ORBITOR (48)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ce uriaşe trebuie să fi fost zilele pe atunci! Ce turnuri, ce clopotniţe oamenii mari, de patru ori cît mine, şi la care priveam dîndu-mi capul mult, mult pe spate! Şi ce clare imagini trebuie că erau permise ochilor mei, în care foiţa retinelor era proaspătă ca o frunză abia desfăcută, iar cristalinul limpede ca un bob de rouă. Şi ce sunete, neînţelese şi pure ca un cîntec al balenelor, pătrundeau în cohleea mea. Cînd eram luat în braţe, şi asta se-ntîmpla des (îmi fulgeră chiar acum în minte: pe o stradă ne­cunoscută, în vastitatea oraşului, sub o cădere apocaliptică de zăpadă, mama fuge cu mine în braţe; lumina zăpezii e dure­roasă pentru ochii mei şi mama plînge; mergem la spital) trebu­ie să fi avut senzaţia de zbor şi plutire care apoi mi-a invadat spectralizat atîtea vise. Plutesc deasupra Bucureştiului în amurg. Dau ocol cupolelor, privesc de foarte aproape statuile alegorice de pe frontoane. Fiecare ornament, fiecare nervură, fiecare curbă şarpantelor, faţadele clădirilor vechi din centru, fărîmiţate de timp, sînt la locul lor şi, zburînd lent pe lîngă ele, le văd cum nu le-a văzut nimeni, niciodată. În lumina portocalie a înserării mă apropii de clădirea Universităţii, ale cărei gemuleţe rotunde de sub acoperiş sclipesc roşii ca flacăra. Trec prin dreptul lor, văd prin ele mici săli de clasă pustii, înecate-n melancolie (o fată singură-ntr-o bancă, la acea oră tîrzie; cerceii ei cu bobite de cristal aruncă scîntei pe perete), citesc singurul cuvînt înscris în medalioanele de veche zidărie de deasupra fiecărui geam ro­tund : QUILIBREX... Într-adevăr, toţi am zburat, purtaţi pe bra­ţe de zei şi giganţi, ridicaţi în tavan şi daţi tumba prin aer, arun­caţi de la unul la altul pe cînd rîdeam chicotit ca nişte gnomi, şi toţi am păstrat levitaţia primei copilării în memoria nervilor şi-a muşchilor noştri. Doar că eu mai am în memorie, fără să înţeleg de cînd şi-n ce fel, configuraţia exactă-a oraşului, căci visul meu cu plutirea deasupra lui, adesea reiterat, nu m-a-nşelat niciodată, şi fiecare detaliu şi fiecare încreţitură a peplumului de ipsos a fiecărei statui şi fiecare fruct de calcar din fiecare corn al abundenţei şi fiecare scoabă de fier lipită de vreo umflătură din calcanul vreunei case erau în vis acolo unde sînt cu adevărat în acest mai mare, mai adînc şi mai inexplicabil vis al realităţii. Am crezut o dată că imaginaţia mea construise, în vîrful unui bloc turn, o căsuţă cu un balcon rotund împrejur şi-o zdreanţă atîrnînd ţeapănă pe-o sîrmă de rufe. Peste ani, am ajuns să stau acolo, pe Uranus, chiar în căsuţa cu acoperiş în pantă de pe blocul stacojiu.

Nu ţin minte deloc marile evenimente de care-mi vorbeşte mama cînd, cu destule sfieli, se-ntoarce la perioada de pe Silis­tra. O dată s-a prăbuşit tavanul camerei, distrugînd geaman­tanul în care mă jucasem cu cîteva clipe-nainte. "Eram în curte, întindeam rufele, cînd m-am pomenit cu tine ieşit din cameră, ţinindu-te de balustrada galeriei şi stngînd «Da, mami, da!» Da' eu nu te chemasem... Şi deodată, buf! A căzut tavanul! Ce-am mai păţit atunci!" Şi-apoi, într-o noapte, cum dormeam toţi trei intr-un pat, s-a rupt patul şi ne-am trezit pe jos. Acum ştiu de ce s-a rupt, fiindcă mama roşeşte şi rîde de fiecare dată cînd îşi aduce aminte. Mai ştiu doar forfota şi exuberanţa acelei case de raport, veselia plebei proletare din jur, mirosul de lături şi de ulei de nucă, ocările lui Ma'am Catana şi faţa de sfînt a lui Catana bătrînul, proprietarul casei. Bascul de culoarea zmeurei a lui tanti Coca, prostituata. Nebunie a memoriei: nu văd niciodată faţa mamei, de parcă mama n-ar fi fost pe-atunci decît: vîntul ce clătina leandrii şi le-mprăştia duhoarea dulce peste casă, în schimb mi se-arată în faţa ochilor cu atîta limpezime bascul acela de fetru frez, cu fiecare pufuşor şi firişor al lui, de parcă peste buclele ei castanii-luminoase Coca ar fi purtat o aureolă de sfîntă.




