ORBITOR (47)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Primele, chiar primele sînt fulgerări inexplicabile, cu o recuzită de nerecunoscut şi totuşi cumva familiară, ca şi cînd imagini percepute de ochii părinţilor mei sau ai părinţilor lor s-ar fi transmis genetic şi mi-ar pîlpîi şi mie, uneori, în memore. De unde palatele gigantice, colonadele de piatră gălbuie, enimele podele de marmură mozaicată pe care mă văd trecînd, halucinat, atît în vise cît şi într-un fel de erupţii ale viziunii în rest, cînd mă aştept mai puţin, în troleibuz sau cînd privesc pe fl reastră? De unde cartierele complet necunoscute, desenate atît de limpede încît aş putea descrie fiecare clădire ce mărgineşte acele piaţete triunghiulare, străbătute de cîte-o singuratică şină de tramvai? De unde statuile? Femeia de piatră din centrul pieţei oale şi vaste, plutind, culcată pe spate, la un metru deasupra soclului impozant de porfir. Siamezele lipite în zona şoldurilor, cranii hidrocefalice. Casa cu faţadă scorojită, avînd deasupra intrării un balconaş sprijinit de doi uimitori atlaşi sculptaţi într-o niatră lăptos-străvezie, de consistenţa dinţişorilor de copil. Şi iar construcţii ciclopice, şi iar fantastice răsărituri de soare pe apele scînteietoare ale unei mări cu malurile încărcate de edi­ficii marmoreene... Să fie astea primele mele amintiri? E, oricum, primul strat, şi cel mai preţios, al puterii mele de a regresa în trecut, spărgînd trecutul şi prăbuşindu-mă în proto-trecut, poate. Si poate că, dintre imaginile astea, toate oarecum străvezii, ca şi cînd ar fi penetrate de o lumină psihică abisală, cele mai vechi şi mai vechi sînt cele aproape contopite cu acea lumină, cu acel urlet galben, cu singularitatea mută din miezul cărţii şi-al vieţii mele.

Imediat după ele şi izvorînd cumva din ele sînt acele ţăndări ce poartă marca unei prime, reale, copilării. Sînt cioburi pe care le ştiu bine, rotunjite de atîta manipulare, îngălbenite de prea mult scos la lumină, ajunse ca amestecul mirosind a alamă din poşeta mamei: siguranţe, bănuţi ieşiţi din circulaţie, poze alb-negru cu colţul rupt, chitanţe şi carnete, un ceas coclit, o proteză dentară înfăşurată-n hîrtie... Pentru că nu le pot localiza, vreo două fac, poate, trecerea între arhi-amintinle de mai-nainte şi întîmplănle mai umile cu micul, inimaginabilul Mircişor, ale cărui codiţe cu perişor blond şi moale, păstrate tot în geanta mamei, sînt ultima dovadă că a existat o dată cu-adevărat. În prima dintre ele mă simt, mai mult decît mă văd, undeva foarte sus, poate la ultimul etaj al unei clădiri înalte. Simt, după cine ştie ce repere interioare, că aş putea fi în centrul oraşului. De ce sînt aşa de sus şi de ce văd prin sticla din faţa mea ― un fel de vastă vitrină de geam ― o atît de amplă şi de neînţeleasă pa­noramă? Probabil mă aflu la ultimul etaj al unui mare magazin, poate al magazinului "Victoria". Da, al unui mare magazin, "Victoria", îmi spune ceva din interior, un simţ al orientării evanescent. Oricum, nu pot gîndi bine la imaginea asta din cauza strîngerii de inimă ce-o însoţeşte. Căci prin geamul cel vast se vede, adîncindu-se mult sub picioarele mele, un perete violet, strîmb, conturîndu-şi colţul pe fondul unui amurg dens, exact de culoarea emoţiei mele. Şi asta ar fi tot, dacă n-ar fi şi sentimentul, de aceeaşi culoare şi el cu amurgul şi cu nostalgia mea, că aici e ceva foarte vechi, în sensul de foarte preţios, de esenţial în ciuda abstracţiunii şi austerităţii a ce se vede. De  aici, din acest trunchi enigmatic, se desprind visele mele cu magazine uriaşe, forfotind de