Misiune dificila. Jurnal (45)

C.V.R. Schuyler

Duminică, 12 mai 1946

Ziua Victoriei — Ziua Independenţei României

La 10 Mai, românii celebrează o sărbătoare dublă: Ziua Victoriei Aliate — care peste tot este sărbătorită pe 8 sau 9 mai — precum şi Ziua Independenţei României. Ruşii şi noi înşine, am sărbătorit propria noastră Zi a Victoriei pe 9 mai, dar nu au avut loc festivităţi deosebite, în afară de o mică petrecere a ruşilor, pe seară, la care au fost invitaţi ofiţeri americani şi britanici din Comisia Aliată de Control. Festivităţile din 10 mai au început cu o slujbă solemnă ţinută la orele 9 dimineaţa, la Patriarhie, în prezenţa Majestăţii Sale Regele. Imediat după aceea, ne-am îndreptat cu toţii spre Piaţa Victoriei, unde se ridicaseră tribune impozante şi platforme. Prima parte a ceremoniei a constat în dezvelirea unei mari şi frumoase coloane de marmură, terminată în grabă în ultimele zile, în cinstea eliberării României de către Armata Roşie de sub dominaţia nazistă.
Bineînţeles că membrii guvernului erau în păr, la fel ca şi partea sovietică a Comisiei Aliate de Control, inclusiv mareşalul Tolbuhin şi, desigur, Susaikov şi Vinogradov, toţi strălucitori în uniformele lor cele mai împopoţonate, purtând şir după şir de medalii pe piept. Miniştrii guvernului erau îmbrăcaţi în cele mai bune haine de seară, purtând la rândul lor multe medalii, iar întregul corp diplomatic era gătit în ţinută de gală. Groza a ţinut un discurs în care a făcut elogiul Armatei Roşii, iar statuia a fost primită printr-un discurs al lui Susaikov. Regele a fost cel care a tras de sfoară pentru a dezveli statuia. La baza statuii s-au depus coroane în cinstea ruşilor căzuţi în război, de către ruşii înşişi, de guvern, de vicemareşalul Stevenson şi de mine, în numele ţărilor respective.
Apoi mulţimea s-a îngrămădit în tribune şi, în următoarea oră şi jumătate, a urmărit o superbă paradă militară. Regele a trecut în revistă trupele, încadrat de Tolbuhin şi Vinogradov, urmaţi de către Groza, de către ministrul de Război, de către vicemareşalul Stevenson şi de mine, ca parte a anturajului său. Bineînţeles că trupele erau unităţi de elită ale armatei române. în ansamblu, arătau foarte bine. Au mai defilat şi mici detaşamente de cădeţi de marină, grăniceri, pompieri şi câţiva muncitori. S-a impus în mod deosebit atenţiei faptul că elemente ale diviziilor „Horia, Cloşca şi Crişan“ şi „Tudor Vladimirescu" erau înzestrate cu o mare cantitate de echipament rusesc, sub formă de puşti şi mici tunuri de câmp; au, de asemenea, câteva camioane din lotul asigurat potrivit aranjamentului împrumut-închiriere, iar numărul albastru american mai era vizibil pe capotă, sub proaspătul strat de vopsea.


In clipa în care Regele şi-a făcut apariţia, mulţimea a fost cuprinsă de entuziasm. La fiecare interval între unităţile ce defilau, se scanda „Trăiască Regele“ , „Regele şi Patria“,„Regele şi Armata". I-a ignorat practic pe Groza şi pe ruşi. Când parada s-a încheiat, Regele a fost nevoit să mai rămână în picioare pe podium, în timp ce mulţimea venea în valuri, scandând şi aplaudându-1. In cele din urmă, agitaţia devenise atât de mare, încât trupele NKVD ruseşti au fost chemate să facă un cerc în jurul tribunei. pentru a împiedica posibilele accidente grave, întrucât mulţimea continua să afluiască spre tribună.