Am închis uşa de la sufragerie, am închis şi uşa de la camera mea şi e, în sfîrşit, linişte. Deşi afară nu urlă numai tramvaiele. Trecînd prin cameră către masa de scris mi-am văzut o clipă trupul trecînd prin fîşia înaltă a oglinzii de la toa­letă. Ai da acestui corp, poate, patruzeci de ani, deşi are numai treizeci. Hainele aruncate pe el (pulovăr albastru, grosolan, cu o gaură la subţioară prin care se vede maieul, pantaloni vechi de catifea reiată, maro deschis, cu genunchi mari şi roşi, şosete prin care ies ― mai mult la dreptul şi doar unghia la stîngul ― degetele mari de la picioare) îl gîrbovesc şi fac de neatins pielea, încă moale şi caldă, de dedesubt, sfîrcurile aspre, subţiorile cu pîsla lor înţepătoare, burta palidă, pulpele păroase. Faţa, mai străină mie ca niciodată, o poţi prinde-ntr-o clipă: mică şi as­cuţită, brună, ochi negri, ciudaţi dar nu obsedanţi, diferiţi dar indiferenţi, unul umed, căprui, strălucitor sub arcul înalt al sprîncenei, celălalt stins şi întunecat. Dar asimetria lor nu se percepe ca atare, ci se-ntinde asupra întregii feţe, poate a-ntregului trup, aşa încît, dac-ai privi doar un minut acest corp experimental, gol şi anesteziat, ţinut în viaţă prin ace şi tuburi, ai crede, poate, că asimetria, inadecvarea, imposibilitatea lui, ducînd la catastro­fă şi nefericire, vin dintr-o tragică infirmitate, dintr-o defor­mare cifotică. Nu are cumva sexul monstruos de lung? Buricul holbat ca un ochi al lui Shiva? Urechile ca foile de varză? Un picior atins de poliomielită? N-ai putea şti, şi nu pentru că nu ai simţul de observaţie prea dezvoltat (distingi, de fapt, destul de bine bărbaţii de femei şi copiii de pisici), ci pentru că nu te interesează, cititor ipocrit, dezastrul şi nefericirea corpului meu.

Ochi prea mari pe o faţă triunghiulară, buze austere sub mus­taţă, bărbie fermă de om singur. Păr încîlcit, nu prea curat, cu pelicule de mătreaţă. Trup subţire şi mic, cu pielea totuşi foarte fierbinte, un sex cu cap vînăt, haine ponosite pe deasupra ― asta se vede, asta vede "se" în oglindă. "Se" inventează din apele oglinzii, trecînd o clipă prin cameră ca un peşte dezgustător de abis, ca un păianjen palid într-un terariu, acest trup, cu umbrele lui, cu gesturile lui, cu privirea lui de-o clipă aruncată-n oglindă ― privindu-te-n ochi pe tine, "se", tu cel fără faţă, trup, haine şi umbre ―, pentru ca apoi oglinda să rămînă goală, să se vadă-n ea, încremenite, doar recamierul, peretele vernil şi tabloul. Pe recamier cearceaful gălbui şi umed, făcînd cute imposibil de descris pînă la capăt ― deşi ai putea să le iei cîte una, topologic, să le masori cotele şi curburile, semilunele şi colţurile, punctele de catastrofă şi atractorii, aşa încît, în cincizeci de pagini, să ai descrierea lor completă, căci exact cît cincizeci de foi albe cu­sute una de alta e cearceaful de larg ― mai păstrează, poate, aidoma altui giulgiu, dîrele delicate ale membrelor tale, ume­zeala feselor, ambra omoplaţilor, mirosul brun al labei picioru­lui, căci ai dormit de curînd, la prînz, înfăşurat strîns în el, ca un cocon, aşa cum doarme întotdeauna şi mama, aşa cum ai dor­mit mereu, oricît de cald ar fi fost în odaie. Dar mirosurile nu se reflectă-n oglindă, ci mai curînd sînt ele însele oglinzi întu­necate, unde vedem ca-n infraroşu chemotaxa ascunsă a lumii, per specula in enigmate.

