Agentia de detective nr.1 (II)

Alexander McCall Smith

Cu multi ani în urma 

Nu uitam nimic, cugeta Mma Ramotswe. Or fi mici capetele noastre, dar sunt tot atât de pline de amintiri cum e cerul, câteodata, plin de roiuri de albine, mii si mii de amintiri, despre mirosuri, locuri, lucruri marunte care ni s-au întâmplat si care ne revin în memorie pe neasteptate, ca sa ne reaminteasca cine suntem. Cine sunt eu? Sunt Precious Ramotswe, cetateana a Botswanei, fiica lui Obed Ramotswe, care a murit pentru ca a fost miner si n-a mai putut sa respire. Viata lui n-a fost consemnata nicaieri; cine-ar sta sa consem­neze vietile oamenilor de rând?

Eu sunt Obed Ramotswe si m-am nascut în 1930, lânga Mahalapye. Mahalapye este situat la juma­tatea distantei dintre Gaborone si Francistown, pe drumul acela care pare nesfârsit. Bineînteles, pe atunci era un drum colburos, iar linia de cale ferata era cu mult mai importanta. Sinele cobo­rau de la Bulawayo, intrau în Botswana la Plumtree, apoi se îndreptau spre sud, pe lânga granita, pâna la Mafikeng, de partea cealalta.

Copil fiind, priveam cum trag trenurile pe linia moarta. Pufaiau nori de aburi, iar noi ne luam la întrecere, care dintre noi are curajul sa se apropie mai mult de locomotiva. Fochistii stri­gau la noi, iar seful de gara scotea tignale, dar nu reuseau niciodata sa scape de noi. Ne ascun­deam dupa tufisuri si cutii si tâsneam afara sa cersim monede la ferestrele închise ale trenului. Vedeam cum se uita pe fereastra albii, ca niste stafii, si uneori ne aruncau câte un penny rho-desian - monede mari de arama cu o gaura în mijloc - sau, daca aveam noroc, o moneda micuta de argint careia îi ziceam zornaitor si cu care puteam cumpara o cutiuta cu sirop.

Mahalapye era un satuc întins, cu colibe înal­tate din caramizi maro din namol uscat la soare si câteva cladiri cu acoperis de tabla. Acestea apartineau guvernului sau cailor ferate si, pentru noi, reprezentau un lux intangibil. Mai era si o scoala condusa de un batrân preot anglican si o femeie alba cu jumatate de fata desfigurata oribil de-o arsura provocata de soare. Lucru neobisnuit, amândoi vorbeau limba setswana, dar îsi tineau lectiile în engleza si insistau, amenintându-ne altminteri cu bataia, sa vorbim în limba materna doar în afara scolii, pe terenul de joaca.

De partea cealalta a drumului începea câmpia care se întindea pâna în desertul Kalahari. Era pamânt necultivat, împânzit cu arbusti spinosi piperniciti, pe crengile carora se odihneau pasarile-rinocer si se ascundeau molopes2 cu penajul lor impresionant spre coada. Parea o lume nesfârsita si cred ca asta deosebea Africa de restul lumii în vremurile acelea atât de diferite. Nu se mai termina. Cineva ar fi putut sa mearga necontenit pe jos sau calare fara sa ajunga vreo­data undeva.

Acum am saizeci de ani si nu cred ca Dumnezeu doreste sa mai traiesc mult. Poate voi mai apuca doi-trei ani de viata, dar nu cred; am fost la doctorul Moffat de la Spitalul Olandez Reformat din Mochudi, care mi-a ascultat cu atentie pieptul, Si-a dat seama ca am fost miner doar ascultându-mi-l, a clatinat din cap si mi-a spus ca minele pot schilodi un om în multe feluri. Cum vorbea el asa, mi-am amintit de un cântec pe care-l cântau minerii din Sotho si care suna astfel: „Mina îi manânca pe oameni. Chiar si dupa ce-ai plecat, mina tot te mai manânca". Stiam cu totii ca asta-i adevarul. Putea sa te omoare un bolovan care se pravalea sau puteai fi rapus peste multi ani, când munca în mina nu mai era decât o amintire sau un vis urât care îti bântuia noptile. Mina se întoarce sa-si ia obolul, iar acum venea dupa mine. Asa ca nu m-au sur­prins spusele doctorului Moffat.

