CORĂBIILE TIMPULUI (47)

STEPHEN BAXTER

Plecarea

Mă găseam în afara Timpului şi a Spaţiului.
Nu era ca atunci când dormeam – deoarece, chiar şi în somn, creierul este activ, funcţionând, sortând conţinutul de informaţii şi de amintiri; chiar şi în somn, susţin eu, un om rămâne însufleţit, conştient de sine şi de existenţa sa neîncetată.
Acest interval, acest răgaz fără timp, nu era aşa. Mai degrabă, parcă plasa de Plattnerită, într-un mod subtil şi tăcut, m-ar fi dezmembrat. Pur şi simplu nu mă aflam acolo, iar fragmentele personalităţii mele, cioburile memoriei, îmi fuseseră sfărâmate şi risipite în acea Mare de Informaţie imensă şi invizibilă, de care Nebogipfel era atât de ataşat.
...Şi apoi – de departe mai misterios – m-am pomenit din nou acolo! Nu pot să explic mai clar decât aşa – semăna mai puţin cu o trezire din somn decât cu o declanşare, ca aceea când se aprinde un bec electric. Într-o clipă – nimic, iar în următoarea – o conştiinţă deplină, înfiorată.
Eram în stare să văd iarăşi. Aveam o imagine limpede a lumii – a carcasei Corăbiei Timpului ce strălucea verzui, pretutindeni în jurul meu, şi a lucirii de os a Pământului de dedesubt.
Existam încă o dată, şi o panică profundă – o groază – pricinuită de acel interval de Absenţă îmi cuprinse organismul. Mă temeam nu atât de Infern, cât de nefiinţă – într-adevăr, trecuse mult de când decisesem că aveam să accept toate calvarurile pe care Lucifer i le hărăzeşte Scepticului Inteligent, dacă acele pătimiri urmau să-mi servească drept dovadă a faptului că propria-mi conştiinţă încă putea să îndure!
Însă n-am fost lăsat să-mi contemplu pe îndelete neliniştea, căci acum interveni cea mai extraordinară senzaţie de ascensiune. Mi-am dat seama că tensiunea la care eram supus devenea tot mai mare – mă simţeam ca şi cum aş fi fost tras în sus de un magnet enorm. Presiunea crescu – parcă eram un atom pentru care se luptau nişte forţe monstruoase -, iar apoi se curmă dintr-o dată. M-am avântat în înalturi, simţindu-mă exact ca şi cum aş fi fost din nou copil mic, săltat de braţele viguroase şi sigure ale tatălui; aveam aceeaşi uşurătate a fiinţei, senzaţia de zbor. Substanţa Corabiei Timpului urcă o dată cu mine, astfel încât parcă m-aş fi găsit în centrul unui balon imens, diafan, ce strălucea în verde, ridicându-se de la sol.
Am privit în jos – sau cel puţin am încercat; nu mi-am simţit capul ori gâtul, însă cadrul viziunii mele panoramice coborî. Trebuie să vă închipuiţi că nava din jurul meu avea ceva din forma unui pachebot cu aburi, dar supradimensionat – lungimea chilei sale reticulare se măsura în mile,-, şi totuşi plutea deasupra peisajului cu lejeritatea unui nor. Prin structura lui ca de plasă puteam să zăresc pământul de dedesubt, iar acum mă uitam la cronomobil, care se afla exact sub noi. Deşi vederea îmi era stânjenită de complexa scânteiere proteică a Corabiei, am avut senzaţia că desluşesc în vehicul două trupuri – un bărbat şi o siluetă mai mică – ce alunecau către podeaua aparatului, cu mişcările deja amorţite din pricina frigului duşman.
