Mica zeiță (4)

Ian McDonald

În dimineața următoare, când mă îmbrăcam, am auzit o bătaie ușoară în ușă, ca zgrepțănatul unui șoarece sau ca fâsâitul unei gângănii.

– Devi?

Nici o gânganie, nici un șoarece. Am înghețat, cu palmarul în mână, cu receptorul din ureche trăncănindu-mi direct în cap primele știri ale dimineții din Awadh și Bharat.

– Ne îmbrăcăm.

– Da, devi, de aceea aș vrea să intru.

Abia am reușit să îndes palmarul sub saltea, de-a valma, înainte ca ușa grea să se rotească în balamale.

– Suntem în stare să ne îmbrăcăm singură încă de când aveam șase ani, am ripostat, cu obrăznicie.

– Da, într-adevăr, a răspuns, cu un surâs, Kumarima Surâzătoare. Dar unii dintre preoți mi-au pomenit despre o oarecare lipsă de rigurozitate a veșmintelor rituale.

M-am ridicat în picioare, în cămașa mea de noapte roșie cu auriu, mi-am întins brațele în lături și m-am răsucit ca unul dintre dansatorii în transă pe care îi văzusem pe străzi, din litieră. Kumarima Surâzătoare a oftat.

– Devi, știi la fel de bine ca mine că...

Mi-am tras cămașa peste cap și am rămas goală, provocând-o să se uite, să-mi cerceteze corpul în căutarea semnelor feminității.

– Vezi? am înfruntat-o.

– Da, a spus Kumarima Surâzătoare, dar ce-ai după ureche? S-a întins ca să-mi apuce cârligelul. L-am ascuns în pumn cât ai clipi.

– E ceea ce cred eu? a spus Kumarima Surâzătoare, un trup îndesat, zâmbind ușor și umplând spațiul dintre mine și ușă. Cine ți l-a dat?

– E al nostru, am declarat, cu cea mai poruncitoare voce cu putință, dar nu eram decât o fetiță despuiată, de doisprezece ani, căzută în greșeală și surprinsă, și vorbele mele nu aveau nici o greutate.

Mi-am încleștat pumnul mai tare.

– Suntem o zeiță, nu ne poți porunci.

– Zeița e zeiță prin faptele sale, iar tu te porți acum ca un copil obraznic. Arată-mi.

Era o mamă și eu eram copilul ei. Degetele mi s-au desfăcut. Kumarima Surâzătoare s-a ferit cu scârbă, de parcă aș fi fost un șarpe veninos. În ochii credinței ei, eram.

– Mizerie, a spus, cu voce pierită. S-a stricat, s-a stricat totul. A ridicat tonul. Știu cine ți-a dat asta!

Înainte ca degetele să apuce să mi se închidă, mi-a smuls spirala de plastic din palmă. A aruncat receptorul pe podea de parcă ar fi ars-o. I-am văzut tivul rochiei ridicându-se, i-am văzut călcâiul coborând, dar era lumea mea, oracolul meu, fereastra mea către frumusețe. M-am aruncat ca să salvez minusculul fetus de plastic. Nu-mi amintesc nici durerea, nici șocul, nu-mi amintesc nici măcar țipătul strident, de oroare și de spaimă al Kumarimei Surâzătoare în timp ce piciorul ei se năpustea, dar o să am întotdeauna în fața ochilor vârful degetului meu arătător de la mâna dreaptă, din care a țâșnit un jet de sânge roșu.