Unora le vine greu sa primeasca asemenea vesti. Îsi închipuie ca trebuie sa traiasca vesnic, deci plâng si se vaicaresc când îsi dau seama ca le-a batut ceasul. Eu nu sunt asa si n-am plâns când doctorul mi-a dat vestea funesta. Singurul lucru care ma întristeaza este ca, murind, o sa las Africa în urma mea. Iubesc Africa, ea îmi e si mama, si tata. Când voi muri, o sa-mi lipseasca mirosul Africii, pentru ca se spune ca, acolo unde ajungi, oriunde ar fi asta, nu exista nici miros, nici gust.

Nu spun c-as fi un om curajos, pentru ca nu sunt, dar nici nu pun la suflet vestile pe care le-am primit. Ma uit în urma, la cei saizeci de ani pe care i-am trait, si ma gândesc la tot ce-am vazut si cum am pornit în viata de la zero si cum am ajuns sa am aproape doua sute de vite. Si am si o fiica buna, devotata, care are grija de mine si îmi da sa beau ceai în timp ce stau aici, la soare, si ma uit la dealurile din zare. Când pri­vesti dealurile astea de la distanta, par albastre; asa cum sunt toate, în tara asta, la poalele cerului. Suntem departe de mare, între noi si coasta se întind Angola si Namibia, dar, cu toate acestea, deasupra si în jurul nostru, avem acest ocean albastru, nemarginit. Nu-i pe lumea asta marinar care sa se simta mai singur decât un om în mijlocul pamântului nostru, înconjurat de nenumarati kilometri de albastru.

N-am vazut niciodata marea, desi un barbat cu care am lucrat în mina m-a invitat odata acasa la el, în Tinutul Zulusilor. Mi-a povestit ca acolo sunt dealuri verzi pâna aproape de Oceanul Indian si ca, de la usa lui, se vedeau, în depar­tare, vapoarele. Spunea ca femeile din satul lui fac cea mai buna bere din tara si ca barbatii pot sa stea la soare ani în sir fara sa faca nimic în afara de copii si baut bere. Mai spunea ca, daca veneam cu el, ma putea ajuta sa-mi gasesc o sotie si ca tatal fetei ar fi putut trece peste faptul ca nu eram zulu daca-i dadeam destui bani pentru fata.

Dar ce-mi trebuie mie sa ma duc în Tinutul Zulusilor? De ce mi-as dori altceva decât sa tra­iesc în Botswana si sa ma-nsor cu o fata tswana? I-am raspuns ca-i multumesc pentru propunere, dar ca fiecare om poarta în inima o harta a patriei sale si ca inima nu te lasa niciodata sa uiti de harta asta. I-am spus ca noi în Botswana n-avem dealuri verzi ca la el acasa, nici mare, dar avem Kalahari si pamânt cât vezi cu ochii. I-am mai spus ca un om nascut într-un tinut secetos, desi tânjeste dupa ploaie, nici prea multa nu-si doreste, si ca nu-i pasa daca soarele dogoreste din ce în ce mai tare. Asa ca nu m-am dus cu el în Tinutul Zulusilor si n-am vazut marea nici­odata, dar niciodata. Dar nicicând n-am fost nefe­ricit din cauza asta.

Iata-ma, deci, aici, apropiindu-ma de sfârsitul vietii, gândindu-ma la tot ce-a fost. Totusi, nu trece zi fara sa ma gândesc la Dumnezeu si la ce înseamna sa mori. Nu sunt speriat, pentru ca nu mi-e frica de durere, iar durerea pe care o simt acum e una suportabila. Mi-au dat niste pastile -unele albe, mari - si mi-au spus sa le iau daca durerea din piept devine prea mare. Totusi, pastilele astea îmi dau o stare de somnolenta, iar eu prefer sa fiu treaz. Asa ca ma gândesc la Dumnezeu si ma întreb ce-o sa-mi spuna când ma voi înfatisa dinaintea Lui.

