezeu, dar, în special, stiu sa-i iubesc pe oamenii acestor locuri. Ei sunt compatriotii mei, fratii si surorile mele. Este de datoria mea sa-i ajut sa-si rezolve enigmele. Asta-i menirea mea.

În momentele de ragaz, când nu erau pro­bleme presante de rezolvat si când toata lumea parea sa doarma în picioare din cauza caldurii, ea se aseza sub salcâmul ei. Era un loc destul de prafos acolo si, din când în când, gainile veneau si ciuguleau la picioarele ei, dar îi stimula gândirea. Acolo chibzuia Mma Ramotswe asupra chestiunilor pe care, în viata de zi cu zi, le putem trece atât de usor cu vederea.
Viata înseamna schimbare, îsi zicea ea. lata-ma, singura femeie detectiv particular din toata Botswana, stând în fata agentiei mele. Dar, cu numai câtiva ani în urma, nu era nici o agentie de detectivi si, mai înainte, aici nu era nici macar vreo cladire, ci doar arbori de acacia si albia râului undeva departe, iar desertul Kalahari de-acolo era atunci atât de-aproape.

Pe atunci nu exista nici macar Botswana, ci doar Protectoratul Bechuanaland, iar înainte de asta, Tara lui Khama si leii cu coama în bataia vântului uscat. Dar ia uita-te acum la tinutul asta: o agentie de detective, chiar aici în Gaborone, cu mine, planturoasa femeie detectiv, care sade afara si cugeta la cum se schimba lucrurile odata cu trecerea timpului.

Mma Ramotswe a înfiintat Agentia de detec­tive nr. 1 cu banii obtinuti din vânzarea vitelor mostenite de la tatal ei. Avusese o cireada mare si, cum n-avea alti urmasi, fiecare animal, toate cele o suta optzeci de capete, inclusiv taurii albi de Brahmin ai caror bunici fusesera crescuti de el însusi, i-au revenit ei. Vitele au fost duse de la grajduri la Mochudi, unde au asteptat, în praf, sub supravegherea vacarilor flecari, pâna a sosit agentul de vânzari.

A obtinut pe ele un pret bun, deoarece fusese un an ploios si crescuse iarba din belsug. Daca le-ar fi vândut cu un an înainte, când cea mai mare parte a Africii de sud fusese pustiita de seceta, situatia ar fi fost cu totul alta. Oamenii fusesera atunci nehotarâti, trasesera cu dintii de vitele lor, fiindca, fara vite, erai ca si dezbracat; altii, mai disperati, vândusera, deoarece nu mai plouase de ani de zile si vazusera cum animalele se topeau pe picioare. Mma Ramotswe se bucura ca boala îl împiedicase pe tatal ei sa ia o hotarâre în acest sens, fiindca acum pretul urcase si cei care strânsesera din dinti îsi vedeau rasplatita tenacitatea.

 - Vreau sa-ti deschizi propria afacere, îi spu­se el pe patul de moarte. Acum vei obtine o suma frumusica pe vite. Vinde-le si porneste-ti propria afacere. De exemplu, o macelarie. Sau un maga­zin de bauturi alcoolice. Ce vrei tu.

Îsi lua tatal de mâna. Se uita în ochii barba­tului pe care-l iubea mai mult decât pe oricare altul, taticul ei, taticul ei întelept, ai carui pla­mâni se umplusera cu praf în minele acelea si care-si rupsese de la gura si pusese bani deoparte pentru ca ea sa aiba parte de-o viata mai buna.

Îi venea greu sa vorbeasca printre lacrimi, dar reusi sa murmure:
 - O sa deschid o agentie de detectivi. În Gaborone. O sa fie cea mai buna din Botswana. Agentia nr. 1.
Taica-sau facu o clipa ochii mari si i se paru ca vrea sa-i spuna ceva.
 - Bine, dar... dar...
Se savârsi, însa, pâna sa mai apuce sa spuna ceva, iar Mma Ramotswe se arunca la pieptul lui si plânse pentru toata demnitatea, iubirea si suferinta stinse odata cu el.