Fîşia de oglindă desparte în două, ca un rîu, camera mea din Ştefan cel Mare. Nu-mi vine să cred că sînt din nou aici, cu ade­vărat aici, nu în amintire, unde privesc Bucureştiul pe fereas­tra mea triplă ca un retablu baroc, cum stau aşezat pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, privind cum ninge, plouă, se-ntunecă şi se luminează, fulgeră şi trăzneşte, iese luna şi albeşte de ziuă, trec camioane trase de cai şi tramvaie şi auto­mobile, şi eu însumi am cinci ani, douăzeci şi cinci, paisprezece, opt, nouăsprezece, şi pe fereastră se vede tot oraşul, cu case şi vile stratificate pînă-n zare, înecate-n vegetaţie, sau doar o parte din oraş, tot mai puţin, tot mai înghesuit spre orizont pe mă­sură ce blocul de vizavi se înalţă, cu cofrajele lui de beton şi fier forjat, cu marile mosoare de lemn pe care sînt înfăşurate cabluri, cu excavatoare şi buldozere, sau doar blocul de vizavi, mai înalt ca al nostru, cenuşiu, imbecil şi frustrant, dincolo de care e oraşul pe care n-am să-l revăd niciodată. Şi sper că nu sînt nici într-un vis din cele imposibil de distins de realitate, în care sînt în came­ra mea din Ştefan cel Mare, e seară şi privesc oraşul, trans­figurat de o spectralitate electrică, întins cît vezi cu ochii şi plin de curţi luminate, case cu toate luminile arzînd, şosele incendiate de reţele de becuri trandafirii, magazine cu ferestrele aprinse, turnuri bizare, foarte departe, punctate de luminiţe multicolore, iar deasupra Bucureştiului ireal, mistic, înnebu­nitor de exact, un cer de purpură-ntunecatâ, limpezit într-o parte pînă la culoarea coniacului vechi, diluîndu-se şi mai mult în jurul lunii: disc negru cu margine de unghie scînteietoare. Stau la fereastră, în camera mea, aceeaşi şi parcă mult mai goală, mai şubredă, ca făcută din placaj subţire, şi ştiu că visez, pentru că ştiu că nu mai pot vedea, de fapt, nimic din oraş din cauza blo­cului de vizavi, care acum lipseşte inexplicabil, accept că visez şi totuşi aleg să rămîn acolo, aici, acum, şi să nu mă mai trezesc niciodată. Şi poate că, la fel, nu sînt nici în ficţiune, bătînd la maşină la masa mea de scris, scriind cum bat la maşină la masa mea de scris ― un tînăr pletos, cu faţa subţire, cu ochi întunecaţi, cu mustaţă fibroasă peste gura austeră şi senzuală ― şi cum uşa se deschide încet şi în cameră intră, ca o somnambulă, o fetiţă de doisprezece ani (Talita, kumi!), cum se apropie de mine şi citeşte rîndurile care ies din maşina de scris, şi înţelege că tînărul scria despre ea şi despre Puia şi despre Garoafa, despre Ada şi Carmina, despre Egor, despre toată lumea ei din Dudeşti-Cioplea, în fine, despre cum uşa lui se deschide încet şi-n cameră intră ea, Nana, ca o somnambulă, şi fericirea şi iluminarea care-o cuprind îi ajung pentru întreaga ei viaţă moartă de contabilă obscură, căci a-nţeles că o dată-n viaţă toţi, toţi pînă la unul, ajungem să ne privim ochi în ochi creatorul. Dar acum, în clipa asta, nu apare nici o fetiţă şi nici oraşul nu se poate zări, geamăn obscurizat, din spatele blocului de peste şosea, cel mai banal, cel mai hidos bloc muncitoresc, cu fierul balcoanelor deja rugi­nit, cu rufe atîrnînd pe frînghii şi o populaţie tristă agitîndu-se-n obscuritatea odăilor asemenea unor livide insecte sociale. Acum m-am întors cu adevărat acasă.