Unii cred ca Dumnezeu e alb, idee pe care le-au bagat-o în cap misionarii cu ani în urma si care a întepenit acolo, în mintea lor. Dar eu nu cred una ca asta, deoarece nu-i nici o diferenta între albi si negri; suntem cu totii la fel; suntem oameni si-atât. Iar Dumnezeu a fost aici dintotdeauna, dinaintea misionarilor. Pe atunci îi spuneam altfel si nu traia acolo, în tara evrei­lor, ci aici, în Africa, în pietre, în vazduh si în toate locurile unde stiam ca-i place. Când un om moare, pleaca în alta parte, iar Dumnezeu e si El acolo, dar nu poti ajunge prea aproape de El. La ce i-ar trebui Lui asa ceva?
Noi aici, în Botswana, avem o legenda despre doi copii, frate si sora, care sunt ridicati la ceruri de-o volbura si acolo afla ca raiul e plin de vaci albe, frumoase. Uite-asa mi-ar placea sa fie si sper ca e adevarat. Sper ca, atunci când o sa mor, o sa ajung într-un loc unde sa fiu înconjurat de vite din acestea, cu rasuflarea dulce. Daca asta ma asteapta, atunci sunt fericit sa pornesc într-acolo mâine sau chiar acum, în acest mo­ment. Totusi, as vrea sa-mi iau ramas-bun de la Precious si s-o tin de mâna atunci când o sa plec. As fi fericit sa mor în asemenea conditii.

Îmi iubesc tara si sunt mândru ca sunt mots-wana. Nici o alta tara africana nu poate tine capul sus asemenea noua. N-avem detinuti poli­tici si nici n-am avut vreodata. Avem democratie. Am fost foarte atenti. Banca Botswanei e plina de bani, multumita diamantelor noastre. Nu datoram nimanui nimic.

Dar n-a fost întotdeauna asa. Pâna sa ne construim tara, eram nevoiti sa mergem sa mun­cim în Africa de Sud. Lucram în mina, la fel ca oamenii din Lesotho, Mozambic, Malawi si toate celelalte tari. Minele îi absorbeau pe barbatii în putere, iar acasa ramâneau batrânii si copiii. Sapam dupa aur si diamante si-i îmbogateam pe albi. Ei îsi construiau case imense cu ziduri înalte si-si cumparau masini, iar noi sapam sub ei si aduceam la suprafata piatra cu care-si construiau ei totul.

Am început sa lucrez în mina la vârsta de optsprezece ani. Pe atunci eram Protectoratul Bechuanaland, iar tara era condusa de britanici, ca sa ne fereasca de buri (sau cel putin asa susti­neau ei). Era un înalt comisar în Mafikeng, din­colo de granita cu Africa de Sud, care venea si statea de vorba cu capeteniile noastre. Le spu­nea: „Fa asa, fa pe dincolo", iar capeteniile se supuneau fiindca stiau ca altfel ar fi fost înla­turate de la putere. Dar unii dintre ei erau des­tepti si atunci când britanicii le spuneau „Fa asta!", ei raspundeau „Desigur, domnule, asa voi face", în schimb, când plecau britanicii, faceau altceva sau doar se prefaceau ca le executa ordi­nele, în concluzie, ani îndelungati nu s-a întâm­plat nimic. Era un sistem de guvernamânt bun, deoarece sunt multi la numar cei carora nu le place schimbarea. Asta-i problema guvernelor de azi. Tot timpul vor sa faca ceva; sunt totdeauna ocupate sa nascoceasca lucrurile pe care sa le faca mai apoi. Or, oamenii nu vor asta. Vor sa fie lasati în pace, sa-si vada de vitele lor.