Imaginea avea ceva ciudat. Îi lipsea focarul, ori mai degrabă un punct central de observaţie. Când priviţi un obiect, să spunem o ceaşcă de ceai, îl vedeţi, şi el constituie centrul lumii voastre, cu toate celelalte lucruri alungate într-un gen de fundal, la periferia văzului. Însă acum am descoperit că lumea mea nu avea centru sau periferie. Distingeam orice – gheaţă, Corăbii, cronomobil – ca şi cum s-ar fi găsit toate în poziţii centrale sau toate la periferie, toate dintr-o dată! Era debusolant şi foarte tulburător.
Abdomenul şi capul păreau să-mi fi amorţit, trecute dincolo de orice percepţie. Puteam să văd, e drept, însă nu eram în stare să-mi simt deloc ochii, gâtul sau ţinuta trupului – nimic, de fapt, cu excepţia unei atingeri uşoare, aproape fantomatice: degetele lui Nebogipfel, strânse încă pe-ale mele. Aceasta îmi trezi un oarecare sentiment de linişte, fiindcă era bine să ştiu că măcar el se afla aici, cu mine!
Am crezut că murisem – dar mi-am adus aminte că aşa gândisem şi înainte, când fusesem absorbit şi refăcut de Constructorul Universal. Ce avea să se întâmple cu mine acum, nu ştiam.
Corabia porni din nou să se ridice, de data aceasta mult mai rapid. Cronomobilul şi turnul pe care se afla acesta se îndepărtară sub mine. Eram înălţat la o milă, la două mile, la zece mile deasupra suprafeţei; întreaga hartă împrăştiată a acestei Londre neverosimile se aşternea dedesubtul meu, vizibilă printre scânteierile Corabiei Timpului.
Încă urcam – pesemne, călătoream mai rapid decât o ghiulea de tun -, şi totuşi nu auzeam deloc şuieratul aerului, nu percepeam deloc vântul pe chip: mă simţeam în siguranţă, cu acel copilăresc simţământ de uşurătate despre care am pomenit. Decorul circular de sub mine se extinse, iar detaliile construcţiilor şi ale câmpiilor de gheaţă deveniră ceţoase, pale şi indistincte, un fel de cenuşiu luminos, amestecat tot mai mult cu albul geros al Gheţii. Pe măsură ce voalul atmosferei ce mă despărţea de spaţiul cosmic se subţia, văzduhul nopţii, care fusese de un gri ca fierul, căpătă un ton din ce în ce mai întunecat şi mai intens.
Acum ne găseam la o altitudine atât de mare încât curbura planetei ajunse să fie vizibilă – parcă Londra ar fi fost punctul cel mai înalt de pe culmea unei coline enorme -, şi am reuşit să desluşesc conturul bietei Britanii, ferecată în Marea de Gheaţă.
Rămăsesem fără mâini ori picioare, fără abdomen sau gură. Se părea că mă eliberasem de materie, absolut dintr-o dată, şi am privit lucrurile cu un fel de seninătate.
Încă mă înălţăm – ştiam că ne aflam mult dincolo de atmosferă -, iar câmpiile boreale se transformară dintr-un peisaj într-o suprafaţă a unei lumi sferice, care se rotea, albă şi liniştită, şi moartă cu desăvârşire, dedesubtul meu. Dincolo de excrescenţa lucitoare a Pământului se aflau alte Corăbii ale Timpului – sute, am văzut acum, mari ambarcaţiuni lenticulare, sclipind verzui şi măsurând multe mile lungime: alcătuiau o Armada răsfirată ce naviga pe chipul spaţiului, şi lumina lor se oglindea de pe gheaţa încreţită care acoperea Pământul.
Am auzit că eram chemat pe nume. De fapt, nu era vorba de auz propriu-zis, ci de o conştientizare, prin anumite mijloace pe care n-aş dori să încerc să le explic. M-am străduit să mă întorc, însă am descoperit că perspectiva vizuală mi se modifica.
— Nebogipfel? Tu eşti?
— Da. Sunt aici. Eşti în regulă?
— Nebogipfel... Nu pot să te văd.
— Nici eu. Dar asta nu contează. Poţi să-mi simţi mâna?
— Da.