lume, ridicate pe mai multe etaje în jurul unui gol interior, rătăcirile mele printre stative cu umeraşe, printre costume şi rochii, înfundările prin culoarele întoil tocheate ale raioanelor cu jucării. Şi mai ales visele cu lifturi, căci acolo, în magazinul "Victoria", în "Bucureşti", în "Vulturul da mare" trebuie să fi simţit pentru prima dată, cum eram un copilaş înfofolit, de nici doi ani, dus în braţe alternativ de părinţi, măreţia şi greaţa glisării spre înălţimi a cabinei cu uşi de cristal ce străbătea lent, în greoaia casă a liftului, grosimea plafoaneloa şi arăta mereu alte nivele pestriţe, puternic luminate, pline de cumpărători şi de haine, ca tot atîtea vămi ale văzduhului. Alu­necarea aceea lentă şi calmă avea să-mi provoace mai tîrziu o obsesie a lifturilor, coşmare cu lifturi stricate, ce se izbesc de pereţii gropii de beton prin care urcă, ce se opresc între etaje sau la aşa mare distanţă de uşa deschisă a ultimului etaj încît, ca să cobori, trebuia să sari peste abis, riscînd să nu nimereşti pragul palierului enorm şi necunoscut. Mai tîrziu, cînd ne-am mutat la bloc, în Ştefan cel Mare, am urcat vreun an pe scările pline de moloz pînă la etajul cinci, trecînd, la fiecare etaj, prin faţa gurii căscate unde avea să fie uşa liftului încă neinstalat, rugînd-o pe mama să mă lase să privesc în jos în acel puţ, apropiindu-mă cu o frică teribilă de buza prăpastiei, ţinut strîns de mînuţă şi, după o singură privire, repezindu-mă la piciorul mamei şi apucîndu-l strîns prin fusta aspră. La sfîrşitul primei veri tata m-a luat în braţe (împlinisem şase ani) şi am ieşit din aparta­ment lăsînd uşa larg deschisă. "Mergem cu liftul", mi-a zis. Ţin atît de bine minte maieul lui tetra asudat la subţiori, părul dat pe spate, încă negru pana corbului şi barba nerasă, ţin minte mirosul lui de ulei de nucă. Eram şi eu doar în chiloţi şi maieu. De cînd se puseseră uşi la lift mai ieşeam şi singur pe palier să-l chem la joacă pe Sandu, dar nu-ndrăzneam să urc sau şi cobor scările spre celelalte etaje. Spaţiul de dedesubt şi de deasupra era pur şi simplu tare şi impenetrabil. În acea zi se dăduse drumul liftului, şi a trebuit să aşteptăm destul pînă să-l prindem noi, căci toţi locatarii erau nerăbdători să se plimbe cu el. Tata m-a lăsat să apăs eu însumi pe butonul de ebonită, deşi pe mine mă încîntau mai mult beculeţele, cel roşu şi cel verde, care căpă­tau viaţă, magic, o dată cu huruitul dindărătul uşii de fier. În fine, liftul a oprit şi-n dreptul nostru, am intrat în cabina îngustă, cu oglindă strălucitor de nouă, am tras în piept mirosul de vopsea şi terebentină şi liftul s-a pus în mişcare. Am luat-o-ntîi în sus pînă la etajul şapte, care mi s-a părut vast şi străin. Fără tata aş fi murit acolo de disperare. Dar el a urcat şi mai mult, pe scări, cu mine-n braţe, pînă la mirificul, misticul spaţiu de la opt, cu usa încuiată ce dădea spre terasă, cu leandrul plin de flori pu­trede, cu uşa de la motorul liftului şi cu uşa lui Herman, cel care avea să-mi salveze mai tîrziu viaţa şi cu care aveam să vorbesc, şi mai tîrziu, după-amieze nesfîrşite, aşezaţi pe trepte în răcoa­rea palierului de la opt, despre fractali, telomerază şi Dumne­zeu, şi să-i contemplu halatul încărcat de culorile lumii. Mai ales n-am să uit niciodată (am revăzut-o de curînd) lumina incom­parabilă în care era scăldat acel spaţiu. Am coborît iar la şapte, am luat liftul pînă jos, la parter şi, extenuaţi de voiajul şamanic prin măruntaiele blocului, ne-am întors în singurul loc prie­tenos şi adevărat de pe faţa pămîntului, draga şi liniştita noas­tră locuinţă.