Pe atunci noi plecaseram deja din Mahalapye, ne mutaseram în Mochudi, unde locuiau rudele maica-mii. Mi-a placut Mochudi si as fi fost fericit sa stau acolo, dar tata mi-a spus ca ar trebui sa plec sa muncesc în mina, fiindca pamânturile lui nu erau îndeajuns de manoase ca sa ma poata întretine si pe mine cu o nevasta. N-aveam multe vite si cultivam de-ale gurii doar cât sa ne ajunga sa trecem cu bine peste anul respectiv. În concluzie, când camionul de recrutari pentru lucrul la mina a venit de dincolo de granita, m-am dus sa-mi încerc norocul, iar ei m-au cântarit, mi-au ascultat plamânii si m-au pus sa urc si sa cobor în fuga o scara, timp de zece minute. Dupa aceea, un barbat mi-a spus ca voi fi un miner bun, apoi m-au pus sa-mi scriu numele pe o bu­cata de hârtie. Au vrut sa afle si numele cape­teniei mele si daca am intrat vreodata în vizorul politiei. Asta a fost tot.

A doua zi am plecat cu camionul. Tata îmi cumparase un cufar de la magazinul indian. N-aveam decât o singura pereche de pantofi, dar aveam o camasa si pantaloni de schimb. Doar cu atâta am plecat si, în plus, cu niste biltong pre­gatit de mama. Mi-am pus cufarul în camion, iar familiile care venisera sa-si ia ramas-bun s-au pus pe cântat. Femeile plângeau si noi le faceam semne de bun ramas. Tinerii încearca mereu sa nu plânga si sa nu para tristi, dar stiam ca ini­mile ne erau sfâsiate de durere.

Ne-a luat douasprezece ore sa ajungem la Johannesburg, fiindca drumurile erau proaste pe atunci si camionul si-ar fi putut rupe osia daca mergea prea repede. Am calatorit prin Trans-vaalul de Vest, prin arsita, înghesuiti pe plat­forma camionului ca vitele. Din ora în ora, soferul oprea si venea în spate sa ne dea plostile cu apa pe care le umpleau în fiecare oras prin care tre­ceam. Aveai voie sa bei din plosca doar câteva secunde si, în timpul asta, trebuia sa bei cât mai multa apa cu putinta. Oamenii care erau la al doilea sau al treilea contract stiau deja cum va fî si-si luasera sticle de apa pe care le împarteau cu ceilalti daca se ajungea la situatii disperate. Eram cu totii batswana, iar un om nu putea sa lase un frate motswana sa sufere.

Printre tineri se aflau si barbati mai copti, care ne-au spus ca acum, c-am semnat contractul cu minele, nu mai suntem copii. Ne-au spus ca-n Johannesburg vom vedea lucruri despre care nici nu ne-am fi putut închipui ca exista si ca de acum înainte viata noastra nu va fî decât un sir de întâmplari nefericite daca suntem slabi sau prosti sau daca nu muncim din greu. Ne-au mai spus ca vom vedea multa cruzime si rautate, dar, daca vom sta în preajma compatriotilor nostri batswana si vom asculta de cei mai în vârsta, vom supravietui. Am crezut ca, probabil, exa­gereaza. Mi-am adus aminte cum ne povesteau baietii mai mari despre initierea ce ne asteapta în scoala si cum ne avertizau în legatura cu ceea ce urmeaza sa ni se-ntâmple. Ne spuneau toate astea ca sa ne sperie, iar realitatea era cu totul alta. Dar acesti barbati nu ne-au spus decât adevarul. Tot ceea ce ne-au povestit ei s-a ade­verit, ba a fost chiar mai dur în realitate.
În Johannesburg am avut doua saptamâni de pregatiri. Eram cu totii bine facuti si puternici, dar nimeni nu putea fî trimis în subteran pâna nu devenea înca si mai puternic. Asa ca ne bagau într-o încapere plina cu aburi si, timp de patru ore pe zi, ne puneau sa sarim sus-jos de pe banci. Testul s-a dovedit prea greu pentru unii, care lesinau si trebuiau pusi pe picioare, dar eu am supravietuit cumva si am ajuns la stagiul urma­tor al pregatirii. Ni s-a spus cum vom fi coborâti în mina si ce anume se asteapta de la noi. Ni s-a facut protectia muncii, ni s-a povestit cum ar putea sa se prabuseasca si sa ne striveasca rocile daca suntem neatenti. Au adus un olog, l-au suit pe o masa si l-au pus sa ne povesteasca ce i s-a întâmplat.