După paradă, Regele s-a îndreptat spre Palatul din oraş, unde s-a adunat curând o altă mulţime imensă, cântând cântece patriotice şi exprimându-şi loialitatea. Aici, ca şi la defilare — de altfel — trupe comuniste de şoc au făcut tot posibilul pentru a linişti mulţimea sau măcar pentru a transforma demonstraţia într-una de recunoaştere a guvernului. în ambele locuri au eşuat. în Piaţa Palatului însă, în timp ce Regele a apărut la balcon pentru a saluta mulţimea, i-a fost dat să vadă cum comunişti vânjoşi îi arestau pe cei mai gălăgioşi indivizi din mulţime.


La orele 2,00, ministrul de Război a oferit un prânz oficial, la care au fost invitaţi diplomaţi, generali români şi reprezentanţi militari străini, alături de Rege. Şi aici s-a strâns iar, în jurul clădirii unde avea loc prânzul — Cercul Militar — o mare mulţime ce scanda în onoarea Regelui. Demonstraţia a continuat în tot timpul celor trei ore cât a durat prânzul. Bineînţeles că, la masă, Regele a ocupat locul de onoare, în apropierea sa aflându-se Groza, Susaikov şi Tolbuhin. Tot la masa de onoare se găseau şi diplomaţii mai vârstnici, printre care ambasadorul rus, ministrul danez şi cel suedez. Demn de remarcat este faptul că vicemareşalul Stevenson, eu, dl Berry şi dl Holman, reprezentantul politic britanic, nu ne aflam la masa de onoare, ci ni s-au dat locuri destul de îndepărtate, lângă miniştrii mai puţin importanţi ai guvernului. Pe dl Berry şi pe mine ne-a deranjat acest tratament, iar eu am adus la cunoştinţa guvernului, prin ofiţerii noştri de legătură, că m-am simţit ofensat.


Seara, ministrul de Război a organizat un bal al militarilor, tot la Cercul Militar. Au fost, desigur, prezenţi ruşii, cercul obişnuit de diplomaţi şi mulţi ofiţeri superiori români. Am luat parte şi eu împreună cu doamna Schuyler, dar am stat puţin şi n-am regretat că n-am stat mai mult, ţinând seama de tratamentul nesatisfăcător la care am fost supus la prânz. Am plecat după vreo două dansuri şi după ce i-am salutat pe generalul Vinogradov şi pe încă vreo doi demnitari.


Impresia mea generală asupra evenimentelor de azi este următoarea:
a. A fost demn de remarcat că, în ciuda eforturilor guvernului de a-i pune în evidenţă pe Groza şi pe miniştri la toate evenimentele, mulţimea nu a reacţionat de loc la această acţiune. în schimb, de fiecare dată, poporul a transformat festivităţile în extraordinare manifestări de loialitate faţă de Rege şi Ţară. Acest lucru l-a nemulţumit vădit pe Groza, lăsându-i pe ruşi relativ indiferenţi. Totuşi, cred că şi-a atins excelent scopul faptul că i s-a dovedit lui Tolbuhin însuşi, intensitatea dragostei poporului pentru Regele său şi că s-a evidenţiat că orice încercare de eliminare a monarhiei ar fi întâmpinată cu o puternică opoziţie. 
b. A reieşit clar că guvernul a folosit fiecare ocazie apărută în cursul zilei pentru a minimaliza importanţa contribuţiei americanilor şi britanicilor la război şi pentru a evidenţia rolul jucat de Rusia. în diversele sale discursuri, Groza a menţionat doar o dată efortul de război al britanicilor şi americanilor, iar atunci doar în treacăt. într-un discurs ţinut cu o seară înainte la Ateneu, ministrul de Război a făcut elogiul armatei nise şi al victoriilor sale în război, timp de vreo jumătate de oră, dar nu a menţionat nici măcar o dată forţele britanice şi americane.

