Blindatele morţii (25)

Sven Hassel

 ― Mă numesc Helene Strasser, spuse ea râzând, apoi, aruncându‑şi capul pe spate într‑o atitudine de sfidare, îmi arătă o stea galbenă învelită cu grijă într‑o bucată de mătase. Uite însemnul meu de cavalerie, adăugă ea.
Se aştepta fără îndoială la o reacţie din partea mea, dar am rămas impasibil. Mi‑a revenit în minte o amintire, cea din ziua când un S.S.‑ist a vrut să‑i interzică lui Porta să se aşeze pe o bancă rezervată evreilor. S.S.‑istul a nime­rit rău: respectarea regulamentului l‑a costat viaţa.
 ― Se pare că nu înţelegi! Am steaua evreiască!
Privirea mi se înşuruba în carne.
 ― Da, şi mai ce?
 ― Te vor băga la închisoare pentru că te‑ai culcat cu mine, spuse ea râzând. Mărturiseşte măcar că merita os­teneala!
 ― Sigur, dar cum poţi locui aici şi să te plimbi liberă?
 ―  Relaţii! Relaţii! Uite, am cheia şi carnetul de Partid cu fotografia mea.
Străbătând stepa, trenul care hurducăie trece acum prin dreptul unor sate uitate. Paznicii de barieră ungară, som­noroşi, aruncă o privire nehotărâtă la numărul trenului nos­tru format din vagoane de marfă şi vechi vagoane de pa­sageri.


Chipul unui camarad de la Şcoala de război îmi apăru iar în memorie. Trebuise să părăsească Germania pentru că străbunicul soţiei sale fusese evreu. Fiind obligat să di­vorţeze, l‑am trecut frontiera în Elveţia împreună cu soţia lui, într‑un Mercedes de stat major. Dar povestea nu s‑a oprit aici. În acelaşi timp, mama camaradului meu şi tatăl tinerei soţii au fost arestaţi, în vreme ce soţul şi soţia lor au fost lăsaţi în libertate, dar lipsiţi de cartele de alimente. Tatăl prietenului meu a fost împuşcat în 1941 şi s‑a declarat că se sinucisese. Armata a trimis o coroană fru­moasă, ofiţerii au mers în urma sicriului fostului colonel, care a mai avut dreptul şi la un foarte frumos discurs. În mare, totul s‑a încheiat spre satisfacţia generală.

La Moghilev, schimbare de tren. Pe peron mă întâlnesc cu comandan­tul gării care mă opreşte şi, spre uimirea mea, mă întreabă de sănătate, îmi oferă o ţigară şi‑mi spune „domnule stegar". Aceste politeţuri complet neobişnuite mă neliniştesc în cel mai înalt grad. Îmbrăcat în uniformă de cavalerie împodobită cu galoane late de‑un deget, purta cizme înalte de lac garnisite cu pinteni de argint care sunau precum clopoţeii unei sănii ai cărei cai merg la pas. Se uită la mine surâzător, prin monoclu.
 ― Unde doriţi să ajungeţi, domnule stegar?
Pocnesc călcâiele şi răspund în modul cel mai regulamen­tar:
 ― Domnule căpitan, stegarul Hassel se întoarce la re­gimentul său, la Bobrusk, prin Moghilev.
 ― Ştiţi când pleacă trenul de Bobrusk, dragul meu prieten?
 ― Nu, domnule căpitan.
 ― Păcat! Din nefericire, nici eu nu ştiu, dar vom în­cerca să ghicim.
Privi fix la norişorii cenuşii ca şi cum se aşteptă să‑i cadă din cer mersul trenurilor, apoi renunţă în mod vădit.
 ― Da, evident, asta ne doare! Ia să vedem, vreţi să ajungeţi la Bobrusk, dragul şi micul meu stegar? Dar, de fapt, aveţi un drapel?
Complet zăpăcit, îl privesc cu ochi mari. Îşi bate joc de mine ori e nebun? Mă uit pieziş în toate părţile căutând ajutor, dar nu văd decât doi funcţionari de cale ferată la celălalt capăt al peronului. Zâmbeşte cu un aer binevoitor şi îşi ia de la ochi monoclul, pe care‑l şterge cu mănuşa.
 ― Aţi adus drapelul, scumpe prieten? Vechiul dra­pel al regimentului!

Însă citează din Rilke:

Dragă mamă, fii mândră: eu port drapelul.
Fii fără grijă: eu port drapelul,
Păstrează-mă în inima ta: eu port drapelul.