Într-o altă imagine pe care-o număr printre primele amintiri ― şi colată atît de des în vise ulterioare ce se citau, se contaminau, se plagiau şi se completau unele pe altele, încît ele toate for­mează pentru mine un singur duet, ca un vas liberian ce ar co­borî atît de adine în mine, că mi-ar penetra peretele ce desparte precara construcţie numită eu şi-ar pătrunde în zona imperso­nală a abstraselor palate de marmură luminate de lună, şi-apoi ar coborî mai departe, în pivniţele, tainiţele şi camerele lor de tortură pînă-ar străpunge şi-acest planşeu, intrînd şi fixîndu-se în organele fierbinţi ale toracelui meu ― mă văd înaintînd pe-o suprafaţă lucie şi tare de piatră cu desene geometrice roşii şi Joe, sub o boltă extrem de îndepărtată, susţinută de pilaştri printre care se vede un cer de furtună. Bolta e oliv-întunecată, sub mă simt rătăcit în templul unui zeu necunoscut. Pătrund într-un culoar străjuit de coloane, înaintez de-a lungul lui, pe pereţi sînt făclii... cerurile, prin ogivele dintre coloane, sînt învolburate ca o apă turbulentă... Ştiu că am fost acolo, nu doar în vis, deşi acumi văd totul printr-un ochean de vise, am umblat o dată cu adevărat prin palatul tăcut şi pustiu, supradimensionat nu doar faţă de măruntele mele proporţii (un copilaş gol, lipăind pe dalele; calde, ce se pierd în perspective ameţitoare, o fiinţă cu cranii, mare şi moale, cu ochi strălucitori, cu membre dulci şi pîntec încă proeminent, cu pielea de necrezut de delicată, cu interioi rul translucid ca al meduzelor în razele brutale, căzînd oblic prin nori, printre pilaştrii galeriei), ci chiar faţă de ale unui om matur, şi chiar faţă de ale unui zeu, căci pentru un copil de doi ani toţi adulţii sînt dumnezei ale căror căi sînt încurcate şi de neînţeles. Cînd am văzut prima dată hidoasele, înspăimîntăti de frumoasele palate-n ruină ale lui Monsu Desiderio am ştiut că şi el a fost acolo. Şi Jean Lorraine a fost acolo, poate că şi mulţi alţii, poate că toţi trecem pe-acolo, prin tărîmul crepuscular al primelor amintiri ce se desfac, apoi, în vise şi de-aici în picturi şi în cărţi şi-n poeme, emanînd din toate feromonii de scorţişoară ai nostalgiei.