Acum, Pământul lunecă într-o parte, iar nava noastră pătrunse în formaţie, alături de semenele ei. Curând, eram împresuraţi din toate părţile de Corăbii ale Timpului, într-un model ce umplea vidul interplanetar pe multe mile; parcă m-aş fi găsit în mijlocul unei cete de balene gigantice, strălucinde. Lumina Plattneritei era intensă, şi totuşi avea o tentă de irealitate, ca şi cum s-ar fi reflectat de pe un plan invizibil; am avut din nou acel sentiment de contingenţă în privinţa Corăbiilor, de parcă ele nu şi-ar fi aflat locul, de fapt, în această Realitate, şi nici în oricare alta.
— Nebogipfel, ce se întâmplă cu noi? Unde suntem duşi?
— Cunoşti răspunsul la această întrebare, replică el blând. Călătorim înapoi prin timp... înapoi până la Hotarul său, până în adâncurile cele mai tainice ale inimii sale.
— Vom porni în curând?
— Am pornit deja, spuse el. Uită-te la stele.
M-am întors – sau am avut doar senzaţia în aşa fel încât să-mi iau privirea de la Albul Pământ şi am văzut minunea.
Pe tot cuprinsul cerului, stelele ieşeau la iveală.

Destrămarea Pământului

În vreme ce ne retrăgeam prin timp, flotele colonizatoare de pe Pământ se înapoiau la obârşiile lor, în valuri succesive, iar transformările pe care oamenii le aduseseră lumilor şi astrelor erau destrămate. Şi, pe măsură ce acea maree de civilizaţie şi cultură se retrăgea din cosmos, Sferele care mascau astrele se descompuneau, una câte una. Am urmărit cu uluire cum vechile constelaţii se reuneau din nou, ca nenumărate candelabre. Sirius şi Orion străluceau la fel de splendid ca într-o noapte de iarnă, iar Steaua Polară se găsea deasupra capului meu, şi am izbutit să desluşesc profilul de cratiţă al Ursei Mari. La mare depărtare sub mine, dincolo de curbura Pământului, se aflau stranii grupări de stele pe care nu le văzusem niciodată din Anglia. Nu cunoşteam constelaţiile de la antipozi atât de bine încât să fiu în stare să le identific pe toate, însă am remarcat forma de cuţit, brutală, a Crucii Sudului, crâmpeiele de lumină pală care alcătuiau Norul lui Magelan şi cele două gemene scânteietoare, Alpha şi Beta Centauri.
Iar acum, pe măsură ce ne scufundam mai adânc în trecut, stelele începură să lunece pe boltă. În câteva minute, se părea, constelaţiile familiare au fost ascunse, de vreme ce mişcările proprii ale astrelor – mult prea lente pentru a fi perceptibile în viaţa de efemeridă a unui om – deveniră perceptibile pentru privirea mea cosmică. I-am atras atenţia lui Nebogipfel asupra acestui nou fenomen.
— Da. Şi uită-te la Pământ...
M-am uitat. Masca glaciară care desfigurase acel glob preţios şi secătuit începuse să cadă. Am văzut cum albul ei migra către Poli, în pulsuri ample, scoţând la iveală cafeniul şi albastrul uscatului şi al mărilor de dedesubt.
Brusc, gheaţa dispăru – surghiunită din nou în citadela ei de la Poli -, iar lumea se transformă lent sub noi, cu continentele ei familiare restaurate. Însă Pământul era înconjurat de nori, şi aceşti nori erau mânjiţi în culori virulente, nefireşti – maroniu, purpuriu şi portocaliu. Coastele erau tivite cu lumină, iar în inima fiecărui continent străluceau metropole. Existau până şi grandioase oraşe plutitoare în mijlocul oceanelor, am remarcat eu. Însă atmosfera era atât de viciată în acele măreţe oraşe încât, dacă mai umbla cineva pe la suprafaţă, cu siguranţă trebuia să poarte măşti şi filtre, ca să poată respira.