Duminică, 19 mai 1946

Incheierea proceselor Antonescu

Procesele Antoneştilor şi ale miniştrilor lor se desfăşoară la Tribunalul Poporului din Bucureşti, de două săptămâni. în aparenţă, guvernul a depus un efort deosebit ca aceste procese să pară în întregime corecte. în realitate însă, este uşor de observat că propriu-zisa condamnare a miniştrilor lui Antonescu este o chestiune secundară şi că principalul scop al acestor procese este de a implica liderii partidelor Naţional Ţărănesc şi Liberal pentru complicitate în acţiunea de angajare a României în război împotriva Rusiei. Ion Antonescu a fost eroul principal. El a dovedit un curaj imens şi o mare onestitate. Cred că a spus adevărul în tot timpul proceselor. A afirmat deschis că a discutat anumite etape ale proiectatului său război cu Maniu şi Brătianu, dar că ei au refuzat să coopereze cu guvernul său sau să se angajeze într-o politică beligerantă. Antonescu pare să fie neînfricat. Pare să ştie că este condamnat şi a adoptat atitudinea care măcar îl va înscrie în istorie ca pe un om puternic, credincios propriilor sale convingeri. Nu se poate afirma acelaşi lucru despre ceilalţi miniştri ai săi, îndeosebi despre Mihai Antonescu. Din mărturia sa a reieşit foarte clar că a fost foarte bine instruit în prealabil şi că ştia că principala sa datorie la proces era să depună mărturie în aşa fel încât să-i implice cât mai mult pe Maniu şi Brătianu. El a pretins că a avut sprijinul lor complet în încercările sale de a atrage România în război şi că ei chiar l-au lăudat pentru acţiunile sale ostile faţă de Rusia. Maniu şi Brătianu au fost amândoi chemaţi să depună mărturie. Maniu a stat şase ore în faţa completului de judecată, răspunzând întrebărilor groaznice puse de acuzatori. în toată această perioadă, se părea că Maniu însuşi era acuzatul şi că mărturia împotriva lui Antonescu era o chestiune secundară rezolvată foarte iute. Şi Brătianu a fost interogat foarte amănunţit, dar nici pe departe cu aceeaşi ostilitate manifestată faţă de Maniu. După ce s-a încheiat mărturia lui Maniu, în drum spre ieşirea din sala de tribunal, bătrânul s-a oprit lângă banca acuzaţilor şi a dat mâna cu cei doi Antoneşti şi cu câţiva din miniştrii lor. Acest gest a provocat o mare agitaţie în sală, care era, bineînţeles, tixită cu simpatizanţi ai FND şi ai comuniştilor. Ziarele comuniste au urlat timp de câteva zile că, în fine, Maniu şi-a dat arama pe faţă şi s-a demascat ca fiind fascist şi aţâţător la război. Maniu şi-a explicat mai târziu gestul, spunând că Antoneştii salvaseră vieţile multora dintre principalii săi colaboratori, printre care şi Rică Georgescu, care fusese prins în flagrant în timp ce comunica prin radio cu anglo-americanii, în încercarea de a obţine un armistiţiu. El a arătat că refuzul Antoneştilor de a-i preda pe aceşti oameni germanilor pentru a fi pedepsiţi a avut ca rezultat ţinerea lor într-o închisoare destul de confortabilă din Bucureşti, din care, bineînţeles, au fost eliberaţi la 23 august. A precizat că acea strângere de mână ar trebui interpretată ca un semn de recunoştinţă pentru poziţia fermă a lui Antonescu, şi în nici un caz ca o provocare faţă de actualul guvern.


Vinerea trecută s-au anunţat sentinţele în aceste procese. 13 persoane au fost condamnate la moarte, printre care cei doi Antoneşti, generalul Pantazi, ministrul de Război, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, şi Cristescu, şeful Serviciului Secret. Horia Sima şi alţii câţiva au fost condamnaţi la moarte în contumacie. Alte sentinţe mergeau de la închisoare pe viaţă la 10 ani de muncă silnică. Nimeni nu a fost achitat. Se face acum recurs la Curtea Supremă, invocându-se neconstituţionalitatea Tribunalului Poporului însuşi. Este doar o simplă formalitate care oferă şanse minime de reacţie în favoarea deţinuţilor. Următorul pas va fi examinarea pedepselor de către Rege. Acest lucru îl pune într-o situaţie neplăcută. La Bucureşti, impresia generală este că sentinţele sunt mult prea severe, probabil cu excepţia celor doi Antoneşti şi a unuia sau doi fascişti de marcă. Totuşi, dacă Regele comută sentinţele, el va da în mâinile comuniştilor o puternică armă împotriva propriei persoane, ce va putea fi folosită oricând mai târziu. Este o situaţie extrem de dificilă. Ruşii au păstrat — până acum — o atitudine de neimplicare


