„Termenul de Cadrilater a fost împrumutat din cartografia militară otomană şi avea, iniţial, o accepţiune strict strategică. Nici vorbă despre o regiune geografică. Cadrilaterul desemna câmpul militar cuprins între cetăţile Silistra – Rusciuk – Caliacra – Varna, având în centru Şumla, întărită de turci, pentru a ţine sub control şi bloca culoarul dobrogean.”
„Cedarea din 1940 s-a făcut sub presiunea Axei, declaraţiile lui Hitler pecetluind soarta Dobrogei de Sud. Retragerea din Cadrilater a avut loc, însă, în condiţii esenţial diferite de cele în care administraţia şi armata română au părăsit nordul Bucovinei, Basarabia şi nord-vestul Ardealului. Incidentele dintre trupele române şi bulgare au fost nesemnificative şi, lucru extrem de important, după cedare, autorităţile de la Sofia, spre deosebire de cele de la Budapesta ori Moscova, au căutat, în permanenţă, o apropiere de Bucureşti.”
Cătălin Negoiţă, Ţara uitată. Cadrilaterul în timpul administraţiei româneşti 1913-1940, p.530
Deşi are în vedere mai ales perioada administraţiei româneşti dintre anii 1913-1940, cartea tratează istoria teritoriului numit impropriu, în opinia majorităţii specialiştilor, Cadrilaterul, de-a lungul istoriei, până în 1940, de când se află între graniţele de stat ale Bulgariei.
Istoria acestui colţ din lume în care se află România este aidoma unui râu cu multe şi întortocheate meandre, „adevăruri” spuse incomplet, „istorii naţionale” alcătuite şi predate copiilor din ţările din zonă trunchiat, toate acestea lăsând urme adânci.
Cartea are mai multe aspecte care merită menţionate – amplitudinea sintezei, documentarea din surse diverse, începând, evident, cu cele române şi bulgare, discutarea condiţiilor istorice, sociale şi politice în care s-au petrecut faptele care au dus la lupta pentru această regiune, încorporarea între graniţele noastre de stat (după Pacea de la Bucureşti, încheiată în urma celui de-al doilea război balcanic), apoi renunţarea din partea României a pretenţiilor asupra Cadrilaterului (după semnarea „Tratatului de la Craiova”, din 7 septembrie 1940), modul în care au fost înţelese/ discutate sau nu toate acestea în anii de după 1940 şi până azi ş.a.
Deseori când discut cu diverşi colegi din Bulgaria constat că sunt destule diferenţe de „percepţie” când vine vorba despre istoria noastră „întrepătrunsă”. De pildă noi vorbim despre „Războiul de Independenţă”, în Bulgaria i se spune „Războiul ruso-turc” (deşi a avut semnificaţie, am putea spune, asemănătoare şi pentru ţara vecină), noi vorbim despre dinastia „vlahă” a Asăneştilor (Petru, Asan şi Ioniţă Caloian), ei despre aceeaşi dinastie, dar de origine bulgară ş.a. Şi când vine vorba despre Dobrogea lucrurile stau cam la fel, discuţiile şi controversele pornind încă de la aceeaşi teorie a „pământului nelocuit” pe care l-ar fi găsit bulgarii când au venit aici dinspre stepele Asiei, pe care am mai auzit-o şi când vine vorba despre Transilvania, dovezile istorice fiind interpretate „nuanţat” de istoricii români şi bulgari, felul în care s-au petrecut procesele de colonizare şi depopulare a zonei, „schimburile de populaţii”, nefiind de natură să ajute. Trebuie să remarcăm că teoria este caducă din start, aici existând, dacă e să amintim numai de perioada Imperiului Bizantin, thema bizantină Paristrion apoi, după diverse alte „principate”, de la cel al lui Demetrius, de exemplu, la Ţara Cavarnei, recunoscută de Bizanţ, patriarhul numind episcop de Varna şi Carbona, apoi la, poate cel mai cunoscut, Dobortici (Dobrotiţă).
Şi controversele, discuţiile pornesc încă de la denumire, regiunea fiind întâlnită în diverse surse cu nume ca: Dobrogea Nouă, Dobrogea de Sud sau Cadrilater, termen „împrumutat” de la otomani. Sau chiar de la numele de Dobrogea şi delimitările regiunii. Astfel, în anii ’20 ai secolului trecut, notează autorul cărţii, Romulus Seişanu scria: „Numele Dobrogei nu s-a dat de locuitorii acestei provincii întregului ţinut cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, ci numai regiunii stepei, până la Gura Dobrogei. Astăzi, chiar locuitorii din nordul Dobrogei, când merg în sud, spun Mă duc în Dobrogea!”