Îşi puse mâna pe umărul meu:
 ― Scumpe Rainer Maria Rilke, sunteţi un erou şi onoarea cavaleriei. Măritul rege vă va răsplăti.
Se plimbă în cerc, scuipă pe traverse şi, arătând în continuare şinele cu degetul, urmă cu vocea în falset:
 ― În manualul pentru angajaţii căilor ferate, aceste bare de fier pe care le vedeţi aici sunt numite linii. Pe terasament au fost dispuse traverse, din motive ştiinţi­fice la intervale regulate. Potrivit manualului nostru, dis­tanţa cuprinsa între două linii se numeşte ecartament. La ruşi, a căror cultură e inexistentă, ecartamentul e diferit. Din fericire, armatele noastre eliberatoare s‑au cufun­dat în tenebrele Rusiei ca să aducă lumina şi să dea căilor ferate sovietice ecartamentul conform unei naţiuni civi­lizate.
Se apleacă spre mine făcând cu ochiul, îşi potrivi cen­tura şi se legănă pe picioare într‑un fel care‑i stătea bine.
 ― Ştiţi dumneavoastră că pe 27 septembrie 1825 en­glezii au avut incredibila neobrăzare să construiască prima linie de cale ferată? După serviciile noastre de informa­ţii, trenul avea treizeci şi patru de vagoane cu o greutate totală de 90 de tone.
Se scobi în dinţi cu o scobitoare din argint, îşi supse o clipă o măsea cariată şi adăugă pe un ton confidenţial:
 ― Cred că bombardierele mareşalului Goering au dis­trus această ameninţare împotriva imperiului nostru ger­manic. Apoi, după ce respiră profund, adăugă: Cu explo­zibilii speciali de la uzina din Bamberg linia aceea jde cale ferată poate fi făcută bucăţele. În termeni de drept inter­naţional, acţiunea aceasta revine trupelor germane atunci când ele socotesc cultura în primejdie. Aţi înţeles pe de­plin, domnule stegar Rilke?
N‑am reuşit să deschid gura nici măcar o dată şi m‑am mulţumit să dau din cap.
 ― Vreţi să mergeţi la Bobrusk? Ca să căutaţi dra­pelul, sper. Deodată începu să mă bruftuluiască acuzân­du‑mă că am părăsit drapelul, apoi redeveni curte - nitor: Din moment ce vreţi să luaţi nimunatul nostru tren naţio­nal ― socialist, ar trebui să cunoaşteţi orarul. Ia să ve­dem, vreţi să mergeţi la Bobrusk? Apoi, furios: Ce dracu' aveţi de făcut acolo? Aha, am înţeles, spuse clipind şmecher din ochi, vreţi să aruncaţi în aer calea fe­rată? Tăceţi, domnule stegar! Să ştiţi că datoria dum­neavoastră este să purtaţi drapelul, bătrânul drapel pătat de sânge. Nu vă duceţi la Bobrusk, rămâneţi aici, lângă mine. Încercă să fluiere „Horst Wessel" dar fără succes. Atunci fredonă ceva în genul „Trebui' eu să plec la oraş şi tu draga mea, să rămâi aici?". Se opri brusc şi necheză pur şi simplu: Stegar fără steag, veţi merge la închisoare, dar numai când acest admirabil război se va sfârşi şi când trupele de cavalerie, îmbătate de victorie, vor merge la trap pe sub poarta Brandemburg, salutate de femeile noastre fermecătoare şi de poporul nostru puricos! Acum ştergeţi‑o la Bobrusk! Plecare la ora 14 şi 24, linia 37, trenul numărul 156. Dar vai de dumneavoastră, dacă nu aduceţi drapelul! Un regiment fără drapel e ca o cale fe­rată fără tren. Când veţi ajunge acolo, vreţi să aveţi ama­bilitatea s‑o salutaţi din partea mea pe Majestatea Sa Îm­părăteasa Ecaterina? Ea vinde ciocolată Stalin la piaţă. Dar să nu‑i spuneţi nimic, nici măcar ea nu ştie.

Îl privesc nervos pe ofiţerul elegant, în acelaşi timp beat şi ţicnit, dar, lucru curios, un tren pentru Bobrusk se opreşte într‑adevăr pe linia 37.
Am ajuns la destinaţie fără dificultăţi şi am regăsit Regimentul 27 blindat. Mort de oboseală, m‑am aruncat pe paiele umede şi am adormit adânc. A doua zi dimineaţa, când compania s‑a întors de la munca la terasamente, Mi­cuţul, foarte mulţumit să mă vadă, strigă:
 ― Hei, ia zi, ai adus chiloţi de fete? Numai când îi văd mai excit!
Timp de ore întregi a trebuit să povestesc tot ce mi se întâmplase. N‑am putut trece sub tăcere nici o agrafă, nici o butonieră. Porta scoase una dintre pozele sale cele mai savuroase şi întrebă:
 ― Aţi încercat asta?
 ― Nu, porc scârbos. Am fost cu o femeie adevărată. O evreică, am adăugat.
 ― O ce? au strigat într‑un glas.
 ―  Cum? Încă mai există?
 ― Şi cu lenjeria de care zici!
Am aprobat din cap şi am început povestea Helenei. În noaptea următoare am fost trezit de Porta.
 ― Şi zici că avea un corset roşu aprins şi ciorapi până sus, pe coapse? şopti el.
 ― Da... corset roşu tot şi ciorapi foarte lungi, am spus pe jumătate adormit.
Se auzi atunci vocea lui Pluto în beznă:
 ― Eşti sigur că n‑avea deloc purici şi că nu mirosea a murdărie?
 ― Nu, nici purici, nici murdărie. Ţi‑am mai spus că era o femeie adevărată.

va urma