Un al doilea lot de criminali de război este arestat acum. Pe perioada weekendului, circa 82 de persoane au fost închise, printre care şi tatăl fetiţei cu plămânul de oţel. El a fost ministru de Finanţe sub Antonescu timp de aproape două luni şi este prin urmare, teoretic, un posibil suspect. O dată ce va începe baia de sânge, va fi greu să mai poată fi oprită şi ne putem aştepta la o continuare a sentinţelor severe, în special în cazul acelora ce au fost cândva lideri activi ai partidelor Liberal şi Ţărănesc. Azi-dimineaţă, s-a zvonit insistent că Maniu, Brătianu şi Rădescu înşişi urmează să fie arestaţi în această săptămână.

Susţinătorii FND se amestecă în adunarea de la Ateneu, de comemorare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania

Miercurea trecută fiind 15 mai, aniversarea izbucnirii Revoluţiei de la 1848 în Transilvania, s-au desfăşurat la Bucureşti mai multe festivităţi, pentru sărbătorirea evenimentului. O asemenea festivitate a fost şi adunarea de la Ateneu, seara, la care a participat un grup numeros de naţional-ţărănişti, printre care Maniu şi Rădescu. întâlnirea nu a avut de fapt caracter politic, dar practic toţi cei veniţi erau într-un fel sau altul legaţi de Partidul Ţărănesc. Puţin după începerea întrunirii, un grup organizat de simpatizanţi ai FND şi-a făcut apariţia în stradă, copleşindu-i cu invective însoţite de pietre pe cei strânşi în interiorul clădirii. Când întrunirea s-a încheiat şi primii participanţi au început să părăsească clădirea, aceştia au fost de îndată atacaţi, bătuţi, loviţi cu picioarele şi maltrataţi. Restul grupului a fost nevoit să rămână în clădire, strigând cu disperare după ajutor. Imediat i-am trimis pe colonelul Famsworth şi pe maiorul Hali ca observatori la faţa locului, pentru a putea întocmi nemijlocit rapoartele.
Colonelul Famsworth, observând că mulţimea era scăpată din mână, l-a întrebat pe căpitanul de poliţie român de ce nu preia comanda, de ce nu restabileşte ordinea şi nu ordonă mulţimii să se disperseze. Căpitanul de poliţie a făcut câteva încercări slabe în acest sens şi i-a raportat apoi lui Famsworth că nu poate face nimic. Famsworth şi Hali au trecut atunci prin mulţime, care le-a făcut loc imediat, au mers mai departe pe stradă până la Hotelul Ambasador, unde Famsworth l-a căutat pe generalul Vinogradov. Famsworth i-a spus că vorbeşte în numele meu, că era iminentă vărsarea de sânge, că poliţia română recunoaşte că nu poate stăpâni situaţia şi că, după părerea mea, era necesară o acţiune hotărâtă din partea Comisiei Aliate de Control. Vinogradov a spus că-1 va informa imediat pe generalul Susaikov despre situaţia creată. Farnsworth şi Hali s-au întors apoi la faţa locului şi, spre marea lor surprindere, au constatat că mulţimea se împrăştiase complet. Unul sau doi observatori români mi-au spus mai târziu că, de îndată ce liderii FND au observat că Farnsworth şi Hali se îndreptau către hotelul ruşilor, au intrat în mijlocul gloatei, spunând tuturor să se împrăştie imediat şi în linişte, fără să pună nici un fel de întrebări. După câte se pare şi-au dat seama că nu era bine să fie descoperiţi de ruşi în timp ce provoacă dezordine.
Generalul Vinogradov m-a sunat mai târziu, pe seară, să-mi spună că Susaikov luase legătura cu ministrul de Interne, care l-a asigurat că va lua măsurile necesare pentru a ţine în frâu gloata. A fost un nou exemplu ce ilustrează tensiunile crescânde din viaţa politică.

Maniu cere ajutor Marii Britanii şi Statelor Unite; se confruntă cu alternativa: renunţarea la luptă sau o replică de forţă dată forţei

Vineri dimineaţă, Berry şi cu mine, ne-am întâlnit acasă la mine cu dl Maniu, la cererea acestuia din urmă. Maniu ne-a spus că vroia să ne pună la curent cu gravitatea situaţiei politice. A arătat că asigurările oferite de guvern dlor Hali şi Clark-Kerr nu au fost respectate câtuşi de puţin. A afirmat că cele patru libertăţi au fost încălcate zilnic. Naţional-ţărăniştilor le-a fost refuzat accesul la posturile de radio, ziarele lor sunt interzise, automobilele le sunt rechiziţionate, întrunirile lor de partid sunt dispersate, iar liderii lor sunt bătuţi şi în unele cazuri chiar omorâţi. Scoţând în evidenţă situaţia ziarelor sale, Maniu a continuat spunând că redactorii ziarului „Patria", care apare la Cluj, şi redactorul şef de la „Dreptatea11 din Bucureşti au fost convocaţi în faţa Comisiei Aliate de Control şi avertizaţi explicit sa-şi schimbe politica editorială. Li s-a spus că, de vreme ce guvernul este acum recunoscut de către cei trei principali Aliaţi, criticile la adresa sa nu pot fi considerate decât critici aduse Aliaţilor, îndeosebi Rusiei Sovietice. Redactorii şefi au fost ameninţaţi cu măsuri drastice, dacă ziarele lor nu-şi schimbă politicile editoriale (această afirmaţie a lui Maniu a fost verificată de ceea ce s-a aflat la ultima mea întâlnire cu Carandino, redactorul-şef al ziarului „Dreptatea11, care mi-a spus că Susaikov l-a avertizat personal să schimbe politica ziarului, ameninţând cu o reacţie violentă pe Carandino însuşi, şi cu posibila oprire a apariţiei ziarului).


Maniu a spus în continuare că, acum se confruntă cu o dilemă extrem de serioasă. El nu poate continua să răspundă de sângele celor mai fideli susţinători ai săi. Singura alternativă ar fi, însă, să renunţe la politica de opoziţie şi să spună partidului să rupă rândurile. El ne-a implorat să-i indicăm dacă Statele Unite şi Marea Britanie mai sunt încă interesate de România şi dacă dorim cu orice preţ ca Maniu să se menţină în opoziţie, în speranţa unui viitor sprijin din exterior într-un interval rezonabil de timp. Bineînţeles că nu prea i-am putut oferi informaţii încurajatoare. Maniu a spus că se gândea chiar să răspundă la forţă prin forţă şi că avea sub comanda sa un număr atât de mare de oameni încât, dacă nu se intervenea deloc din exterior, ar fi putut înlătura cu succes guvernul. I-am spus lui Maniu că, atâta timp cât făceam parte din Comisia Aliată de Control, nu aş putea trece cu vederea, în nici un fel, o încercare de război civil şi că, într-o atare situaţie, era de datoria mea să recomand de îndată Comisiei Aliate de Control ca ruşii înşişi să intervină în România pentru a restabili pacea şi ordinea.

Dl Maniu a încheiat prezentându-i dlui Berry o notă în care erau consemnate dificultăţile sale actuale şi care cerea cele trei guverne să trimită imediat observatori în România, care să supravegheze şi să raporteze despre desfăşurarea campaniei electorale şi să asigure corectitudinea acesteia pe întreg cuprinsul ţării. Dl Berry a fost de acord să transmită nota, dar i-a spus dlui Maniu că, văzând realist lucrurile, era de părere că existau puţine şanse ca un asemenea demers să fie adoptat.



va urma