Un indicator pictat în culori vesele, montat pe Lobatse Road, la marginea orasului, atragea aten­tia asupra cladirii micute pe care o cumparase: AGENTIA DE DETECTIVE NR. 1. PENTRU CHESTIUNI SI INVESTIGATII CONFIDEN­TIALE. SATISFACTIE GARANTATA PENTRU PARTILE IMPLICATE. CAPITAL PRIVAT.

Deschiderea agentiei a suscitat un interes con­siderabil. A dat un interviu la Radio Botswana, în care ei i s-a parut ca a fost constrânsa într-un mod destul de nepoliticos sa-si prezinte compe­tentele si a aparut un articol ceva mai favorabil în The Botswana News, care sublinia faptul ca este singura agentie de detective din tara. Acest articol a fost decupat, copiat si pus la vedere pe usa din fata a agentiei.

Dupa un început mai greu, a fost surprinsa sa constate ca-i mare nevoie de serviciile ei. A fost consultata în legatura cu niste soti disparuti, solvabilitatea unor potentiali parteneri de afaceri si suspiciunea de frauda ce plana asupra unor angajati. Aproape în fiecare dintre aceste cazuri a fost capabila sa ofere clientilor cel putin niste informatii. Când acest lucru n-a fost posibil, a înapoiat suma pretinsa, ceea ce înseamna ca aproape nici o persoana din cele care îi cerusera ajutorul n-a plecat nesatisfacuta. A descoperit ca botswanezilor le face placere sa palavrageasca, iar simpla mentiune a faptului ca-i detectiv par­ticular declansa o avalansa de informatii pe tot felul de teme. Ajunse la concluzia ca oamenii se simt flatati când sunt abordati de un detectiv particular si acest lucru, practic, le dezleaga limbile. Asa s-a întâmplat cu Happy Bapetsi, una dintre primele ei cliente. Biata Happy! Sa-ti pierzi tatal, sa-l gasesti, iar apoi sa-l pierzi din nou...
 - Pâna acum am avut parte de-o viata fericita, îi spuse Happy Bapetsi. Chiar foarte fericita. Apoi s-a-ntâmplat chestia asta si-adio fericire.

Mma Ramotswe îsi privi clienta cum îsi soarbe ceaiul de rooibos. Era convinsa ca tot ce vrei sa afli despre o persoana sta scris pe fata ei. Nu ca ar fi crezut ca forma capului are vreo importanta, desi erau destui care înca se agatau de ideea asta; era mai mult o chestiune ce tine de cerce­tarea atenta a liniilor fetei si a aspectului gene­ral. Si, bineînteles, ochii sunt foarte importanti. Ochii îti permit sa vezi înlauntrul unei persoane, sa patrunzi în esenta ei. De aceea oamenii care au ceva de ascuns poarta ochelari de soare în casa. Pe-acestia trebuie sa-i urmaresti cu atentie.

Cât despre Happy Bapetsi, se vedea de la o posta ca-i inteligenta. În afara de ridurile de expresie, fata ei avea putine cute, ceea ce în­semna ca nu prea avusese parte de necazuri la viata ei. Deci avea probleme cu un barbat, con­cluziona Mma Ramotswe. A aparut un barbat si a stricat totul, s-a purtat urât cu ea si i-a distrus fericirea.
 - Haideti sa va zic câte ceva despre mine pentru început, spuse Happy Bapetsi. Ma trag din Maun, stiti, din amonte, de pe Okavango. Mama avea un mic magazin, iar eu locuiam cu ea în casa din spate. Aveam gaini multe si eram fericite. Mama mi-a povestit ca taticu' a plecat de-acasa demult, pe când eram înca în fasa.