Aşadar, autorul cărţii de faţă a avut de discutat despre toate aceste aspecte, cu consultarea surselor româneşti, bulgare dar şi din străinătate. Şi a făcut acest lucru în echilibrat, punând în balanţa cât mai obiectiv posibil datele. Cătălin Negoiţă scrie şi despre motivele care l-au îndemnat să scrie cartea, care ar putea fi rezumate astfel: 1. „până în 1990 subiectul Cadrilater a fost neglijat”, 2. „Cadrilaterul a reprezentat un ţinut fascinant, exotic, cu peisaje şi lumi desprinse mai degrabă din universul asiatic decât din cel european”, 3. „drama trăită de românii din Cadrilater în anii în care regiunea s-a aflat sub administraţia guvernului de la Bucureşti şi mai ales după cedarea din toamna lui 1940”, 4. „analiza împrejurărilor în care România a intrat în posesia Cadrilaterului” – autorul întrebându-se dacă a fost sau nu „legitimă” intervenţia României din 1913. Altfel spus, a fost „cucerire” sau „reunificarea ţării”? Şi, desigur, modul în care a fost administrată regiunea de către România, felul în care s-au dus campaniile militare, apoi gestionate politic toate „schimbările” urmare a tratatelor încheiate ş.a. Un aspect reiterat de către Cătălin Negoiţă, dar puţin discutat, este legat de un anumit tip de „insecuritate” pe care a generat-o Marea Unire, prin înglobarea unor teritorii (între care şi Cadrilaterul) care au constituit motiv de dispută cu statele vecine.
Structura cărţii (după pagini de cuvinte de început/ aprecieri semnate de Dumitru Şandru, Gheorghe Buzatu, Mihai Iacobescu): Introducere, Capitolul I. Ce este Cadrilaterul, Capitolul II. Cadrilater – o istorie zbuciumată, Capitolul III. Partajarea Dobrogei în 1878. Cadrilaterul sub stăpânire bulgară, Cap. IV, Campania militară a României în Bulgaria – 1913- Încorporarea Cadrilaterului la statul român, Capitolul V- Cadrilaterul în perioada 1913-1916, Capitolul VI – Cadrilaterul în timpul primului război mondial, Capitolul VII – Evoluţia Cadrilaterului în perioada interbelică, Capitolul VIII – Comunism şi iredentism în Cadrilater, Capitolul IX. Aromânii şi mişcarea legionară, Capitolul IX. Cedarea Cadrilaterului şi, în final, Concluzii şi Bibliografie selectivă
Între altele, scrie Cătălin Negoiţă, „Momentul înglobării acestui teritoriu la statul român aproape că era trecut cu vederea, de parcă istoricilor noştri le era jenă să pomenească despre acest episod”. Şi reaminteşte întrebări dificile, cum ar fi – a fost sau nu Cadrilaterul „monedă de schimb” pentru aromânii „lăsaţi de izbelişte” după ce avut loc al doilea război balcanic? Şi aduce aminte şi că administrarea de către România a acestui teritoriu a fost o „nereuşită”. Eşecul fiind cauzat de un complex de factori, începând cu ostilitatea populaţiei bulgare, poate, dar şi cu acţiunile comitagiilor şi comuniştilor, incoerenţa şi politica contradictorie a Bucureştiului. Şi, cu toate acestea,. Scrie autorul, nu există nici un argument care să susţină teza bulgarilor de discriminarea a populaţiei bulgăreşti în timpul administraţiei române.
Aidoma lui Cătălin Negoiţă înainte de a purcede la lucru, când am început lectura nu am crezut că ar exista o bibliografie din cale afară de bogată, dată fiind „tăcerea” care a învăluit „subiectul” Cadrilater. Autorul a identificat şi consultat o bibliografie vastă, documente de arhivă, presă şi carte, abordând-o cu cât mai obiectiv, deşi pot fi, evident, dată fiind problematica abordată, şi controverse legate de ipotezele/ interpretările lansate de el. A rezultat o carte interesantă cu un titlu potrivit: Cadrilaterul - ţara uitată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu