Dorul meu tămăduit

Lusiana Drăguşin

te simt când mă iubeşti fără să-mi spui

aud cireşii cum pocnesc din flori de vis

caişii înfloresc, şi nu spun asta nimănui,

iar tu mă-mbii sfios, tăcut, dintr-un abis;

hai, vinde-mă Luminii şi caută cărarea

ce se agaţă astăzi de ceru’ acestei veri,

poate acolo sus, ai să găseşti culoarea,

cu care să pictezi şăgalnicele temeri;

când dimineaţa muşcă din roua siderată

îmi bate tremurând, în pleoapă, o dorinţă,

eu ţie m-am lăsat, demult, abandonată

şi gândul meu suspină uşor a neputinţă;

ştiu că-mi faci diademe din albul miruit

al florilor de nuferi, ce-i binecuvântezi,

port dorul meu curat şi chiar tămăduit

când calc uşor, sfioasă, prin caldele amiezi.