Plecase sa munceasca în Bulawayo si nu se mai întorsese niciodata. Cineva - un alt motswana care statea acolo - ne-a scris sa ne anunte ca nu-i foarte sigur, dar crede ca taticu' a murit. Ne-a povestit ca într-o zi a fost în vizita la cineva, la Spitalul Mpilo si, mergând pe un coridor, a vazut niste brancardieri care transportau trupul unei persoane ce semana izbitor cu taticu'. Dar nu era foarte sigur. Asa ca ne-am zis ca-i probabil mort. Mama nu l-a jelit foarte tare, fiindca nu prea l-a iubit si, fireste, eu nici nu mi-l aminteam, asa ca mi-a fost totuna. Am facut scoala în Maun, o scoala patronata de niste misionari catolici. Unul dintre ei a descoperit ca sunt buna la aritmetica si m-a ajutat sa-mi îmbunatatesc performantele. Spunea ca n-a mai întâlnit nici o fetita care sa faca adunari atât de bine. Chiar ca era ciudat. Ma uitam la un sir de cifre si-l retineam. Apoi, fara sa-mi dau seama, le adunam în minte. Totul venea de la sine, fara sa-mi dau prea multa osteneala. M-am descurcat admirabil la toate examenele, apoi m-am dus la Gaborone si am învatat meseria de contabil. Mi-a fost foarte usor. Ma uitam la o foaie plina de cifre si întelegeam imediat despre ce-i vorba. Mai mult decât atât, a doua zi, la nevoie, îmi aminteam exact fiecare cifra si le puteam rescrie fara greseala. Am obtinut un post la banca si am primit promovare dupa promovare. Acum sunt sefa asistentilor-contabili si nu cred ca mai pot avansa, deoarece toti barbatii se tem ca i-as face sa para niste prosti pe lânga mine. Dar asta nu ma deranjeaza. Sunt foarte bine platita si îmi termin toata treaba pe la trei dupa-amiaza, câteodata chiar mai devreme. Dupa aceea ma duc la cumparaturi. Am o casuta frumoasa, cu patru camere, si sunt foarte fericita. Îmi închipui c-am facut treaba buna obtinând toate acestea pâna la vârsta de treizeci si opt de ani. Mma Ramotswe zâmbi.
 - Povestea asta-i foarte interesanta. Si ai dreptate, ai facut treaba buna.
 - Sunt foarte norocoasa, replica Happy Bapetsi. Apoi, însa, a intervenit chestia asta. Taticu' s-a-ntors acasa.

Mma Ramotswe respira adânc. Nu se astep­tase la asta; crezuse ca-i vorba despre un iubit. Taticii erau alta mâncare de peste.
- A batut pur si simplu la usa, continua Happy Bapetsi. Era o dupa-amiaza de sâmbata si ma odihneam când l-am auzit. M-am sculat, m-am dus la usa si am vazut un barbat ca la vreo saizeci de ani, cu palaria în mâna. Mi-a spus ca-i taticul meu, c-a locuit mult timp în Bulawayo, dar ca acum s-a întors în Botswana si-a venit sa ma vada. Va imaginati ce socata am fost. A tre­buit sa ma asez, altfel cred ca lesinam. Între timp, a început sa-mi povesteasca. Mi-a spus cum o chema pe mama si i-a spus numele corect, si ca-i pare rau ca n-a tinut legatura cu mine. Apoi m-a întrebat daca nu poate sa doarma într-una din camerele de oaspeti, fiindca n-are unde sa se duca. Fireste ca l-am primit. Pe undeva, eram foarte încântata sa-mi vad tatal si credeam qa va fi minunat sa recuperam toti anii în care n-am fost împreuna si sa locuiasca la mine, mai ales ca biata mama s-a prapadit. Deci i-am facut patul într-una din camere, i-am gatit o masa copioasa, friptura cu cartofi, pe care a mâncat-o foarte repede. Apoi a mai cerut o portie. Asta se întâm­pla acum vreo trei luni. De-atunci încoace locu­ieste în camera aia, iar eu am grija de el. Îi pregatesc micul-dejun, îi gatesc prânzul pe care i-l las în bucatarie, apoi seara îi pregatesc cina. Îi cumpar în fiecare zi câte o sticla de bere si, de asemenea, i-am cumparat haine noi si o pereche de pantofi ca lumea. Iar el nu face altceva decât sa stea cât e ziulica de lunga pe fotoliul de pe veranda si sa-mi dea ordine.
 - Sunt multi barbati de soiul asta pe lume, o întrerupse Mma Ramotswe.
Happy Bapetsi încuviinta din cap.
 - Chiar asa. N-a spalat un singur blid de când a venit si am cam obosit sa deretic dupa el. Mai si cheltuieste o groaza de bani pe vitamine si biltong1. Nu ca mi-ar displacea chestia asta, dar stiti, ar mai fi ceva. Nu cred ca-i cu adevarat taticul meu. N-am nici o dovada, dar cred ca barbatul asta-i un impostor si-a auzit de familia noastra de la adevaratul meu tata înainte sa moara, iar acum se da drept el. Cred ca era în cautarea unui loc unde sa se retraga la batrânete, iar acum e fericit ca si-a gasit un loc a-ntâia.