Am apoi amintiri neîndoielnice, de asemenea dizolvate ml tîrziu în vise, dar păstrînd în ele urme ale locurilor şi lucrurilor pe care le pot localiza, de bine, de rău, în compartimentele vieţii şi-ale creşterii mele. Ele încep nu mult după ce-am străbătut tunelul obstetric, schimbînd, ca un amfibian, mediul lichid cu cel terestru şi rămînîndu-mi de trăit, ca intensitate, doar o zeci­me din viaţă. Dacă în uter visam practic neîntrerupt, lumina de la-nceput s-a depărtat tot mai mult, ca să piară aproape cu totul cînd în loc de el ― el, Işa ― am început să-mi spun eu şi cînd am despărţit prima dată imaginile primite de la organele mele interne de cele primite de la căni de ceai, linguriţe, mama, perne, zăpada căzînd la geam. Am amintiri de pe Silistra, pur vizuale, imposibil de fixat fără să le distrug cu totul, cum nu poţi apuca fluturii de aripi fără să le schilodeşti pentru totdeauna zborul. Nu ţin minte-n ansamblu casa în formă de U, mizeră şi pito­rească şi vuitoare casă de raport, şi-abia dacă-am recunoscut-o cînd am ajuns acum cîţiva ani, după o lungă rătăcire, în faţa ei. Am ştiut totuşi că era casa aceea, prima mea casă, pentru că mirosea ca pielea mea şi era sensibilă la palpare ca un dinte din gingiiile mele. Era, de asemenea, orientată cum trebuia să fie, de parcă aş fi avut în creier o hartă a vremii aceleia în care lumea era plină de pete albe, şi harta s-ar fi putut roti pînă ce-ar fi cores­puns cu imaginea interioară, păstrată mai mult în tendoanele şi-n articulaţiile mele decît în memorie, a casei de pe Silistra. Văd, aşadar, cu corpul întreg, o uşă, un caldarîm cu floricele mărunte, cărămizii, crescute printre pietre. Un curcan uriaş, plin de găinaţ, cu mărgele vinete prelinse peste cioc. Îşi freacă din cînd în cînd ciocul de ochiurile unui gard de sîrmă. Văd un bărbat tînăr, în maieu şi pantaloni largi de trening, bărbierindu-se-n curte, într-o oglinjoară prinsă de gardul de sîrmă. E tata. Are părul negru, lucios ca oglinda, lipit de ţeastă (căci dor­mea nopţile cu un ciorap de damă pe cap, înnodat în chip de fes). După ce se spală de clăbuc, pielea, pe bărbie şi pe buza de sus, îi rămîne verzuie. O văd pe mama, goală şi albă, cu marele fluture stacojiu pe şold, trîntită pe burtă în pat. O răbufnire sonoră scurtă, ca probele pentru boxe înaintea unui concert: "Vine acum tăticu să-mi facă frecţie." Dar e o secvenţă concep­tuală, sînt sunete desenate, nici urmă de memoria unei voci so­nore şi vii... Mă văd între perne, pe un pat îngust ca o laviţă. Stau "ca boierii". Lîngă mine, aşezată nu ştiu de ce pe pat, o oglindă mare, în care mă văd întreg. Un copilaş identic mie, stînd şi el între perne. Mircişor. Odaia e atît de îngustă, încît pare încă unul dintre costumaşele de copil, ieftine şi ridicole, cu care sînt mereu îmbrăcat. Botoşei albaştri, fireşte. Moţ albas­tru la căciulită legată sub guşă. Pe o masă ce parcă pluteşte-n aer, fără picioare parcă ― un fier de călcat cu cărbuni. Mai e undeva şi-un lighean. Miroase a fierbinte, a fier de călcat încins. Un vis de-acum cîţiva ani completează aici destul de bine imaginea. Pe-atunci nu ştiam că locuisem, de fapt, nu la parter, ci la eta­jul casei în acei primi doi ani din viaţa mea, într-una din odăile înşirate de-a lungul galeriei. Abia după visul acela am întrebat-o pe mama, şi ea, speriată şi stînjenită ca-ntotdeauna cînd o-ntreb despre trecut, mi-a spus că aşa era. Urcam