Mama e la bucătărie, coace nişte vinete direct pe flacăra ara­gazului. Cu patru uşi închise între noi, mirosul de ars se simte pînă aici. Am stat de vorbă toată dimineaţa, am reluat şi-am reluat toată nebunia, am recăzut de acord (cu cîtă împotrivire, iarăşi, din partea mea!) că există în jurul manuscrisului meu ceva numit realitate, că vuieşte în jur, ca zgomotul unor ape mari, fluturîndu-ne violent părul şi veşmintele, ceva numit istorie. Că s-a-ntîmplat în realitate dărîmarea blocului de pe Uranus, ultimul rămas în picioare în faţa colosului babilonian, că acum nu mai e decît un mare deşert plin de gunoaie, fecale, fiare şi scînduri pline de cuie, mortăciuni putrede şi rînjite pe locul unde odată se-ntindea un paşnic cartier de vilişoare şi de arbori cu teci cafenii, zornăitoare, sucite ciudat. Că bisericuţele de aici, puse pe roate, au fost transportate ca nişte fantastice locomo­tive sacerdotale pe şine ce le-au dus în văgăuni obscure, încon­jurate de blocuri şi lăsate să se scorojească acolo, în curţi interi­oare, pline de lăzi de gunoi debordînd de o vomă acră, ce se sprijineau acum de desenul gingaş al vreunei sandale de sfînt, de poala Preacuratei. Copiii doar în chiloţi de pe balcoane arun­cau acum la ţintă, cu cartofi sau cu roşii, în ochiul căprui, triun­ghiular, atoateştiutor, deschis pe imaculatul frontispiciu. Cînd venea maşina gunoierilor, duhoarea greţoasă umplea biserica, iar blasfemiile gealaţilor cu şorţuri de muşama, rostogolirea lă­zilor de gunoi, ciocnirea lor de tencuiala pictată cu arhangheli şi balauri, judecăţi de Apoi şi sfinţi îndesaţi unii-n alţii, cu aureo­le ca nişte farfurioare, readuceau vremile iconoclaştilor din ve­chime. E-adevărat: ai mei au plătit de cinci ori pîn-acum pen­tru mine amenda pentru parazitism, de cinci ori cîte opt mii de lei pentru mine, şi-ar fi putut cumpăra o casă cu banii ăştia. E-adevărat: pentru pulpa de pui din farfuria mea mama a stat adesea la cozi animalice de seara pînă a doua zi la prînz, chiar şi iarna, pe viscol, cum nu stătuse ea nici în vremea războiului, şi de multe ori n-a apucat. E-adevărat că nu se mai poate trăi. Iarna trecută (căci iernile, verile, toamnele şi primăverile trec mai departe pe acest pămînt pierdut printre stele) mama a gătit numai noaptea, pentru că ziua nu erau gaze, şi şi-a făcut ceai pe talpa întoarsă a fierului de călcat. Acum, cînd sînt acasă, unde n-am mai stat la masa mea de scris de la nouăsprezece ani, cred că e timpul să accept o gură de realitate. Cîteva pagini de reali­tate, după care sper ― sper! ― că mi se va permite scufundarea, din nou şi din nou, în ceea ce am numit întotdeauna adevărul meu, manuscrisul meu sau viaţa mea.

Realitatea noastră de fiecare zi n-ar fi decît un vis chinuitor pentru alţii. Am ieşit adesea din casă, pe cînd încă mai stăteam pe Uranus, am ajuns uneori chiar pînă la Operă, alteori pînă la Mitropolie. O dată, pe la nouă seara, m-am trezit în singu­rătatea şi frigul Pieţei Universităţii. Aici, clădirea ornată cu sta­tui părea de fier, întunecată precum carena Titanicului. Cîţiva oameni zgribuliţi stăteau în staţia de troleu. Întunericul aproape deplin înălţa şi mai mult cele patru statui, le făcea dominante şi ameninţătoare ca nişte părinţi răi. La picioarele lor, oamenii în paltoane vechi nu vorbeau între ei. Înghesuiţi unii-n alţii, suflîndu-şi în faţă, unul altuia, aburii toamnei adînci, luminaţi fulge­rător de farurile maşinilor ca de snopii de lumină ai unor lan­terne de vînătoare, tăceau cu toţii, cu feţe livide, cu buze vinete, cu linii adînci, negre ca de cărbune, între sprîncene. Căci ce-ar fi putut să-şi spună? Poveştile de necrezut pe care mi le spunea mama? Şi cine-ar fi putut să-i înţeleagă? Trecînd prin întuneri­cul Pieţei Universităţii, cu mîinile-n buzunare, încercam să uit nebunia din ţeasta mea, să scap de Victor şi de Maarten şi de Monsieur Monsü şi de atrocităţile indescriptibile din puţurile în care coboram, la păianjeni şi fiare, dar le regăseam