Ne-au învatat funagalo, limba folosita în sub­teran pentru comunicarea de ordine. E-o limba ciudata. Zulusii râd când o aud, pentru ca multe cuvinte sunt din limba lor, dar nu-i limba zulu. E o limba potrivita pentru a spune oamenilor ce sa faca. Are multe cuvinte pentru împinge, ia, sapa, cara, încarca, dar nici un cuvânt care sa însemne dragoste sau fericire sau care sa descrie trilul de dimineata al pasarilor.
Apoi ne-au dus la puturi si ne-au aratat ce sa facem. Ne-au pus în custi, sub niste roti imense, si am coborât la fel de repede ca uliii dupa prada. In subteran erau trenuri - trenulete - în care am urcat si ne-au dus la capatul unor tuneluri lungi, întunecoase, pline de piatra verde si praf. Timp de sapte ore pe zi, treaba mea era sa încarc rocile dupa ce erau aruncate în aer. Eram din ce în ce mai puternic, dar întotdeauna în jur nu era decât praf, praf si iar praf.

Unele mine erau mai periculoase decât altele, toti stiam care anume. Într-o mina sigura rareori se-ntâmpla sa vezi targi în subteran. Pe de alta parte, într-una periculoasa vezi multe targi pe care sunt carati barbati ce urla de durere sau, si mai rau, care nu scot nici un sunet de sub patu­rile rosii, grele. Stiam cu totii ca singura sansa de supravietuire este sa faci parte dintr-o echipa în care toti membrii au ceea ce se numeste simtul rocii. Totii minerii buni erau înzestrati cu simtul asta. Trebuiau sa stie ce face roca, daca urmeaza sa se prabuseasca si când e nevoie de noi piloni de sustinere. Daca un miner sau doi din echipa n-aveau simtul asta, nu mai conta cât de buni erau ceilalti. Roca se prabusea deopotriva peste minerii buni si cei nepriceputi.
Si mai era un lucru care-ti împutina sansele de supravietuire, si anume soiul de miner alb cu care nimereai în echipa. Minerii albi erau sefii de echipa, dar multi aveau foarte putine de facut. Daca o echipa era buna, atunci ajutorul lui stia exact ce si cum sa faca. Minerul alb doar se prefacea ca da ordine, dar stia ca, în realitate, ajutorul lui e cel care duce totul la îndeplinire. Un miner alb nerod - si erau multi din acestia - îsi istovea echipa peste masura. Tipa si îsi lovea oamenii din subordine daca i se parea ca nu mun­cesc îndeajuns de repede si asta putea fi un lucru foarte periculos. Totusi, când roca se pravalea, minerul alb nu era niciodata de fata, ci la capatul tunelului, împreuna cu ceilalti mineri albi, asteptându-ne sa raportam terminarea lucrului.

Nu era ceva neobisnuit ca un miner alb sa-si bata oamenii daca-l apucau nabadaile. N-aveau voie s-o faca, dar sefii de tura închideau ochii de fiecare data si nu luau nici o masura. Indiferent cât de nemeritate erau loviturile, niciodata n-aveam voie sa ripostam. Daca loveai un miner alb, erai terminat. Politia miniera te astepta la capatul putului si puteai sa petreci un an sau doi dupa gratii.

Ne tineau despartiti pentru ca asa era regula. Swazisii erau repartizati cu totii într-un lot, zulusii într-altul, iar malawienii în altul si asa mai departe. Fiecare era laolalta cu conationalii lui si trebuia sa asculte de ajutorul sefului de echipa. Daca cineva nu i se supunea, iar acesta raporta ca respectivul îi creeaza probleme, îl tri­miteau acasa sau puneau politia sa-l bata pâna-i bagau mintile-n cap.