pe o scară de scînduri de-a lungul unui perete văruit într-un albastru bolnăvicios, spălăcit, plin de umflături şi de pleznituri. Ajungeam pe-un fel de holişor tapetat cu hîrtie. Vedeam limpede fiecare floricică din tapet, totul era tăios, precis şi dens ca însăşi substan­ţa realităţii. Era real, eram sufocat de emoţie. Mă aflam acum în faţa unei mari uşi stacojii. Ah, mai era şi-o muşcată undeva, pe-o balustradă. Cum de-i vedeam fiecare petală ce înroşea aerul şi fiecare perişor din tulpină? Cum de simţeam mirosul frunzei de muşcată frecată-ntre degete? Uşa e masivă, fără clanţă şi gaură-a cheii, dar placajul ei se desprinde-n lamele putrede, ondulate. Totul e-aici vechi, străvechi şi ruinat. Tapetul e-ngălbenit şi sfîşiat de pe perete. Ezit, ca-n toate visele mele, dar tenta-  ţia e mai mare decît ruşinea, şi-mping uşa către interior. E-o cameră din paiantă, în lutul pereţilor se mai văd paiele din bălegar. Pe-un perete, o carpetă roasă, albastră, înfăţişînd un mare ibric fumegînd. O laviţă de scînduri într-un colţ, poate, în rest odaia e cu totul goală. Şi-n mijloc stă mama, cu părul aprins de lumina ce intră-n felii orbitoare prin crăpăturile zidurilor, şi mama ţine după umăr un mare cîine-lup ce pare că rîde, cu limba scoasă printre colţii strălucitori... Mă privesc amîndoi, hieratic, neiertător, din celula săpată în miezul miezului minţn mele. Tot aici aş îmbina şi o poză, una dintre foarte puţinele imprimări în azotat de argint ale corpului meu de la un an şi jumă­tate, păstrate în geanta de domnişoară a mamei. Fotografiile m-au speriat întotdeauna, căci seamănă cu plăcile fosilifere ce clivează dintr-o stîncă uscată, şi-n care din animalul chircit de dureri insuportabile, strivit, pietrificat, cu labele-ntinse de deznădej­de mai rămîne un şir de impresiuni embosate, o coastă, un craniu, un femur, falange risipite, sucite nefiresc... Ce depozitar sinistru, ce osuar geanta-nvechită a mamei! Cu cozile mele de la trei ani, cu actele-alea străvechi! Cu pozele care arată c-ai fost altădată într-un alt corp, altfel şi altceva, că fotonii unui soare mai tînăr au ricoşat din mînuţele tale goale pînă la umeri, din costumaşul cu arici pe piept şi din ghetuţele scorojite, au pă­truns prin lentila unui aparat foto şi s-au adunat pe-o emulsie, mînjind pe filmul virgin o secţiune de timp, o oroare şi-o vrăji­torie. Mă aflu în curte. În faţa mea e un strat cu flori. O bucăţică de alee. O bucată de perete văruit, cu o fereastră joasă. Plîng cu un pumnişor la ochi. Am burta proeminentă şi picioare goale şi grăsuţe, cu gropiţe la genunchi. Lacrimile care-mi curg pe obraz lucesc pînă şi-n poza asta întunecată de vreme. Încerc să găsesc trăsăturile mele în cele de-atunci, dar este ca într-un vis cînd, în ciuda oricăror deosebiri, ştii că un necunoscut (palid, cu păr alb ca bumbacul şi ochi de sticlă căpruie) e de fapt un vechi prieten, ca şi cînd el ar fi avut o identitate esenţială, impal­pabilă şi independentă de aspectul lui fizic, pentru că ea n-ar fi fost în el, ci în tine, şi n-ar fi altceva decît certitudinea fără şovăială a recunoaşterii. Nici un filament al memoriei nu mă leagă de acel Mircişor. Mi s-a spus doar, o dată, cînd mi-au arătat poza: "Uite, ăsta eşti tu cînd aveai un an şi jumătate. Plîngeai fiind­că fotograful avea halat alb ca doctorul care-ţi făcea pe-atunci nişte injecţii. Uite, aici, la geamu-ăsta, stătea Victoriţa, hoaţa ― unde-o