Mma Ramotswe se trezi uitându-se cu uimire la Happy Bapetsi. Nu încapea nici o îndoiala ca-i spune adevarul; ceea ce o uluia era obraznicia, obraznicia sfruntata si nerusinarea barbatilor. Cum îndrazneste individul asta sa vina si sa profite de-asa o femeie saritoare si fericita? Ce tertip, ce escrocherie! Furt pe fata!
 - Ma puteti ajuta ? o întreba Happy Bapetsi. Puteti afla daca omul asta-i într-adevar taticul meu? Daca-i el, atunci o sa-i fiu fiica îndato­ritoare si o sa-i suport toanele. Dar daca nu-i el, atunci as prefera sa plece altundeva.
Mma Ramotswe nu ezita nici o secunda.
- Voi afla, se angaja ea. S-ar putea sa-mi ia o zi-doua, dar o sa aflu!
Fireste, era mai usor de zis decât de facut. In zilele noastre se poate face un test de paternitate, dar se îndoia ca individul asta o sa fie de acord cu asa ceva. Nu, o sa încerce ceva mai subtil, ceva care va demonstra fara nici un dubiu daca-i taticul ei sau nu. Îi veni o idee. Da! Povestea asta are ceva biblic în ea. Oare ce-ar fi facut Solomon? se întreba ea.

Mma Ramotswe împrumuta o uniforma de infirmiera de la prietena ei, sora Gogwe. Era cam strâmta, mai ales în jurul bratelor, fiindca sora Gogwe, desi generos proportionata, era cu o idee mai supla decât Mma Ramotswe. Dar, de îndata ce si-o trase pe ea si-si prinse ceasul infir­mierei la decolteu, deveni imaginea perfecta a unei surori medicale de la Spitalul Princess Marina. M-am deghizat bine, îsi spuse ea, si-si facu socoteala s-o mai foloseasca si alta data, în viitor.

În timp ce-si conducea dubita alba spre lo­cuinta lui Happy Bapetsi, medita asupra modului cum îi împovareaza pe oameni traditia africana de a întretine rudele. Îsi aminti de un politist, un sergent pe care-l cunostea si care avea în între­tinere un unchi, doua matusi si un var de-al doilea. Conform stravechii morale setswana, nu puteai întoarce spatele unei rude aflate la anan­ghie si lucrul acesta era de laudat. Dar asta mai însemna si ca parazitii si sarlatanii o duceau cu mult mai bine decât oriunde în alta parte. Ei sunt cei care distrug sistemul, gândi ea. Ei sunt cei care fac de rusine obiceiurile stramosesti.