Cu totii ne temeam de zulusi, desi ma împrie­tenisem cu tipul acela care era un zulu cum­secade. Zulusii îsi închipuiau ca sunt mai buni decât noi toti si câteodata ne faceau fatalai. Daca izbucnea un scandal, mai totdeauna era de vina un zulu sau un basotho, dar niciodata un mots-wana. Nu ne placea sa ne luam la harta. Odata, într-o sâmbata seara, un motswana beat s-a aventurat din greseala într-o pensiune zulu. L-au batut cu un gârbaci din piele de rinocer si l-au lasat lesinat în mijlocul drumului, sa-l calce masi­nile. Din fericire, o dubita a politiei l-a vazut la timp si l-a salvat, altfel ar fi murit calcat. Si toate astea numai pentru ca a gresit pensiunea. Am lucrat ani de-a rândul în minele astea si am economisit toti banii câstigati. Ceilalti barbati îi aruncau pe femei, pe bautura si haine elegante. Eu nu mi-am cumparat nimic, nici macar un gra­mofon. Am trimis toti banii acasa prin Banca Standard, iar apoi mi-am cumparat cu ei vite. In fiecare an cumparam câteva vaci si le dadeam varului meu, sa aiba grija de ele. Acestea au fatat vitei si, încet-încet, cireada mea a sporit.

Probabil ca as fi continuat sa lucrez la mina daca nu eram martorul unei întâmplari groaz­nice, care a avut loc în al cincisprezecelea an al sederii mele acolo. Pe atunci aveam o slujba mai buna, aceea de ajutor de artificier. N-aveam voie sa folosim explozibilul, treaba asta o faceau numai albii, dar îmi revenea sarcina de-a cara explozibilul unui artificier si de a-l ajuta cu fiti­lurile. Era o slujba buna si-mi placea barbatul pentru care lucram.

Intr-o zi si-a uitat într-un tunel cutia de tabla în care-si tinea sandviciurile si m-a rugat pe mine sa i-o aduc. Asa ca m-am dus spre tunelul în care lucraseram mai devreme, sa-i caut cutia. Tunelul era luminat pe toata lungimea lui de becuri prinse de tavan, asa ca drumul era destul de sigur. Dar tot trebuia sa fii atent, fiindca din loc în loc erau galerii mari, sapate în stânca prin explozie. Acestea puteau fi adânci de saizeci de metri si se deschideau dintr-o margine de tunel pentru a coborî spre un alt nivel al minei, ca niste cariere de piatra subterane. Din când în când, oamenii cadeau în aceste galerii si de fiecare data era vina lor. Nu se uitau pe unde calca sau mergeau printr-un tunel neluminat, cu bateriile de la lampas pe terminate. Câteodata unii pur si simplu calcau în gol fara nici un motiv sau erau nefericiti si nu mai voiau sa traiasca. N-ai cum sa stii; inima oamenilor se umple de tristete când sunt departe de casa.

Am dat coltul în tunelul asta si m-am trezit într-o camera rotunda. La capatul acesteia era o galerie, cu un semn care anunta „pericol". La marginea ei se aflau patru barbati care-l tineau pe un al cincilea de mâini si de picioare. Când am dat coltul, l-au ridicat si l-au aruncat cu capul înainte, în întuneric. Victima a tipat în limba xhosa si i-am auzit vorbele. A spus ceva despre un copil, dar n-am prins chiar totul, pentru ca nu stiu xhosa foarte bine. Apoi a amutit.

Am ramas împietrit. Barbatii nu ma vazusera înca, dar unul s-a întors si a strigat ceva în zulusa. Pe urma au început sa alerge spre mine. Am facut stânga-mprejur si am luat-o la fuga prin tunel. Stiam ca, daca puneau mâna pe mine, voi împartasi soarta victimei lor. Nu era o cursa pe care sa-mi pot permite s-o pierd.

Desi am scapat cu bine, stiam ca indivizii aia ma vazusera si ca vor încerca sa ma ucida. Fuse­sem martor la crima lor si i-as fi putut denunta. Stiam, asadar, ca nu mai am ce sa caut la mina. I-am spus totul artificierului. Era un barbat cumsecade si m-a ascultat cu atentie când i-am spus ca va trebui sa plec. Nu i-as fi putut vorbi în felul acesta nici unui alt alb, dar el m-a înteles. Cu toate astea, a încercat sa ma convinga sa ma duc la politie.
 - Spune-le ce ai vazut, mi-a spus el în afrikaans. Spune-le. Sunt în masura sa puna mâna pe zulusii aia si sa-i spânzure.
 - Nu stiu exact cine sunt oamenii astia. Or sa puna ei mâna pe mine mai întâi. Vreau sa ma-ntorc acasa.