Străbăteam orașul Delhi în grabă, la ora de vârf a serii, cu pallav-ul sariului meu galben fluturând în vânt. Lovind în claxon cu baza palmei, șoferul micului phatphat în culorile viespii s-a angajat într-o triplare periculoasă, strecurându-se printre un autotren masiv pe care erau pictate, în tonuri țipătoare, zeități și apsara (16) și un Maruti guvernamental de culoare crem și a pătruns în marea chakra a traficului din jurul pieței Connaught. În Awadh conduci cu urechile. Urletele sirenelor și ale claxoanelor și clopoțeii ricșelor-triciclete te asaltează, în același timp, din toate părțile. Încep cu mult înaintea primelor triluri ale păsărilor din zorii zilei și amuțesc târziu, după miezul nopții. Șoferul a ocolit un saddhu care se plimba pe mijlocul drumului cu același calm cu care traversăm noi apele Sfântului Fluviu Yamuna. Avea trupul vopsit în alb, cu cenușă sacră, o stafie îndoliată, dar tridentul lui Shiva din mâna sa strălucea, roșu ca sângele, în razele soarelui coborât spre asfințit. Crezusem că orașul Kathmandu era murdar, dar lumina aurie din Delhi și amurgurile sale incredibile trădau o poluare cu mult mai mare. Îngrămădită în partea din spate a autoricșei, alături de Deepti, purtam o mască de smog și ochelari, ca să-mi protejez machiajul delicat al ochilor. Dar capătul sari-ului îmi flutura peste umăr, în bătaia vântului serii, și se auzea clinchetul clopoțeilor de argint.

Mica noastră flotilă era compusă din șase vehicule. Acceleram de-a lungul bulevardelor largi construite în epoca guvernării britanice, pe lângă clădirile lătărețe din vechea Indie, îndreptându-se către turlele de sticlă din Awadh. În jurul lor se învârteau păsări negre de pradă, gunoieri, culegători de leșuri. Am virat, pe sub umbra răcoroasă a arborilor neem, intrând pe aleea din fața unui bungalow guvernamental. Torțe aprinse ne luminau drumul către portalul sprijinit pe coloane. Slujitorii casei, în uniforme Rajput (17) ne-au condus către cortul shaadi.

Mamaji sosise înaintea oricăreia dintre noi. Se agita, foindu-se printre fetișcanele ei; o ușoară atingere, o apăsare a palmei, frecând, o îndreptare a umerilor, o dojana.

– Stați drepte, drepte, nu avem nici o alunecare de teren aici. Aici, la shaadi, fetele mele vor fi cele mai frumoase, m-ați auzit?

Shweta, asistenta ei ciolănoasă, cu gura spurcată, ne-a adunat măștile de smog.

– Acum, fetelor, palmarele pregătite.

Cunoșteam poziția exersată îndelung, într-un stil aproape ostășesc. Mâna ridicată, mănușa pusă, inele puse, cârligul receptor în spatele cercelului, ascuns cu decență după dupatta (18) cu franjuri care acoperea capul fiecăreia dintre noi.

– În seara asta avem parte de cea mai bună lume din Awadh. Creme de la creme.

Abia dacă am clipit în timp ce prezentările mi se derulau în viziunea interioară.

– Gata, fetelor, de la stânga, primele douăsprezece, câte două minute fiecare, apoi trecem la următoarea de pe listă. Rapid.

Mamaji a bătut din palme și noi ne-am așezat în șir. O orchestră a atacat un potpuriu de melodii din Town and Country (19), povestea siropoasă care, în sofisticatul Awadh, era o obsesie națională. Stăteam acolo, în picioare, douăsprezece soțioare în devenire, în timp ce slujitorii Rajput ridicau partea din spate a cortului.

Răpăitul aplauzelor ne-a înconjurat ca o rafală de ploaie. O sută de bărbați formau un semicerc rudimentar, bătând entuziasmați din palme, cu fețele strălucind în lumina lampioanelor de carnaval.

Când am sosit în Awadh, primul lucru care mi-a sărit în ochi au fost oamenii. Oameni împingându-se, oameni vorbind, oameni trecând în grabă unii pe lângă alții fără o nici o privire, fără nici un cuvânt, fără nici un semn de recunoaștere. Crezusem că orașul Kathmandu avea mai mulți locuitori decât își poate imagina o minte omenească. Dar nu văzusem Vechiul Delhi. Zgomotul neîntrerupt, indiferența cea de toate zilele, precum și lipsa oricărui respect m-au înspăimântat. Puteai să te pierzi cu desăvârșite în marea aceea de chipuri, ca o picătură de ploaie într-o cisternă. Pe urmă am observat că toate chipurile erau de bărbați. Șoaptele palmarului meu fuseseră adevărate. Erau câte patru bărbați pentru fiecare femeie.