mai fi acum, dac-o mai trăi ―, nu se poate să n-o ţii minte. Lucra la o creşă şi-ţi aducea mereu de-acolo rahat şi bis­cuiţi. Ce te mai iubea şi ea, ca toată lumea din curte! Fiindcă erai singurul copil de-acolo, de la Ma'am Catana..." N-o mai ştiam pe Victoriţa ca persoană în jurul căreia te puteai roti, cu trăsă­turi distincte, desprinse de fundal. Toţi şi toate, pe-atunci, în curtea în formă de U de pe Silistra, erau ca o pastă groasă ― ca piureul de mere şi biscuiţi pe care-l mîncam încă ― în care se amestecau feţe şi nume şi umbre şi lumini: caldarîmul curţii, florile la fel de înalte ca mine, galeria de la etaj, forfotind de lume, vaporul de vreun metru lungime, vopsit verde, al lui Ne­nea Nicu Bă, senzaţia cinestezică a mersului pe bicicletă cu un vecin beat, care căzuse cu mine aşa de rău, că-i de mirare că nu mi-a rupt oasele, apoi intuiţia (un fel de direcţie interioară, un fel de "ştiu" fără repere) drumului pînă la alimentară. Cîţiva copii din vecini: Mia-gulia-linge-farfuria şi frati-su. O clădire de vizavi, cu un foişor ciudat. Nori de vară deasupra şi bălţi pe drum, lucioase, oglindind soarele. Ţineam o dată-n mînă un clopoţel de alamă, primit de la Catana bătrînul. Purtam un costumaş alb şi, ghemuit lîngă o baltă, plimbam clopoţelul prin apă, lent, într-o parte şi-n alta, pe o rază groasă şi sclipitoare de soare. Deodată l-am scăpat şi, oricît am prefirat apoi apa cu degetele, nu l-am mai găsit. Ţin minte că n-am plîns, ştiind cumva că aşa trebuia să fie. Dar regretul că l-am pierdut mi-a străbătut apoi orice vîrstă, ca un firicel de liţă de aur, ca un nerv care-ar străbate cu totul miriapodul moale al vieţii mele şi de care, dacă aş trage chiar şi acum, aş auzi cu siguranţă clinchetul din adînc.

Apoi, mama-mi citeşte. Dar nu se văd nici mama, nici cartea, e doar o intuire-a poziţiei în care se afla corpul meu, e-o funcţie numită mama şi-o preştiinţă a faptului că-ntr-o anume clipă-mi citea. E un extrem de diluat simţ al culorilor, e albastrul ceţos al camerei, singura noastră cameră de-atunci, cu ciment pe jos şi cu maşină de gătit pe care fierbeau mereu oale, dar pe care n-o pot vedea, în afara unor sclipiri fragmentare şi greu de fixat. E-un fel de ghicire a faptului că pe un pat definit mai mult tac­til şi cenestezic se afla, poate, o pătură vărgată. Şi e un fel de durere dulce şi blîndă în abdomen la gîndul că toate astea în­seamnă "amintirea faptului că mama-mi citea", acea amintire. Mama-mi citise de sute de ori, aşezată lîngă mine pe laviţa de scînduri ce ne servea de pat, dar numai una dintre acele clipe a provocat (n-o să ştiu niciodată cum şi de ce) lăstărirea unui grup minuscul de neuroni din ţeasta mea moale, împletirea-ntr-un mod unic a dendritelor, tandre atingeri cu axonii sau corpul neuronilor vecini, sinapse fixate pe pielea sticloasă a circuitelor din preajmă, filamente aruncate la distanţă, o structură împletită cu bilioane de alte structuri cerebrale şi care, atinsă de mecanis­mul de căutare, selectată şi verificată de multietajate instanţe de control, confirmată de dulcea durere blîndă a recunoaşterii, intră deodată-n rezonanţă şi, pe fondul tăcut şi-ntunecat al ce­lorlalte circuite, se-aprinde deodată, vibrînd şi sclipind, şi-n mintea mea apare "amintirea momentului precis în care odată, în prima mea copilărie, în odaia de pe Silistra, mama stătea lîngă mine şi-mi citea dintr-o carte".


va urma