S-a uitat la mine si a dat din cap a încuviin­tare. Apoi m-a luat de mâna si mi-a strâns-o. Era prima oara în viata mea când mi se-ntâmpla asa ceva. Asa ca, pentru prima oara în viata mea, i-am spus frate unui alb.
 - Du-te acasa la nevasta ta, mi-a spus el. Daca un barbat lipseste prea mult de-acasa, ne­vasta o ia razna. Crede-ma. Du-te acasa si fa-i copii.
Asa se face ca am plecat de la mina în mare taina, ca un hot, si m-am întors în Botswana în 1960. N-am cuvinte sa spun cât de bucuros am fost când am trecut granita înapoi în Botswana si am lasat în urma Africa de Sud pentru tot­deauna. Acolo am simtit ca fiecare zi ar putea fi ultima din viata mea. Pericolul si mâhnirea pla­nau asupra Johannesburg-ului ca un nor, acolo nu puteam fi niciodata fericit. Altfel stateau lu­crurile în Botswana. Aici nu erau politisti cu câini; nici totsis înarmati cu cutite, stând la pânda sa te jefuiasca; nici nu te trezeai în fiecare dimineata în suierul sirenelor care te chemau în adâncul fierbinte al pamântului. Nu erau multimi fistichii de oameni, din diferite colturi ale lumii, care sa tânjeasca dupa caminul lor, fiecare dorindu-si sa fie în alta parte. Parasisem o închisoare -cea mai mare închisoare a jelaniei de pe fata pamântului.

Când m-am întors acasa si am coborât din autobuz la Mochudi si am dat cu ochii de kopje3 si de locuinta capeteniei si de capre, pur si simplu am plâns. Un om s-a apropiat de mine - un om pe care nu-l cunosteam -, si-a pus mâna pe uma­rul meu si m-a întrebat daca tocmai ma întor­sesem de la mina. I-am raspuns afirmativ, iar el doar a dat din cap si si-a tinut mâna pe umarul meu pâna am terminat de plâns. Dupa aceea mi-a zâmbit si a plecat. O vazuse pe sotia mea apropiindu-se si n-a vrut sa ne strice clipa revederii.

Ma însurasem cu ea în urma cu trei ani, dar am stat împreuna foarte putin dupa ce ne-am luat. Ma întorceam de la Johannesburg o data pe an, pentru o luna, si doar atât era timpul petrecut împreuna. La ultima vizita ramasese gravida, iar fetita mea s-a nascut în timp ce eu eram înca plecat. Acum urma sa dau prima data ochii cu ea, sotia mea o adusese la statia de autobuz. Parca o vad si acum stând acolo cu copilul în brate, copilul care era mai important pentru mine decât tot aurul extras din minele din Johannesburg. Era prima nascuta, singura mea copilita, Precious Ramotswe.
Precious semana cu mama ei, care era o femeie corpolenta, de soi bun. Se juca în curtea din fata casei si râdea când o luam în brate. Aveam o vaca, dadea lapte bun si am pastrat-o special pentru Precious. De asemenea, îi dadeam si mult sirop si mânca în fiecare zi oua. Sotia mea o ungea cu vaselina si o masa pâna stra­lucea. I se dusese vestea de cel mai frumos copil din Bechuanaland si femeile veneau de la mare distanta s-o vada si s-o tina în brate.

Apoi sotia mea, mama lui Precious, a murit. Pe atunci locuiam la periferia lui Mochudi, iar ea mergea deseori în vizita la o matusa care statea dincolo de calea ferata din apropierea drumului spre Francistown. Îi ducea de mâncare, deoarece matusa era prea batrâna ca sa se poata îngriji singura, iar singurul ei fiu era bolnav de sufuba si nu se putea deplasa prea departe.