— E limpede că asistăm la zilele finale ale prefacerii Pământului de către Oamenii Noi ai mei, am zis. Pesemne că străbatem milioane de ani în fiecare minut...
— Da.
— Atunci, de ce nu vedem Pământul rotindu-se ca un titirez pe axa sa şi gonind în jurul Soarelui?
— Nu-i aşa de simplu. Corăbiile acestea nu sunt ca prototipul tău al Maşinii Timpului. Tot ce vedem e o reconstituire, continuă Nebogipfel. Un fel de proiecţie, bazată pe observaţiile care, pe măsură ce călătorim, intră în Marea de Informaţie. În acea parte a mării transportată de Corăbii, în orice caz. Asemenea fenomene, cum ar fi rotaţia Pământului, au fost suprimate.
— Nebogipfel, ce sunt eu? Mai sunt om?
— Eşti încă tu însuţi, afirmă el cu fermitate. Singura deosebire este că maşinăria care te ţine în viaţă nu este plăsmuită din oase şi carne, ci din componente aflate în Marea de Informaţie... Ai membre, dar nu din cartilaje şi sânge, ci din Înţelegere.
Glasul său părea să plutească prin spaţiu, undeva în jurul meu; pierdusem acea senzaţie liniştitoare dată de mâna sa în mâna mea şi nu mai puteam fi sigur dacă se afla în apropiere – dar aveam sentimentul că „apropierea” nu mai reprezenta un concept relevant, căci n-aveam deloc vreo idee clară nici măcar despre locul în care mă găseam „eu”. Indiferent ce devenisem, ştiam că nu mai eram un centru de conştiinţă ce priveşte în afară dintr-o peşteră de os.
Atmosfera Pământului se limpezi. Pe tot întinsul planetei, cu o bruscheţe năucitoare, luminile oraşelor păliră şi dispărură, iar în scurt timp, mâna omului nu lăsă nicio urmă pe Pământ.
Am remarcat rafalele de vulcanism, enorme şuvoaie fulgerătoare, care aruncau nori de cenuşă ce licăreau deasupra lumii – sau, mai degrabă, de vreme ce ne întorceam în timp, norii erau absorbiţi în acele cratere vulcanice -, şi aveam impresia că şi continentele se deplasau din poziţiile lor de pe harta şcolară. Pe vastele câmpii ale emisferei nordice, părea să se dea un fel de luptă – lentă, milenară – între două tipuri de vegetaţie: pe de o parte, preriile de un cafeniu-verzui palid şi pădurile de foioase care delimitau continentele la hotarul calotei polare, iar de cealaltă, verdele agresiv al junglei tropicale. Pentru o clipă, jungla triumfă şi, într-o măreaţă înflorire, avansa la nord de Ecuator, până ce acoperi uscatul de la tropice, pătrunzând până în Europa şi America de Nord. Chiar şi Groenlanda deveni, pentru scurtă vreme, verde. Apoi, la fel de rapid cum cuceriseră Pământul, marile jungle se retraseră din nou în fortăreaţa lor ecuatorială, iar tonurile mai şterse de verde şi cafeniu năvăliră pe chipul continentelor nordice.
Deriva şi rotaţia continentelor deveni mai pronunţată. Şi, pe măsură ce continentele erau aduse în diferite regiuni climaterice, culorile florei se schimbau ca atare, astfel încât mari benzi de verde şi maroniu goneau de-a lungul tărâmurilor nefericite. Impresionantele convulsii devastatoare ale vulcanismului punctau aceşti paşi de vals geologici.
Acum, continentele lunecară unele într-altele – parcă urmăream asamblarea unui joc de puzzle -, dând naştere unei singure mase de uscat, imensă, ce supunea jumătate din glob. Interiorul acestui ţinut enorm se prefăcu numaidecât în deşert.
— Am coborât deja trei sute de milioane de ani în trecut..., spuse Nebogipfel. Nu există mamifere, nici păsări, iar până şi reptilele de-abia apar.