pe toate în lumea reală, amplificate, tari şi reci ca granitul din pavaj, fă-rîmicioase ca ipsosul statuilor, moi ca sînii amărîtelor de gospo­dine, cu veşnicele sacoşe ce le lungeau mîinile pînă la genunchi. Căci nu era din ţeasta mea şi nici din manuscrisul meu muncito­rul care, la o coadă ce nu mai era coadă, ci o terciuire de cor­puri omeneşti, o năvală disperată către cîteva carcase ude şi vinete de pui, o gloată urlînd şi spărgînd vitrinele şi-ntinzînd sute de mîini cu gheare răşchirate, scosese o şurubelniţă şi-şi croise drum prin terciul de organe-nnodate, călcînd în picioare copiii, îmbrîncind femeile şi sfîşiind spinările bărbaţilor, prin hainele-nzăpezite, cu vîrful uneltei, ascuţită bine acasă, la poli­zor. Şi nu din mintea mea bolnavă ieşise şirul de fete goale, frumoa­se sau şleampete, de la fabrica de conserve, de care-mi poves­tise tot mama, silite să se despoaie acolo, în secţia lor, între grămezi  de roşii şi de borcane, şi să-şi aştepte rîndul, în frig, strîngîndu-şi sînii cu braţele, ca să fie-ntinse pur şi simplu pe banda ru­lantă, să li se desfacă picioarele şi să fie scotocite de degete bru­tale, bărbăteşti, în vulvă şi-n rect (acolo, sub luminatoarele acoperişului de tablă ondulată), ca să fie trecute-n registru cele însărcinate, nu cumva să lepede mai tîrziu, şi să fie luate la între­bări celelalte, ce nu-şi făceau datoria patriotică de-a făta la vreme. La fel stăteau băieţii, goi şi ei ca mortăciunile de Crevedia, la înrolare, cei graşi cu şuncile atîrnînd, cu puţa ascunsă sub un fald de grăsime, batjocoriţi de doctori şi de ceilalţi, cei slăbă­nogi fluturînd din omoplaţi ca dintr-un soi de aripioare, toţi încercînd să-şi acopere sexele negricioase, toţi cu nasu-n spinarea plină de coşuri a celui din faţă, puţind a transpiraţie, aşteptînd să se suie în fine pe cîntar. Şi doctorii, comisia, făcînd bancuri obscene şi tîmpite, şi sora, aproape o fetiţă, privind indiferen­tă sutele de sexe vinete, chircite de frig, şi greutăţile de alamă glisînd pe vergeaua gradată... Am stat şi eu, de-atîtea ori, într-o cameră mirosind a spital, gol pîn-la brîu între bărbaţi de aseme­nea fără cămăşi, ruşinat de pieptul meu costeliv, în aşteptarea radiografiei obligatorii, simţind adînc umilinţa şi neputinţa noas­tră, a tuturor, în lumea asta ce nu era a noastră.

Uneori se amestecau, pe străzi, în gloatele tăcute, soldaţi de la Casa Poporului. Se-nghesuiau şi ei, plini de noroi, în autobu­ze, mergeau să-şi facă nevoile în clădirea Universităţii, rătăceau prin frigul pătrunzător, prin mirosul de frunze arse, cu ochii după femei, ca pîn-la urmă s-ajungă pe bulevardul cu cinemato­grafe, să-şi ia bilet şi, în cele mai triste săli din lume, ruinate, păienjenite, cu fostele stucaturi ciobite şi-nnegrite de vreme, să-şi scuipe seminţele pe jos la vreun western de-acum o mie de ani. Şi totuşi ei construiau, pe dealul de brumă şi ceaţă de deasupra oraşului, o casă nemaivăzută, mai mare decît ochiul şi mintea, mai întortocheată decît căile Domnului, mai semea­ţă decît palatul de cleştar al Crăiesei Zăpezilor. "Nu va ţine seama nici de Dumnezeul părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu, căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi. În schimb, va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor; acestui dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi cu argint, cu pietre scumpe şi cu lucruri plăcute." Zeci de mii de termite în uniformă militară, ţărănuşi ne­norociţi mînaţi cu forţa, trepădau acolo din zori pînă-n noapte, minusculi în sălile de beton vaste ca nişte hangare, urcau pe schele şi cofraje atît de reci, că la atingerea cu fierul pielea pal­melor rămînea lipită-n fîşii de el, se prăbuşeau uneori în puţuri fără fund sau în propriile latrine de scînduri putrezi. Soldatul adormea din primele minute-ale filmului, înfăşurat în gerul sălii, de cameră frigorifică, şi dormea acolo pînă era trezit şi dat afară, mult după ce se terminase şi ultimul film.


va urma