Bărbați eleganți, bărbați deștepți, bărbați bogați, bărbați ambițioși, bărbați atașați de carieră și de proprietate, bărbați puternici și cu perspective. Bărbați lipsiți de speranța de a se însura vreodată cu femei din propria lor clasă socială sau castă. Bărbați cu puține șanse de a se însura vreodată. Shaadi fusese cândva cuvântul care însemna petrecere de nuntă, mirele pe frumosul lui cal alb, părând atât de nobil, mireasa timidă și fermecătoare în spatele voalului ei auriu. Pe urmă s-a transformat într-un alt nume al agențiilor matrimoniale: „Frumoasă, tenul de culoarea spicului de grâu, casta Agarwal, masterat în Economia și Administrarea Afacerilor în Statele Unite, caută similar din administrația civilă sau militară în vederea căsătoriei.” Acum e o paradă de mirese, o piață a căsătoriilor pentru bărbații singuri, cu zestre mare. Zestre din care se plătește un comision generos către Agenția Shaadi cu Fete Frumoase.

Fetele Frumoase aliniate în partea stângă a Zidului de Mătase care se întinde pe toată lungimea grădinii bungalow-ului. Primii doisprezece bărbați adunați în dreapta. Rotofei și dichisiți, dar îmi puteam da seama că erau nervoși. Peretele despărțitor nu era altceva decât un șir de sari-uri prinse cu ace de siguranță de o frânghie întinsă între doi montanți de plastic, fluturând în vântul tot mai puternic al serii. Un simbol al decenței. Nici măcar nu era din mătase.

Reshmi trebuia să se apropie prima de Zidul de Mătase și să vorbească. Era o fată din casta Yadav, de la țară, din Uttaranchal, cu mâini mari și fața lată. Fiica unui țăran. Știa să gătească, să coasă și să cânte, să țină socotelile gospodăriei, să se descurce cu slugile, fie ele oameni sau aeai. Primul ei pretendent era un bărbat cu fața de nevăstuică, cu bărbia căzută, în costum alb, de angajat guvernamental, și cu o pălărie á la Nehru. Cu dinți urâți. N-avea cum să fie ales. Oricare dintre noi i-ar fi putut spune că își aruncase pe apa sâmbetei taxa de participare la shaadi, dar cei doi s-au salutat făcând câte o namaste, apoi au prins să se îndepărteze mergând alături, dar păstrând între ei distanța de trei pași impusă de reguli. După mica plimbare, Reshmi avea să facă un ocol și să se așeze în coada șirului, urmând să-și întâlnească noul pretendent. La shaadi-urile mari ca acela, picioarele mele sângerau până la sfârșitul nopții. Urme roșii pe dalele de marmură din curtea haveli (20)-ului lui Mamaji.

Eu am mers alături de Ashok, un tip voinic, sferic, de vreo treizeci și doi de ani, care gâfâia puțin în timp ce se dădea de-a dura. Purta o kurta (21) imensă, albă, la modă în sezonul acela, cu toate că era un punjabi din a patra generație. Podoabele lui de mire se rezumau la o barbă rebelă și la un păr unsuros, care mirosea a prea multă pomadă Dapper Deebak. Chiar înainte de a mă saluta cu o namaste, am știut că era la prima lui shaadi. Îi vedeam ochii mișcându-se în timp ce îmi citea prezentarea, care părea să planeze în fața lor. Nu aveam nevoie s-o citesc pe a lui ca să știu că era un dataraja, pentru că nu vorbea despre nimic altceva cu excepția lui însuși și a lucrurilor mărețe pe care le făcea; descrierea unui nou șir de procesoare cu proteine, soft-urile pe care le reproducea, aeai-urile pe care le creștea în colecțiile lui, călătoriile lui în Europa și în Statele Unite, unde toată lumea auzise de el și unde tot soiul de personalități îl întâmpinau cu brațele deschise.