Când se apropie de casa, apasa pe accelerator. La urma urmei, era într-o misiune de salvare si, daca taticul statea pe veranda în fotoliul lui, o s-o vada sosind într-un nor de praf Taticul era acolo, bine'nteles, se lafaia la soarele diminetii si se îndrepta în fotoliu când vazu dubita alba spulbe­rând praful din fata portii. Mma Ramotswe opri motorul, coborî din masina si alerga spre casa.
 - Dumela Rra, îl saluta ea în graba. Sunteti taticul lui Happy Bapetsi?
Taticul se ridica în picioare.
 - Da, raspunse el mândru. Eu sunt taticul. Mma Ramotswe respira adânc, de parca i se taiase rasuflarea.
 - Îmi pare rau sa va anunt, dar s-a produs un accident. O masina a dat peste Happy si acum e la spital în stare critica. Chiar acum o opereaza.
Taticul lasa sa-i scape un geamat.
 - Valeeeu, fiica meaaa! Micuta mea Happy! Iata un actor bun, îsi zise Mma Ramotswe în sinea ei, numai daca... Nu, prefera sa aiba încre­dere în instinctul lui Happy Bapetsi. O fata ar trebui sa-si recunoasca taticul, chiar daca nu l-a mai vazut de când era bebelusa.
 - Da, continua ea. E foarte trist. Este într-o stare foarte, foarte grava. Si au nevoie de foarte mult sânge ca sa i-l înlocuiasca pe cel pierdut.
Taticul se încrunta.
 - Trebuie sa-i dea sângele ala. Mult sânge.
Platesc.
 - Nu-i vorba de bani, replica Mma Ramotswe. Sângele e pe gratis. N-avem grupa care ne tre­buie. Trebuie sa-i doneze sânge cineva din familie si nu va mai are decât pe dumneavoastra. Trebuie sa-i donati sânge.

Taticul se aseza greoi pe scaun.
- Sunt batrân, zise el.
Mma Ramotswe avu sentimentul ca o sa reuseasca. Da, barbatul acesta e un impostor.
 - Tocmai de-asta va si rugam, replica Mma Ramotswe. Ea are nevoie de atât de mult sânge, încât vor trebui sa ia cam jumatate din sângele dumneavoastra. Ceea ce-i foarte periculos. S-ar putea chiar sa muriti.
Taticul ramase cu gura cascata.
 - Sa mor?
 - Da, îi confirma Mma Ramotswe. Dar sun­teti tatal ei si suntem convinsi ca veti face gestul asta pentru fiica dumneavoastra. Haideti sa mergem acum, altfel va fi prea târziu. Doctorul Moghile ne-asteapta.
Taticul deschise gura sa zica ceva, apoi o închise.
 - Haideti, insista Mma Ramotswe, aplecându-se si apucându-l de încheietura mâinii. Va ajut eu pâna la masina.
Taticul se scula în picioare, apoi încerca sa se aseze din nou. Mma Ramotswe îl smuci de brat.
 - Nu, striga el. Nu vreau.
 - Trebuie, îi zise ferm Mma Ramotswe. Haideti.
Taticul clatina din cap.
 - Nu, spuse el cu voce pierita. Nu vin. Stii, nu sunt taticul ei adevarat. E-o greseala la mijloc.

Mma Ramotswe îi dadu drumul. Apoi, cu bratele încrucisate, se protapi în fata lui si i se adresa fara ocolisuri.
 - Deci nu sunteti taticul! înteleg! înteleg! Atunci ce cautati în fotoliul ei? Cu ce drept va ospatati din mâncarea ei? Ati auzit de Codul Penal al Botswanei si de prevederile lui în lega­tura cu oamenii ca dumneavoastra? Raspundeti!
Taticul se uita în pamânt si clatina din cap.
 - Ei bine, îl soma Mma Ramotswe, intrati în casa si strângeti-va lucrurile. Aveti cinci minute. Apoi va conduc la statie si va urc într-un autobuz. Unde locuiti, de fapt?
 - În Lobatse, îi raspunse taticul. Dar nu-mi place acolo.
 - Ei bine, îl dojeni Mma Ramotswe, poate daca ati face ceva în loc sa stati cu fundul într-un fotoliu, o sa va placa mai mult. Sunt o gramada de pepeni care de-abia asteapta sa fie cultivati. Ce ziceti de asta?
Taticul îi arunca o privire disperata.
 - Înauntru, îi ordona. N-au mai ramas decât patru minute.
Când Happy Bapetsi se întoarse acasa, taticu' plecase, iar camera lui era goala. Pe masa din bucatarie, gasi un mesaj de la Mma Ramotswe, pe care-l citi si care-i readuse zâmbetul pe buze.

Pâna la urma nu era taticul tau. Am aflat dintr-o sursa sigura. Mi-a spus chiar el.
Poate ca într-o zi o sa-l gasesti pe taticul tau adevarat. Poate ca nu. Dar, între timp, poti sa fii din nou fericita.


va urma