Nu stiu cum s-a întâmplat. Unii au presupus ca se-apropia o furtuna, fulgera, iar ea s-o fi grabit sa-si caute un adapost si n-a fost atenta. Oricum, se afla pe sine când a venit trenul din­spre Bulawayo si a lovit-o. Mecanicul de locomotiva spunea ca-i pare rau, dar n-a observat-o, ceea ce, probabil, era adevarat.

Verisoara mea a venit sa aiba grija de Precious. Îi cosea haine, o ducea la scoala si gatea pentru noi. Eram un barbat trist si ma gândeam: „Acum nu mai ai nimic pe lumea asta, în afara de Precious si de vite". Îndurerat, m-am dus în grajd, sa vad ce mai fac vacile mele si sa-i platesc pe vacari. Aveam deja mai multe vite si chiar ma gândisem sa-mi cumpar o macelarie. Dar am decis sa astept s-o las pe Precious sa cumpere un magazin la moartea mea. În plus, praful din mine îmi îmbolnavise plamânii si nu puteam sa merg repede sau sa ridic greutati.

Într-o zi, ma-ntorceam de la grajduri si ajunsesem la drumul principal care leaga Francistown de Gaborone. Era o zi fierbinte si ma asezasem sub un copac, la marginea dru­mului, asteptând autobuzul care urma sa treaca pe acolo mai târziu. Din cauza caldurii am ador­mit si m-a trezit zgomotul unui automobil care tragea pe dreapta.

Era o masina mare, americana, cred, cu un barbat pe bancheta din spate. Soferul s-a apro­piat de mine si mi-a vorbit în setswana, desi masina avea placuta de înmatriculare din Africa de Sud. Soferul mi-a spus ca i-a crapat radiatorul si m-a întrebat unde ar putea gasi niste apa. S-a nimerit ca pe drumul care duce spre grajdurile mele sa fie o cisterna de adapat vitele, asa ca m-am dus cu soferul si am umplut o canistra cu apa.

Când ne-am întors sa punem apa în radiator, barbatul de pe bancheta din spate a iesit din masina si s-a uitat la mine. Mi-a zâmbit ca sa-mi arate ca-mi este recunoscator pentru ajutorul oferit, iar eu i-am întors zâmbetul. Apoi mi-am dat seama ca-l cunosc. Era unul dintre oamenii care conduceau minele din Johannesburg - unul dintre oamenii domnului Oppenheimer.

M-am apropiat de el si m-am prezentat. I-am spus ca ma cheama Ramotswe, ca am muncit în minele lui si ca-mi parea rau ca, din pricina unor împrejurari independente de vointa mea, a trebuit sa plec înainte de vreme.
Barbatul a râs si mi-a raspuns c-a fost foarte bine ca am lucrat, totusi, atât de multi ani. Mi-a spus ca ma duce la Mochudi.

Asa ca m-am întors acasa cu masina, iar bar­batul acela impozant a intrat în casa mea. A vazut-o pe Precious si mi-a spus ca e un copil grozav. Apoi, dupa ce a baut niste ceai, s-a uitat la ceas si mi-a spus:
 - Trebuie sa plec. Trebuie sa ma întorc la Johannesburg.
I-am zis ca sotia lui va fi foarte suparata daca nu se întoarce la timp la cina pe care i-a gatit-o special, iar el mi-a raspuns ca probabil asa va fi.

L-am condus la masina. Barbatul din subordinea domnului Oppenheimer a scos din buzunar un portofel. Mi-am ferit privirea când l-a deschis; nu doream sa-mi dea bani, dar el a insistat. Mi-a spus ca fusesem unul dintre muncitorii domnului Oppenheimer, iar domnului Oppenheimer îi placea sa se-ngrijeasca de oamenii lui. Apoi mi-a dat doua sute de rând4, cu care i-am spus c-o sa-mi cumpar un taur, fiindca tocmai îmi murise unul.

S-a bucurat sa auda asta. I-am urat sa mearga cu bine, iar el mi-a raspuns sa ramân cu bine. Ne-am despartit si nu l-am mai vazut niciodata pe prietenul meu, desi va fi întotdeauna aici, în inima mea.


va urma