Bineînțeles că Awadh-ul n-are de gând să ratifice vreodată legile lui Hamilton – nu contează cât de apropiat de președintele McAuley e ministrul Shrivastava – dar, dacă ar fi făcut-o, dacă ne-am fi permis acele mici abateri de la logica faptelor – ei bine, ar fi fost sfârșitul economiei noastre. Awadh înseamnă IT, în Mehrauli avem mai mulți licențiați în domeniul ăsta decât în întreaga Californie. Americanii pot să continue să ia în bătaie de joc sufletul uman, dar au nevoie de Nivelul 2,8 al nostru – știi ce înseamnă asta? Un aeai poate trece drept om nouăzeci și nouă la sută din timp – pentru că toată lumea știe că nimeni nu ne întrece când e vorba de criptografie cuantică, așa că nu-mi fac griji că va trebui să ne lichidăm baza de date criptate și, chiar dacă s-ar întâmpla așa ceva, ei bine, există întotdeauna Bharat – nu văd dinastia Rana (22) făcând plecăciuni la Washington, nu și în condițiile în care douăzeci și cinci la sută din tranzacțiile internaționale sunt reprezentate de acordarea licențelor pentru Orașul și Țara... și reprezintă un profit de sută la sută, generat de aeai-uri...

Era un clovn mare, afabil și bogat, care ar fi putut cumpăra pala-ml meu din piața Durbar cu preoții din el cu tot, și m-am pomenit rugându-mă zeiței Taleju să mă salveze de căsătoria cu un astfel de bărbat enervant. A încremenit la jumătatea unui pas, atât de brusc încât eram cât pe ce să mă împiedic.

– Nu trebuie să te oprești, am șuierat printre dinți. Așa e regula.

– Uau, a zis el, rămânând locului ca prostul, cu ochii măriți din cauza surprizei.

Cuplurile s-au îngrămădit în spatele nostru. Cu coada ochiului, am văzut-o pe Mamaji gesticulând grăbită, amenințătoare. Fă-l s-o ia din loc.

– Oh, uau. Ești o fostă Kumari.

– Te rog, atragi atenția asupra ta.

L-aș fi putut smuci de braț, dar asta ar fi fost o greșeală mult mai gravă.

– Cum te simți atunci când ești zeiță?

– Acum nu sunt decât o femeie ca toate celelalte, am spus.

Ashok și-a dres încet glasul, ca și cum nu s-ar fi lămurit decât într-o mult prea mică măsură, și a reînceput să meargă, cu mâinile încleștate la spate. S-ar putea să-mi mai fi vorbit o dată sau de două ori înainte de a ajunge la capătul Zidului de Mătase și de a ne despărți: nu l-am auzit, n-am auzit muzica, n-am auzit tunetul perpetuu al traficului din Delhi. Nevoia de a plânge, deși știam că nu-mi era îngăduit să o fac, era singura care îmi răsuna în cap, ca un sunet strident între ochi. Gras, egoist, flecar, Ashok mă trimisese înapoi, în noaptea în care încetasem să fiu zeiță.

Tălpi goale lovindu-se de podelele de lemn lustruit ale coridoarelor din Kumari Ghar. Picioare alergând, țipete înăbușite îndepărtându-se încă și mai mult în timp ce îngenuncheam, încă dezbrăcată pentru inspecția Kumarimei, cu ochii la sângele care picura pe lemnul pictat al podelei din vârful degetului meu zdrobit. Nu-mi amintesc nici o durere; era, mai degrabă, ca și cum aș fi privit-o dintr-un alt loc, de parcă fata care o simțea ar fi fost o altă persoană. Departe, foarte departe, Kumarima Surâzătoare rămăsese în picioare, încremenită în timp, cu mâinile la gură, într-un gest de spaimă și de vinovăție. Vocile s-au stins și clopotele din piața Durbar au început să se legene și să bată, strigându-și frații din Kathmandu, până când întreaga vale, de la Bhaktapur până la Trisuli Bazar, răsuna de vestea căderii lui Kumari Devi.


Note:

(16) Zeițe vedice secundare, dansatoare, cântărețe și curtezane cerești, venerate ca
întruchipări ale frumuseții (n. tr.).

(17) Membru al castei militare dominante din nordul Indiei (n. tr.).

(18) Eșarfă lungă (n. tr.).

(19) Orașul și Țara (n. tr.).

(20) Reședință particulară (n. tr.).

(21) Cămașă largă și lungă, care ajunge până la genunchi (n. tr.).

(22) Familie care a uzurpat conducerea Nepalului din 1846 până în 1953, transformându-l pe rege într-o marionetă și moștenindu-și pozițiile din guvern (n. tr.).


va urma