— Nici nu mi-a trecut prin gând că totul a fost atât de graţios, ca un balet de stâncă – geologii zilelor mele au atâtea de înţeles! am replicat eu. Este ca şi cum întreaga planetă ar fi vie şi în evoluţie.
Apoi, marele continent se rupse în trei mase uriaşe. Nu mai puteam să desluşesc contururile familiare ale uscatului din vremea mea, căci continentele se învârteau ca nişte farfurii plate pe tăblia lustruită a unei mese. De îndată ce acel impozant deşert central se sfărâmă, climatul deveni mult mai variat şi am putut să observ o serie de mări nu prea adânci împresurând uscatul.
— Acum, amfibienii alunecă înapoi în mări – membrele lor primordiale se topesc, afirmă Nebogipfel. Dar pe uscat există încă insecte şi alte nevertebrate: miriapode, căpuşe, păianjeni şi scorpioni...
— Nu-i un loc foarte primitor, am remarcat eu.
— Există, de asemenea, libelule gigantice şi alte minunăţii – lumea nu este lipsită de frumuseţe.
După aceea, uscatul începu să-şi piardă culoarea verde – prin mareea vieţii în retragere ieşea la suprafaţă un fel de cafeniu osos – şi mi-am închipuit că treceam dincolo de apariţia pe sol a primelor plante cu frunze. În curând, scoarţa Pământului ajunsese un fel de mască fără trăsături, de un maroniu şi un albastru murdar. Ştiam că viaţa persista în mări, însă şi acolo se simplifica, şi ordine întregi dispăreau în vintrele Istoriei: mai întâi peştii, apoi moluştele, după care bureţii, meduzele şi viermii... În cele din urmă, am priceput eu, o singură algă verde, subţire – căznindu-se să convertească în oxigen orbitoarea lumină a Soarelui – rămăsese, pesemne, în mările întunecate. Uscatul era sterp şi pietros, iar atmosfera devenise densă, pătată cu galbenul şi maroniul gazelor nocive. Nişte focuri enorme erupseră pe faţa Pământului, toate deodată. Nori groşi acoperită globul, şi mările se retraseră aidoma unor băltoace muribunde. Însă norii nu zăboviră prea multă vreme. Atmosfera se rarefie, apoi deveni de-a dreptul străvezie, până ce dispăru de tot. Scoarţa expusă licări într-un roşu uniform, mocnit, cu excepţia zonelor în care o serie de imense răni portocalii se deschideau şi se închideau aidoma unor guri. Nu mai exista nicio mare, nicio diferenţă între ocean şi uscat, numai această crustă nesfârşită şi degradată, pe deasupra căreia Corăbiile Timpului pluteau, vigilente şi graţioase.
Iar apoi, strălucirea crustei deveni mai puternică – intolerabil de puternică – şi, cu o explozie de fragmente luminoase, tânărul Pământ se scutură pe axa sa, se zgudui şi se făcu fărâmiţe!
Parcă unele dintre acele fragmente ar fi zburat prin mine. Stânca arzătoare îşi croi drum prin conştiinţa mea şi se pierdu în spaţiu.
După aceea, totul se termină! Rămăsese numai Soarele... şi un disc de pietriş şi gaz, inform, învolburat, care se rotea în jurul astrului scânteietor.
Un fel de undă trecu prin norul nostru de Corăbii ale Timpului, ca şi cum coagularea inversată a Pământului ar fi trimis un şoc prin Armadă răzleţită.
— Aceasta este o epocă stranie, Nebogipfel, am spus eu.
— Priveşte în jurul tău.
M-am supus şi am observat că, pe întreg cuprinsul văzduhului, existau numai câteva stele – poate vreo zece la număr – care ardeau intens. Acum, acestea se grupară într-un fel de formaţie, un model întins pe toată bolta, deşi erau încă atât de îndepărtate, încât se vedeau doar ca nişte puncte. Fuioare de gaz păreau să se strângă într-un nor, întins pe tot cerul şi înfăşând gruparea de aştri.
— Aceştia sunt adevăraţii companioni ai Soarelui, rosti Nebogipfel. Fraţii săi, dacă vrei. Stelele ce au împărţit norul de origine al Soarelui. Cândva, au alcătuit un roi la fel de strălucitor şi de compact ca Pleiadele... însă gravitaţia nu le va putea ţine laolaltă şi, înainte de apariţia vieţii pe Pământ, se vor distanţa.
Una dintre stelele tinere, situată chiar deasupra capului meu, pâlpâi. Se dilată şi în curând deveni suficient de mare, văzându-se ca un disc, însă scânteind mult mai roşu şi mult mai slab... până când, în cele din urmă, dispăru, iar lumina din acea parte a norului pieri.
Acum, o altă stea, aproape diametral opusă ca poziţie faţă de prima, trecu prin acelaşi ciclu: pâlpâirea, urmată de expansiunea într-un disc purpuriu strălucitor, iar apoi extincţia.
Toată această dramă cosmică, trebuie să vă închipuiţi, se desfăşura pe un fundal de tăcere absolută.
— Asistăm la naşterea stelelor, am rostit eu, însă în sens invers.
— Da. Stelele embrionare îşi aprind norul de gaz primordial – asemenea nebuloase constituie o privelişte frumoasă dar, după combustia stelară, gazele mai uşoare sunt expulzate din pricina căldurii, rămânând numai pietrişul mai greu...
— Un pietriş care se condensează zămislind lumile, am zis.
— Da.
Iar acum – atât de grabnic – veni rândul Soarelui! Urmă acel licăr nesigur de strălucire alb-gălbuie, o scânteiere care se oglindi pe prorele de Plattnerită ale Corăbiilor Timpului, şi dilatarea rapidă într-un imens glob, care, pentru o scurtă durată, înghiţi Armada de Corăbii ale Timpului într-un nor de lumină vişinie... apoi, în cele din urmă, acea dispersie finală în vidul universal.
Navele atârnară brusc în întuneric. Ultimul dintre companionii Soarelui pâlpâi, se umflă aidoma unui balon şi muri, iar noi am rămas într-un nor de hidrogen rece, inert, ce reflecta strălucirea verdelui Plattneritei.

Numai astrele îndepărtate marcau firmamentul, şi am văzut cum şi ele licăreau şi scânteiau, pierind, la rândul lor. În scurtă vreme, cerurile deveniră tot mai negre, şi mi-am închipuit că existau din ce în ce mai puţine stele.
Apoi, dintr-o dată, o altă specie de stele se aprinseră pe cer. Erau o armie întreagă, se părea: se găseau cu zecile suficient de aproape încât să fie vizibile ca nişte discuri, iar lumina acestor noi aştri era, în mod sigur, suficient de puternică pentru a putea citi un ziar – nu că m-aş fi găsit eu în postura de a încerca un asemenea experiment!
— La naiba, Nebogipfel, ce privelişte ameţitoare! Astronomia ar fi fost un pic diferită sub un asemenea cer, ce zici?
— Aceasta este chiar prima generaţie de stele. Sunt singurele lumini, pretutindeni în noul cosmos... Fiecare dintre aştri cântăreşte de o sută de mii de ori mai mult decât Soarele nostru, însă îşi consumă combustibilul cu repeziciune – duratele lor de viaţă se exprimă doar în milioane de ani.
Şi, într-adevăr, chiar în vreme ce el vorbea, am observat că stelele se dilatau, deveneau roşii şi se dispersau, ca nişte gigantice baloane supraîncălzite.
În curând se termină, iar văzduhul rămase din nou în întuneric – întuneric, cu excepţia strălucirii verzui a Corăbiilor Timpului, care pătrundeau, ferme şi neabătute, în trecut.


va urma